Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Edit


Ioana Bâldea Constantinescu

21.01.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ok, oare cum făceam înainte?
Am douăzeci de minute să-mi scriu textul, multe zile de chiul la activ şi multe lamentări de tipul "ce aş scrie despre asta...". Păi, scrie, acum. Douăzeci de minute. Că întotdeauna te-ai lăudat că lucrezi bine sub presiune.
Facebook, mail. Mă mai uit în goană pe ce am de făcut azi, deşi nu mă preocupă aşa tare, acum - o să văd de toate astea când ajung la birou. Hârţoagele de-acasă sunt pe stand-by. Acum, esenţial e să-mi scriu textul. După serviciu trebuie să mă duc să-mi schimb buletinul (şi e musai să fie azi, că nu mai am când!). Trebuie să mă ocup de treburile de mâine. Şi mai sunt şi hârţoagele. Cele din stand-by.
Optsprezece minute. Nicio idee.
Tic, tic, tic.
Dacă ar fi ceva ce fac de nevoie (cum e mersul la buletin), aş înţelege. Dar asta e partea zilei care îmi place. Întotdeauna mi-a plăcut... Poate că trebuie, pur şi simplu, să citesc ceva, altceva, o pagină, două... aseară am citit ceva frumos, dar nu vreau să scol toată casa tiptiluind pe întuneric după o carte ca o cărămidă şi, sincer, s-a diluat imaginea, îmi e greu să o recompun (dezavantajul scrisului la şase dimineaţa e că mintea încă nu e îmbibată de cafea şi sinapsele au o lentoare de vis fisurat). Deschid un link. Zece minute. Clar nu mai am timp. M-a prins, însă povestea. E frumoasă, într-un stil care-ţi dă fiori pe şira spinării. Femeia din poză merge să-şi schimbe permisul de conducere. E vechi de zece ani. În ultima fotografie avea treizeci şi trei de ani. În cei zece ani dintre fotografii i s-au întâmplat cărţi şi copii, a condus prin sudul Spaniei cu viitorul ei soţ, a pierdut prieteni, s-a mutat, a trăit, s-a jucat pe plajă cu copiii (da, e tare frumos pe plajă cu copii mici, care văd prima oară marea, chit că trebuie să ai grijă mereu să nu mănânce nisip...), a visat mai multe cărţi, a traversat momente de previzibilă derivă, i s-a părut că toată lumea are mai multă energie, mai mult succes, mai multă răbdare, mai mult, în general, în viaţă, ca ea. A agonizat pe tema fotografiei de pe permis. (Mă opresc o secundă, dar rezist tentaţiei de a-mi verifica poza de buletin - în fond, eu sunt încă la vârsta primei ei fotografii...). E straniu. Faptul că o banală fotografie te duce, proustian, în hăţişul memorie, de unde te scoate obligatoriu bătrân şi ciufulit mi se pare greu de digerat.
(Ajung în punctul în care nu mai am timp, închid toate link-urile şi-mi pescuiesc cizmele de la uşă. Chei am, telefon am, textul nu l-am scris, am plecat...).
Până la birou stau cu ideea asta a vârstei aninată într-un colţ de gând. După 39 de ani, gata, te-ai pierdut în mulţime, devii o faţă oarecare, zice femeia din poză. Îmi aduc aminte că Chanel spunea, şi ea, că după 38 nu mai eşti o zambilă. Oare? ...
Ajung, deschid, cafeaua în pahar de plastic, înapoi în link-urile mele, hai că zece minute mai am timp. Are o viaţă frumoasă femeia asta. Sudul Spaniei, plaja, cărţile, copiii. Da, sunt şi pierderile, regretele, minusurile. Cine nu le are? Dar viaţa ei e frumoasă, dincolo de un moment de vanitate fotografică, de lucruri care se rezolvă cu fond de ten şi o gură de cafea în plus (sau cu o oră de somn, poate - o, da, o oră de somn ar face minuni!). Şi, până la urmă, de unde vin bornele astea? De ce nu eşti bătrân, deja, la treizeci şi trei, vârsta la care ea se vede tânără? Mă tranzitează ideea că, dincolo de marje biologice obiective, îmbătrâneşti, probabil, brusc şi irevocabil, când simţi că nu mai ai nimic de spus, când te intuieşti tern în peisajul propriei existenţe... uite că şi ea ajunge la aceeaşi concluzie, a ieşit prost în poza nouă, o are de cărat după ea încă zece ani, dar ce mai contează). Da, sunt zile proaste, zile lungi, monocrome. E ca atunci când scrii un text. Ai libertatea de a şterge anumite paragrafe. Nu trebuie să ţii totul în povestea ta. Sigur, uneori e imposibil să apeşi pe backspace.
Alineat. Asta e.
Gata, nu mai am timp deloc. O să scriu textul cândva, după ce termin cu buletinul. O să se lege mai bine atunci. Niciodată nu ştii când te loveşte o idee.
Cu paharul de plastic în mână şi cu agenda pe un colţ de birou, socotesc minute. Criză acută de timp. Prind, cu coada ochiului, ideea că jumătatea lui ianuarie e cea mai deprimantă perioadă a anului. Demonstrat ştiinţific.
Mă trezesc zâmbind fără motiv.
Create New Document.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer