Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnaliştilor le lipseşte independenţa


Anca Simina, un interviu cu Bogdan Ghiu

07.05.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
la TVR l primul meu articol nu a apărut
mi se părea că evidenţele trebuie denunţate
televiziunea e o fabrică de vedete l ştirile culturale sunt prezentate numai când moare un artist l nu pot să cred că cei de la PRO TV vorbeau de vedete ca Abramburica şi Nety care prezenta un minut, dimineaţa, horoscopul
Gheorghe e un tip agreabil, dar trage de emisiunea asta, e clar că-i disperat, departamentul cultural e cel mai sărac oriunde
îmi pun speranţa că cei tineri nu vor mai fi nişte sclavi ai redacţiei, nişte rotiţe, ci personalităţi care să se impună ca semnături



Numele lui Bogdan Ghiu le este cunoscut mai ales celor care citeau, în anii '90, în "Dilema" sau "22", cronică de televiziune. După '97, nu l-au mai găsit însă decât în cărţi sau la televizor, la TVR Cultural, acolo unde, spune el, s-a dus să vadă şi să gândească lumea aceea dinăuntru. Ieşenii l-au putut însă întâlni, zilele acestea, la seminarul "Televiziune şi/sau cultură".
A fost extrem de jovial, deschis, dispus să răspundă tuturor la întrebări, fie ei studenţi, profesori sau jurnalişti. Mai mult, a renunţat la o oră cu prietenii din Iaşi, ca să ne vorbească.
Autorului "Poemului cu latura de un metru" şi al "Ochiului de sticlă", devenit aproape fără voie şi om de televiziune, mi s-a părut că i-a fost dor de Copou.
Într-o plimbare de la Televiziune până la hotel, m-a convins că jurnaliştii tineri cu ceva talent au într-adevăr o şansă oriunde.


Totul a început dintr-o enervare

Anca Simina: Cititorii dumneavoastră sunt deja familiarizaţi cu modul cum se vedea lumea prin "ochiul de sticlă". Mai puţini ştiu însă ce subiect aţi aborda acum dacă aţi mai scrie cronică de televiziune. Ce vă revoltă ?
Bogdan Ghiu: O, mi-ar plăcea, îmi lipseşte cronica de televiziune. Dar m-am oprit cam în '97, când am fost interzis. Am aflat după aceea că în "Dilema" se citea. Nimeni nu mă cunoştea. Sunt un tip dintr-o generaţie diferită, veneam din lumea scriitoricească. Nu ştiau cine-i acel Bogdan Ghiu care-i înjura, îi lăuda pentru ce meritau. Ţin minte că m-am dus la Andrei Pleşu, director activ atunci al "Dilemei" şi i-am spus "eu nu mai pot continua, scriu altceva". Pentru încă şase luni am scris o rubrică numită "Spaţiul public". Nu numai că era un conflict de interese, dar, într-adevăr, atunci când lucrezi undeva înăuntru şi trebuie să gândeşti înăuntru - mă interesa foarte mult gândirea dinăuntrul unei televiziuni - nu poţi, n-ai cum să mai fii, nu obiectiv, ci să fii telespectator, pentru că văzutul dinăuntru presupune altceva. Surpriza mea a fost să întâlnesc aceeaşi privire critică a propriilor produse mai ales la directorii de programe, la patronul Adrian Sârbu, în cazul PRO TV-ului. Se practică în televiziunile noastre o formă naturală aproape de cinism, de dublă privire. Ei ştiu că nu întotdeauna fac bine ce fac, dar o fac. Asta mă revoltă. Cred totuşi că profilul televiziunii, într-un viitor nu prea îndepărtat, nu va mai veni din informaţii, cât din ceea ce se poate numi operă de televiziune. Vom avea, aşa cum se vorbeşte de plăcerea lecturii, şi plăcerea privitului la televizor.

