Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ab Initio - Arhitectura ca formă a arhaicităţii


Augustin Ioan

14.01.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Un exemplu de încăpăţânată recesivitate: când te uiţi înapoi, în istorie, un lucru impresionant se întâmplă cu privire la aşezări: oamenii s-au sedentarizat pe locuri total diferite, pe locuri ne-asemenea, pe locuri de ruptură, pe locuri catastrofice (în sensul postulat de teoria eponimă), dar care, în acelaşi timp (sau tocmai de aceea) sunt şi locurile cu adevărat prielnice vieţii. În raport cu pădurea nesfârşită, poiana e un astfel de loc - unde poţi să-ţi tragi sufletul, găseşti apă, găseşti soare şi răgaz ocrotit... În raport cu deşertul, oaza este un astfel de loc de popas. În sensul acesta, al întâlnirii cu alteritatea radicală, cu celălalt integral diferit, e vorba despre sacru.
 
Şi aceasta este o temă pe care, dacă o cauţi cu atenţie, o găseşti în aproape toate tratatele de arhitectură, ba chiar şi în cărţi de filosofie, care se referă la problema aşezării. De pildă, am citit Politica lui Aristotel ca pe manual de urbanism: este o lectură legitimă, cel puţin după revizitarea traducerilor canonice de către Indra Kagis McEwen în Socrate's Ancestor (1997, ediţia românească 2012). Stagiritul vorbeşte despre aşezare ca despre un loc de epifanie: un loc unde s-a vădit zeul, sau cel puţin absoluta neasemănare; adică, locul de fundare a aşezărilor este un loc de ruptură, care devine centrul oraşului. În al doilea rând, el spune că există foarte multe aşezări ridicate de semeni, dar cetăţi, oraşe sunt numai acelea care îngăduie prezenţa celuilalt, a străinului, în interiorul lor. Aici, în cetate, în înfruntarea cu celălalt se practică "domesticirea sacrului", astfel încât întâlnirea abruptă cu el să nu mai fie atât de înfricoşătoare, barbarii să nu mai bolborosească limbi de neînţeles. Experienţa urbană a sacrului, a alterităţii, este un antrenament, dacă vreţi, pentru acceptarea a ceea ce este, altfel, incomprehensibil. E deîndată de observat, în logica fondatoare de aşezări a lui Aristotel, că, spre pildă, purificarea etnică - la care am asistat neputincioşi în anii nouăzeci ai Iugoslaviei şi ai Africii negre - este o astfel de insuportabilă experienţă a alterităţii, unde religia a fost mult prea des invocată spre a acoperi (sau cauţiona) spaima convieţuirii cu celălalt.
 
E vorba, aşadar, în toate acestea, despre alteritatea radicală şi despre practica convieţuirii cu ea. E o invitaţie la toleranţă. E în ultimă instanţă o invitaţie la democraţie şi la articularea de comunităţi moleculare - oameni diferiţi, care se strâng împreună. E un mesaj care merită repetat, iarăşi şi iarăşi. Mai ales astăzi, când până şi clima pare că nu ne mai vrea.
 
Arhitectura în integralitatea sa poartă cu/în sine germenele timpului trecut. Nu doar că ea reprezintă o redistribuire în spaţiu - după reguli străvechi şi, adeseori, pre-existente discursului care le înscenează - a unei materii a cărei vârstă se confundă adeseori cu facerea lumii; dar, mai mult încă, descriem această lentă, trans-individuală preocupare a tuturora (în facere sau, mai cu seamă, în utilizare) cu vorbe de asemenea vechi. Jargonul arhitectonic este punere în operă, la fel ca realitatea pe care o descrie, a odinioarei. Încă o dată: limbajul conceperii, articulării şi utilizării de spaţii are - precum o poate dovedi traducătorul preocupat de etimologiile cuvintelor - descendenţe rapid identificabile, în descendenţe fără cusur, până în limbile "prime" .
Arhitectura este arhaizantă de două ori, de la început: 1) prin natură şi 2) prin limba care o surprinde pe aceasta. Să ne explicăm. Argumentul naturii duce către un posibil impas, dacă nu am şti cât de imprevizibil este trecutul. Ca să putem căuta prima casă, ori arhitectura primă, trebuie să definim în acelaşi timp cu investigarea originii fenomenului astfel definit. Literatura uriaşă despre origini - de la cea din tratatele de la Vitruvius la Le Corbusier cel puţin - atât de acut prezentă în spaţiul teoriei arhitecturii şi filosofiei spaţiului în anii din urmă. Ştiind că schimbarea de paradigmă arhitecturală, dincolo de recapitulări frenetice (şi ultimele două decenii au fost ale antologiilor) şi manifeste, este un topos al investigaţiilor în trecut spre a descoperi, revigora sau inventa de-a dreptul genealogii care să justifice şi să întemeieze noutatea, întrebarea legitimă pe care o putem deîndată rosti este dacă şi reciproca va fi fiind valabilă; cu alte cuvinte, anunţă o nouă, radicală schimbare de paradigmă arhitecturală această febrilă anchetă asupra originilor?
 
Iată de ce, probabil, merită să sistematizam rapid, pentru a putea înainta, perspectivele propuse astăzi pe cele câteva categorii de origini "identificate", repetăm, de la Vitruvius şi până acum.
 
În epocile în care se termină un stil, se manifestă două fenomene: a) antologarea - apar foarte multe antologii în toate domeniile, încercându-se astfel realizarea unei recapitulări culturale; b) apar foarte multe cărţi referitoare la originea arhitecturii şi artei, din noua perspectivă, care astfel îşi inventează o genealogie şi îşi justifică astfel, îşi legitimează apariţia inevitabilă.
 
Or, observăm că în anii '90 au apărut multe antologii şi cărţi despre originile arhitecturii - ceea ce ne face să ne punem întrebarea dacă nu cumva ne aflăm într-o epocă de tranziţie culturală, dacă nu cumva, în curând, se va schimba paradigma, din nou? La începutul secolului XX s-a manifestat un fenomen similar, urmat, într-adevăr, de o schimbare de paradigmă: fenomenul avangardelor a dat naştere artei şi arhitecturii moderne. Atunci, la începutul secolului XX, pe lângă antologii au apărut şi importante cărţi de arhitectură - tratate - în care se punea problema originilor arhitecturii. Una din ideile fundamentale susţinute în aceste lucrări afirma că arhitectura modernă constituie o întoarcere la originile arhitecturii.
 
Indra Kagis McEwen susţine, în cartea sa Socrate's Ancestor (MIT Press, 1997, versiunea românească la Ed. IDEA Design & Print, 2011), că originea filosofiei este de regăsit camuflată în arhitectură - aceasta nu în ultimul rând pentru că, prin arhitectură, omul poate manipula şi prelucra materia din jurul său, lumea dată. Mirarea filosofică este generată nu numai de lumea dată, ci şi de capacitatea omului de a modifica, drastic uneori, acest dat. De a redistribui materia dimprejur după reguli care sunt - aparent - chiar cele ale creaţiei înseşi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer