Un edificiu, un templu grec de pildă, nu reproduce nimic. El se ridică pur şi simplu în mijlocul văii stâncoase. Templul închide în sine figura zeului, şi în această ascundere el o face să emane, prin sala deschisă a coloanelor, în spaţiul sacru. Datorită templului, zeul este prezent (anwest) în templu. Această prezenţă a zeului este, în sine însăşi, desfăşurarea şi delimitarea spaţiului ca fiind unul sacru. Templul şi spaţiul său nu se pierd însă în nedeterminat. Templul ca operă rostuieşte (fűgt) şi adună în jurul său unitatea acelor traiectorii şi raporturi în care naşterea şi moartea, restriştea şi belşugul, biruinţa şi înfrângerea, supravieţuirea şi dispariţia dobândesc configuraţia şi desfăşurarea unui destin de fiinţă umană. Atotstăpânitoarea cuprindere care e proprie acestor raporturi deschise constituie lumea poporului istoric. Abia pornind de la şi prin ea, acest popor se găseşte pe sine, ajungând la împlinirea destinului său.
Ridicându-se astfel, edificiul se sprijină pe solul stâncos. Această sprijinire a operei extrage din stâncă întunecimea suportului ei care, deşi e brut, nu e constrâns la nimic. Ridicându-se astfel, edificiul ţine piept vijeliei care se abate cu violenţă asupra-i, adeverind-o abia acum în toată forţa ei. Luciul şi irizarea pietrei, părând a nu fi decât un dar al soarelui, fac să apară, ele abia, în toată strălucirea, luminozitatea zilei, vastitatea cerului, bezna nopţii. Ridicarea semeaţă a templului face vizibil invizibilul văzduhului. Neclintirea operei sfidează agitaţia mării şi face să apară, prin calmul ei, zbuciumul valurilor. Copacul şi iarba, vulturul şi taurul, şarpele şi greierele îşi dobândesc astfel chipul lor distinct şi apar acum drept ceea ce sînt. Încă de timpuriu, grecii au numit această ieşire în afară, precum şi această deschidere (Aufgehen) - considerate în sine şi în ansamblu - Φύσις. Physis pune în lumină totodată acel ceva pe care şi în care omul îşi întemeiază locuirea sa. Noi numim acel ceva - pământul (Erde). Ceea ce spune acest cuvânt nu trebuie confundat nici cu reprezentarea unei mase materiale aşezate în straturi şi nici cu reprezentarea, doar astronomică, a unei planete. Pământul este locul în care deschiderea readăposteşte ca atare tot ceea ce se deschide. În tot ceea ce se deschide, pământul apare în chip esenţial drept cel care adăposteşte.
Înălţându-se, templul deschide o lume şi, în acelaşi timp, el o repune pe pământ, care, în felul acesta, se revelează ca sol natal (als der heimatliche Grund). (Heidegger, 1995, 65-6)
Pasajul citat din «Originea operei de artă» ne este de folos în comentarea texteritoriilor - situri care au ceva de «spus» cu privire la propriul lor trecut, atunci când se iveşte problema
Desigur, nu este vorba despre o secvenţă în care elementele ei sunt înspaţiate temporal, ci totul se petrece, spune Heidegger, «în acelaşi timp», până la epuizarea templului, sau până când lucrarea templului încetează şi zeii
Heidegger vorbeşte despre «caracterul spontan» al menţinerii
Or, în momentul când Heidegger sugerează că solul natal îşi datorează «graviditatea» faptului că în el a fost reaşezată lumea deschisă de templu, întrevedem aici cel puţin posibilitatea apariţiei unei alte zidiri care să se aşeze nu doar pe piatră, ci pe conjuncţia dintre piatră şi rămăşiţele fostului templu. Istoria arhitecturii, bine citită, ne pune dinaintea ochilor minţii astfel de zidiri procesuale, în care siturile devin texteritorii, «nuduri coborând scara», straturi şi straturi de zidire. Mai cu seamă în cazul templelor acest lucru este adevărat, deoarece păstrarea pământului devine aproape o îndatorire când vine vorba despre aceste condensatoare de energie sacră care sunt siturile fostelor temple. Dar un asemenea sit nu este doar piatră şi cu siguranţă reinvestirea cu sacru, prin transfer simbolic cel puţin, este menţionată de pisanii. Dacă templul îşi ţine strâns pământul de sub sine dinaintea furtunii, în durata lungă acelaşi lucru îl face şi pământul, păstrând memoria templului şi îngăduind deopotrivă arheologiei şi arhitecturii următoare să lucreze cu amintirea şi rămăşiţele fostului lăcaş sacru. În ce fel se negociază atunci extragerea celui ce deschide - templul, când pământul natal nu este doar mamă, ci şi doică a genealogiei devenirii pe acelaşi loc?
Să reformulez: amplasamentul deja «informat» de trecute zidiri va trece această informaţie, se va «spovedi», să spunem, în măsura în care este cercetat pe măsură, în vederea unei viitoare zidiri. Texteritoriul este superior, din acest punct de vedere, tocmai pentru că a fost deja «cultivat», unui amplasament «autist» şi, deci, mut. El va sugera deja arhitectului conştient de potenţialul siturilor «culte» căile de urmat, astfel încât clădirea viitoare să fie o simbioză de nou şi vechi, o ipostază compozită în procesul de devenire a sitului. Arhitectul nu doar că nu trebuie să se ferească a lucra cu astfel de situri, dar ar trebui să caute în mod deliberat întâlnirea cu ele. În măsura în care relaţia dintre sit şi templu, sugerată de Heidegger, este una irigată de violenţă şi chiar «sălbăticie» primordială, lucrul cu texteritoriile ne vorbeşte despre un dialog cultural, intelectual, cu pământul păstrător.