A.S.: Modul acesta al lecturii similar cu cel al cărţii a fost motivul pentru care aţi venit dinspre scriitură spre televiziune?
B.G.: Nu ştiu. Este o întrebare pe care mi-o pun şi eu şi pe care mi-au pus-o mulţi. N-am făcut studii nici măcar de film. Nu sunt regizor, sunt filolog. De fapt, totul a început dintr-o enervare. Am început să scriu despre televiziune - primul meu articol, care nici n-a apărut, era prin martie-aprilie 1990 - pentru că mi se părea că evidenţele trebuie denunţate. Am stat în televiziune în anii aceia când se vedea aţa albă cu care sunt cusute lucrurile. Poate dintr-o evervare a faptului că se încerca o manipulare foarte agresivă, pe faţă şi ea trebuia denunţată. Primul meu articol a fost de la manifesările din Piaţa Universităţii, când Televiziunea Română, singura existentă în acel moment, dădea mici ştiri la "şi altele", le filma de jos - ca să nu arate "câteva sute, câteva zeci de oameni" - şi se oculta amploarea evenimentului într-un cadru luat "de la firul ierbii". Or, un cadru nimerit ar fi trebuit luat de pe Intercontinental, de pe Teatrul Naţional. De enervare, am început să scriu. Am continuat în "22", cu "Catodul psihic" pentru că era o televiziune unică şi trebuia luptat cu ea. Alţii s-au apucat de cronică politică. Această apariţie mi-a pus mari speranţe. Am început să mă plimb să văd televiziuni în afara ţării şi să-mi doresc televiziuni de calitate şi pluralitate.

Primul eveniment a fost apariţia postului Tele 7 la care s-a făcut mult jurnalism de bună calitate. Acolo a apărut "Chestiunea zilei". A şi fost recent o dispută de proprietate intelectuală între Mihai Tatulici şi Florin Călinescu. Tatulici, care în momentul ulterior era tot la PRO TV, i-a cedat prieteneşte, dar după aceea a înscris-o la OSIM. E proprietatea lui intelectuală şi n-a permis să fie exploatată în continuare.


Mai există încă E-uri culturale

A.S.: Scriaţi la un moment dat că media este "un mediu care ecranează lumea". Cât de limpede este această imagine după 14 ani de libertate a presei?
B.G.: Ceea ce vedem la televizor nu este o imagine naturală. Este un cadru. Focusează, concentrează. În măsura în care arată, elimină totodată, selectează. Nu există altă cale. Există selecţie de subiect, dar sunt lucruri lăsate implicit pe dinafară, cu voie. Tehnica însăşi în televiziune este una manipulativă. Dacă unii realizatori sau producători, cu cinism, se folosesc, amplifică ceea ce se produce inerent, asta e culpă profesională. Mai depinde şi de context. Contează foarte mult o ştire pusă la "şi altele". Bifezi - "noi am arătat lucrul acesta", dar n-a fost văzut pentru că n-a fost pus unde trebuie -, dar, iată, sunt o suită întreagă de filtre prin care trece ceea ce noi ajungem să vedem şi ni se pare natural.

A.S.: Cum rămâne cu E-urile culturale pe care le-aţi acuzat în produsele mediatice? Care sunt cele mai nocive, dacă mai sunt?
B.G.: Ei bine, sunt produsele date drept sănătoase, recomandabile spre a fi consumate, în realitate total sintetice; de exemplu, această îngustare a interesului numai pe un anumit tip de vedete, care sunt stoarse ca nişte lămâi. Tot timpul mai vezi noi dezvăluiri ale... nu-ştiu-cui...

