Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Semnificaţii ale unui gest: Dan Sociu, relansarea disidenţei


Bogdan Ghiu

12.01.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Poeţii? Băgaţi-i în închisori, daţi-le premii! Cam aşa suna un vers al unui cunoscut poet anglosaxon al cărui nume nu mi-l mai amintesc (Călin Mihăilescu îmi transmite că ar fi vorba de Peter Jay; e posibil), dar pe care ştiu bine că mi l-a dat să-l citesc, în tinereţe, Nichita Stănescu. În totalitarisme, dictaturi, tiranii, poeţii, turbulenţi prin însăşi raportarea la logos-ul care, cum se ştie, poate strînge prea tare, sînt încarcerabili. În demo-liberalisme, sînt premiabili (adică extractibili, din cînd în cînd spre niciodată, prin pomeni, din anonimat, marginalizare, inaniţie şi sufocare). În guvernamentalităţi bazate pe modularea - flatarea, întreţinerea, fabricarea - micilor diferenţe individuale de piaţă, diferenţele artistice nu pot fi decît înghiţite în, resorbite de "creativitatea" generală, artistului nemairămînîndu-i, poate, decît şansa disidenţei morale pure (moral-economice, dacă vreţi, nu moral-politice, ca în totalitarisme).    
 
Recent, zilele trecute - actualitate strictă -, în peisajul nostru public a putut fi auzită (pentru cine îşi spală curent urechile, evident, pentru cine şi le ţine curate, inclusiv pentru ca să se perceapă pe sine) o notă falsă, discordantă, disidentă: refuzul poetului Dan Sociu de a primi un premiu acordat de o instituţie publică, guvernamentală (ştirea aici: http://www.realitatea.net/poetul-dan-sociu-refuza-premiul-de-la-icr-tine-de-un-guvern-prea-scarbos_1355534.html).
 
Motivaţia publică a acestui refuz merită citită, chiar cu atenţie. Iat-o:
  • "Le mulţumesc lui Mihai Iovănel, Alex Goldiş şi Bianca Burţa-Cernat pentru că au ales Vino cu mine, ştiu exact unde mergem pentru premiul Cartea de poezie a anului (nici nu ştiam de nominalizare) şi mi-ar fi prins bine banii (3.000 lei, nota mea, B.G.), dar nu pot să iau un premiu de la icr-ul ăsta şi de la ministerul ăsta al culturii, ţine de un guvern prea scîrbos, care nu respectă contractele cu noi, e compus din mincinoşi patologici, a încălcat (le-a răsturnat) toate promisiunile (şi doctrina social-democrată), a bătut şi a hărţuit ţărani şi protestatari, dispreţuieşte săracii, e arogant şi unsuros, crede că poate face ce vrea din legi şi altele, după cum le ştim".
 
În primul rînd, Dan Sociu nu generalizează şi nu propune un principiu general (de ordin, să-i zicem, anarhist) de non-colaborare a artistului cu statul, cu puterea. Nu: refuzul lui (aşa cum îi stă bine unui poet, unui artist, a cărui profesiune e individualul, mai mult, singularul şi singularităţile aproape "meteorologice", inclusiv cele politice, dar ce nu e politic?) este foarte atent localizat şi contextualizat, numeşte o actualitate istorică precisă, dar deloc oarecare, vizează (aşa cum am subliniat în text) acest guvern cu aceste instituţii ale lui (recte Institutul Cultural Român şi Ministerul Culturii de acum), nu, repet, orice guvern, orice putere, "sistemul". Cu acest guvern nu vrea poetul Dan Sociu să aibă de-a face, de la acest guvern nu vrea poetul Dan Sociu să primească un premiu, de la acest guvern nu vrea el să primească drept confirmare a propriei valori bani publici. De la acest guvern care dispreţuieşte nişte valori decisive, aparte, strategice, prin însuşi modul pur instrumental în care se foloseşte de ele, evacuîndu-le de o substanţă socială nesperată, rarissimă.
 
Adică de ce? Ei bine, şi tocmai acest aspect, moral-politic, este cel mai interesant, decisiv, pentru că este vorba de un guvern care a trădat, de o aşteptare chiar populară care a fost contrazisă, de o putere care s-a întors împotriva propriilor principii afişate şi a propriilor susţinători.
 
Ceea ce denunţă şi vizează refuzul lui Dan Sociu - sau propunerea lui igienică, sanitară de non-contact cu această putere - e trădarea stîngii, denunţarea unei false stîngi, încălcarea unui dublu contract: cu principiile de stînga (social-democrate: observaţi că poetul Dan Sociu e un moderat, un "reformist", nu un revoluţionar) şi cu poporul. Şi spun anume popor nu, aseptic, cantitativ sociologic, electorat pentru că aşteptările de stînga ale unei populaţii au devenit evidente tocmai prin aducerea acestui guvern la putere, şi ele au subiectivat, au configurat, au constituit o voce populară distinct audibilă: un subiect sau mai curînd o subiectivitate politică (fără, încă, subiect), o sensibilitate şi un afect politice clar demarcabile.
 