A.S.: ... trecutului Andreei Marin.
B.G.: Da. Ce să mai spună? A spus tot, săraca. Şi presa scrisă, care încearcă să profite de fabrica de vedete care e televiziunea, stoarce această lămâie la nesfârşit, până nu mai produce o picătură de suc. E nevoia de publicitate mincinoasă, în cazul de faţă de promo. Mai ales la canalele private, unde se spune "dom'le depinzi de asta". Cei de la PRO TV au chiar o tehnică foarte bine pusă la punct a promovării, în care folosesc mari valori - cinste, dreptate, adevăr - ilustrându-le prin tot felul de programe curente. Un poliţist, un bătăuş este "un mare justiţiar". Ei mai au foarte puţine producţii proprii. Sunt în criză financiară şi faţă de statul român şi faţă de patronul american. Asta e istoria. Ei sunt, practic, şcoală de promo acum. Merge fluxul ăsta din nimic şi cu multe minciuni: a vorbi de mari artişti, când e vorba doar de vedete, a provoca amestecul între Victor Rebengiuc şi Vali Vijelie, confuzia de valori. Asta mi se pare cu adevărat nociv.


Sunt mult mai mulţi oameni interesanţi decât ni se arată

A.S.: Este aşa-zisul "tronson cultural" de la România 1 o încercare de a demonstra că se poate şi altfel?
B.G.: Da, este. De fapt, este de datoria televiziunii publice să o facă. Au fost multe discuţii şi în legătură cu asta. Eu sunt nou, doar de un an şi jumătate la TVR. Peste tot unde vin, sunt nou.

A.S.: Cu ce vă ocupaţi exact?
B.G.: Cu mine s-a înfiinţat un serviciu care nu exista. Depinde de preşedinte, de Valentin Nicolau şi se cheamă "Serviciul de analiză şi strategie programe". Nu sunt pe un anume canal. De-aia emisiunea mea e scurtă. Cumva, e un conflict, nu pot eu să îi judec pe alţii. Pe de altă parte am luat emisiune că poate aşa învăţ şi nu mai judec aiurea sau dimpotrivă, am o anumită autoritate să spun "n-ai făcut bine". M-a tentat, dar n-am vrut să mă lăţesc, n-am vrut să mă pun în prime-time. E o emisiune de exerciţiu, un exerciţiu de viteză, în jumătate de oră, de fiecare dată rămân invitaţii cu vorbe în gură, dar ce fac acolo este tot un exerciţiu de a aduce oameni noi, în primul rând tineri. Puţina comoditate a unor realizatori este de a chema mereu aceleaşi persoane. Încerc să provoc întâlniri neaşteptate. De exemplu, sunt oameni care s-au întâlnit prima oară în platoul meu, cum ar fi doi declaraţi mai tineri anarhişti: Marius Ianuş cu Dumitru Ţepeneag. Eu profit de manuscriptumul nou apărut cu Inedit de Nichita Stănescu şi o să-l chem pe editorul Alexandru Condeescu şi un poet de 22 de ani, pe Claudiu Comartin. Dom'le, cum te mai raportezi tu, chiar din ultima generaţie la un clasic? Noi ne-am cunoscut, am băut cu el, pentru tine ce mai înseamnă? E şi o politică a invitaţilor. Este ceea ce face şi Irina Păcurariu, aducând lumea mai puţin vizibilă, mai ales din artele scrisului, unde autorul e invizibil.

A.S.: Şi chiar din cea a actoriei. Actorii sunt deja puţin marginalizaţi în ceea ce priveşte apariţiile televizate.
B.G.: Da, aşa e şi sunt mult mai mulţi oameni interesanţi decât ni se arată. La televizor sunt mereu aceiaşi, care se plimbă de la un studio la altul. O să vedeţi la alegeri, o să fie adevărate turnee printre studiourile de televiziune, aceiaşi vor fi, în aceeaşi seară, peste tot.


"Cap limpede" bate "Trecerea prin revistă"

A.S.: Dar e suficient să se difuzeze un documentar despre mănăstiri sau să se vorbească despre o carte ca să se poată vorbi de televiziune culturală?
B.G.: Nu, nu. Contează efectiv cum se scrie, cum se concepe. M-am zbătut pentru ideea de format. Sunt în Televiziunea Română multe emisiuni care enunţă tema. De exemplu emisiunea "Arte plastice". Ei bine, aşa ceva nu se poate. Titlul nu-i totuna cu subiectul, cu domeniul emisiunii. Trebuie găsită o metaforă. M-am zbătut foarte mult până am găsit "Cap limpede", în cazul meu. Nu e o idee extraordinară, însă am vrut să folosesc un nume din jargonul de presă.
Nu mă dau ca exemplu.

A.S.: Ce opţiuni aţi mai avut?
B.G.: Mai era un titlu care era de fapt un efect de falsă memorie. Fusese folosit şi credeam că-i al meu. Era "Trecerea prin revistă" - era mult mai slab şi există sau a fost folosit undeva în presă, până când directoarea de atunci a canalului Cultural, Beatrice Comănescu, în ultima secundă când trebuia să-l dăm, să facem promo, mi-a zis "mă Bogdan, dar ăsta mai este". A trebuit pe loc aşa, în jumătate de oră, să găsesc altceva.


"Observator" e un magazin de divertisment

A.S.: Ministerul German al Culturii a emis un ordin prin care televiziunile au obligaţia de a transmite măcar o ştire pe zi pe o temă culturală. Credeţi că este nevoie şi în România de un ordin "de sus" pentru a se găsi un loc al culturii în jurnalele de ştiri?
B.G.: Când sunt prezente ştiri culturale în jurnalele generaliste? Când moare un artist mai mult sau mai puţin cunoscut şi atunci îţi dă emoţii dacă nu cumva îi va greşi numele. Şi din păcate asta se întâmplă şi la ştirile de la Cultural. Acolo e, într-adevăr, mult de muncă, e haos încă. Nu ştiu dacă trebuie dat. Nu ai o viaţă culturală atât de bogată încât să ai evenimente. Şi atunci trebuie să bagi chestii de rangul al doilea: că s-a mai făcut o lansare de carte... nu de asta ducem lipsă, ci de adevăratele evenimente. Dacă ar fi după mine - bine, e o utopie - şi asta o mai spunea râzând şi Florin Călinescu, pe când era la Tele 7, jurnalul e în fiecare zi juma' de oră, de parcă avem o egală cantitate de actualitate. Uneori e mai mult, alteori e mai puţin. Bineînţeles, nu poţi da peste cap întreaga grilă, dar aşa ar trebui să fie ca să dai o imagine calitativă. Nici o zi nu-i ca alta. Sunt zile fără evenimente şi aşa s-a ajuns la magazinele de divertisment cum este "Observatorul", care în nebunia de a depăşi Ştirile PRO TV, a ajuns să inventeze, să provoace ştiri.


"Alo, PRO TV, vrei să-mi împrumuţi şi mie caseta X să ţi-o fac praf?"

A.S.: Se simte aşadar nevoia unei emisiuni care să critice celelalte produse de televiziune sau este "Cronica cârcotaşilor" suficient pentru gustul publicului din România?
B.G.: Prima TV continuă să facă o greşeală, după părerea mea. După ce produce un program de succes într-un sezon, îl lăţeşte, îl lungeşte, până moare. Aşa a ucis "Miliardarul", care era numai în week-end o oră şi se uita toată lumea. L-au pus zilnic şi a murit. Să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu "Cronica cârcotaşilor". Obligaţi, că vor şi ei să câştige mai mult, să facă trei ore pe săptămână în loc de o oră, inevitabil îşi diluează emisiunea. Ce admir la ei este că reuşesc să nu fie vulgari, fiind foarte răi în acelaşi timp.

A.S.: Dar trage gagul cârcotaşilor semnalul de alarmă necesar?
B.G.: Nu. Dar ce n-avem şi ar trebui făcut este echivalentul emisiunii lui Daniel Schneidermann de pe TV5, "Arręt sur image", care s-ar traduce simplu prin "Stop cadru", în care se analizează serios nişte teme. Exista şi un site pe care se pot consulta dosarele şi temele pe care le-a avut această "şcoală de televiziune" cu adevărat. Aş încerca şi eu să fac asta aici.