Or, ceea ce denunţă şi, astfel, arată, numeşte - pozitiv - refuzul lui Dan Sociu (performance moral de evidenţiere) este tocmai vinovăţia acestui guvern, a acestei puteri pentru ratarea unei ocazii istorice: configurarea, în România, a unei sensibilităţi de stînga clar definite şi trădarea, adică neexprimarea ei de către puterea care tocmai în acest scop fusese mandatată. Căci, să fie clar, nu dinspre dreapta critică Dan Sociu această putere "social-liberală", ci, tocmai, dinspre stînga.

În sfîrşit, lărgind puţin unghiul, trebuie bine înţeles că Dan Sociu a refuzat un premiu public, din fonduri publice. De ce? Gestul său, care nu trebuie despărţit de motivaţia acestui gest, dat fiind că e menit, tocmai, să o exprime (gestul e motivaţia gestului), denunţă mizeria, coruperea şi voinţa explicit-politică de compromitere a tot ce e public în România. "Textul" sau "pamfletul" implicit gestului său, reacţiei sale morale, ar putea fi "tradus" cam aşa: cînd banul public este în primul rînd privatizat ne-public, ilegal, cînd toată lumea nu ştie decît cum să se înfrupte ilegal, fără publicitate, din banul public, primirea, acceptarea publică, pe faţă, a unui premiu legal din bani publici ar putea fi confundat (iar munca unui poet e tocmai lupta cu confuzia, cu imprecizia) cu cauţionarea, cu normalizarea, cu banalizarea înfruptării private din bani publici; banii publici trebuie să rămînă comuni, destinaţi unor cauze (bunuri, resurse) comune publice, afişate.

Or, în România, banii publici sînt bani murdari, au fost murdăriţi pentru că au fost nerespectaţi, jefuiţi, sînt contaminaţi de ce se face cu ei, adică de nerespectarea banilor publici şi, mai mult chiar, şi ultraspeculativ desigur, de nerespectarea caracterului public, ne-secret, al banilor (şi a tot ce e, nominal, public). Nu (doar) de către un "sistem" politic în general, ci mai ales, în super-particular, de acest guvern şi de această putere care n-ar fi ajuns la putere dacă n-ar fi fost crezută de stînga.

Dan Sociu reînnoadă o tradiţie pe care, suicidar, tocmai mulţi artişti, "artisticitatea" socială ambientală, generalizată prin subţiere mai mult creativă decît creatoare (creativitatea e cel mai adesea de adaptare, compromisivă, nu de revoltă, deşi începe să servească şi revolta: nu se mai poate!) vrea să ne facă să credem că e depăşită, desuetă: tradiţia frondei moral-artistice, esenţială pentru artă (arta e, pe fond, frondă, sau nu e deloc).

Iar acest gest de frondă denunţă, precis, o trădare, un furt, intelectual (politic) şi material (bani publici), şi consfinţeşte o ne-colaborare, un nou contact. Căci aşa cum stînga însăşi trebuie redefinită politic, şi venerabile noţiuni moral-contra-politice precum exilul interior (către care ne îndreptăm generalizat, nu doar ca artişti sau intelectuali, ci ca societate) şi, mai ales, disidenţa, devenită practic impracticabilă, trebuie actualizate.

Dan Sociu face un gest de neo-disidenţă (relansează, altfel spus, disidenţa). Un gest a cărui valoare o dă tocmai precizia sa.
 
După trădarea-cumpărarea-cooptarea intelectualilor (fascinaţi de posibilitatea de a-şi menţine "diferenţa ontologică", eternitatea mundană, adică puterea faţă de restul muritorilor prin privatizarea şi comercialiarea cunoaşterii) şi după generalizarea culturalistă, "industrial creativă" a artei, misiunea de reactivitate morală a rămas să se reinventeze odată cu arta însăşi. Tradiţii venerabile, disperat ocultate, stau, ca resurse - iată, spontane, reflexe cînd eşti artist autentic -, la îndemînă, în inconştientul meseriei, aşteptînd să fie reactualizate, refolosite, măcar ca simptome denunţătoare ale unei boli care n-a trecut niciodată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • UN POET
    Teodorina Buşilă, 12.01.2014, 19:13

    Atunci cînd vezi că cineva (UN POET) nu se lasă plătit de un sistem care dispreţuieşte întreaga societate pe/peste care stăpîneşte (cu dispreţ), speri că ceva se mişcă, se trezeşte în conştiinţa adormită. Deocamdată prin reprezentanţi. Dar un bulgăre de zăpadă plecat din vîrf de munte poate declanşa o avalanşă, nu ?

Spacer Spacer