A.S.: Ce vă opreşte ?
B.G.: Un sistem de arhivă, acces public la emisiunile tv. Nu pot să cer "Alo, PRO TV, vrei să-mi împrumuţi şi mie caseta X să ţi-o fac praf?" Mi-ar plăcea mult să avem o analiză serioasă. Aduceţi-vă aminte că a încercat Mircea Toma, chiar pe TVR 1 a avut câteva ediţii acum câţiva ani o emisiune care nu mai ştiu cum se chema şi a supărat la un moment dat, când s-a luat adins de legăturile de publicitate cu un client important, Hewlett Packard parcă era, şi emisiunea s-a întrerupt.

Mi-ar trebui aşadar o echipă sau atâţia bani care să îmi permită să mă ocup toată săptămâna numai de asta.


Am scris primul despre Gheorghe

A.S.: Dar dacă lumea asta de care vorbeaţi este una labilă, cum rezistă vedetele apărute mai mult sau mai puţin peste noapte? Poate din cauză că publicul nu are proprietatea acestor termeni?
B.G.: Da, şi aici rolul PRO TV-ului a fost de pionierat. Tot ce apărea cât de cât pe sticlă la PRO TV era declarat vedetă. Ei au impus, în televiziune, termenii aceştia. Şi vedete specifice, de televiziune, nu actori sau fotbalişti care sunt vedete publice. Ăsta-i un lucru şi bun şi rău. Au creat un domeniu propriu, al televiziunii, dar în secunda următoare au mers la exces. Nu pot să cred că ei vorbeau de vedete ca Abramburica sau Nety, care prezenta un minut, dimineaţa, horoscopul. Au lăsat-o şi ei mai moale, dar ideea a rămas.

A.S.: Cum de rezistă aceste personaje?
B.G.: Păi, rezistă şi încă foarte bine, pentru că orice trecere de la o televiziune la alta se face cu o mărire substanţială de salariu. Şi există în continuare ideea facilă care deja funcţionează, că aceste figuri deja cunoscute atrag public. Dacă nu li se pune şi un format potrivit la dispoziţie, ele sunt nişte eşecuri şi aş exemplifica aici cu Gheorghe, un atipic om de radio. Eu am scris primul despre Gheorghe, pe când era om de radio şi apoi de televiziune în Constanţa.

A.S.: Vă amintiţi ce aţi scris atunci?
B.G.: Da, sigur că da. Eu sunt din Constanţa şi vara mă duc acolo. Mi-am zis, hai să nu mai scriu tot despre ce văd la Bucureşti. Să văd ce-i pe aici şi, dacă e, să scriu ceva. Înaintea mea, la bunici, era fii-miu şi zice "mă, e unul rău, la radio, are şi o emisiune la TV Neptun se cheamă "Marea scofală" - era un talk-show - ăsta întrerupe, face poante". Nu ştiu dacă m-aţi citit la vremea respectivă, când l-am denunţat. Era la PRO TV şi i-am spus "ei, Gheorghe, mai spui cum spuneai la Constanţa "Sunt Andrei Gheorghe şi o fac cu gura"? - asta spunea el la radio, era un joc de cuvinte. Mai poţi acuma? Eşti în alte corsete...".

Eu l-am lăudat, dar nu m-a interesat să-l cunosc. M-am nimerit într-o zi când eram în redacţie la "Dilema" când a venit acolo, ne-am cunoscut, am fost şi prieteni, o perioadă a stat la mine. Acum nu ne mai vedem. Şi-a făcut casă la Băneasa.

E un exemplu de om deservit, nu servit de format. Pentru radio era OK. A făcut engleza. Vorbeşte rusa - maică-sa era rusoaică - e un tip agreabil, dar trage de emisiunea asta, e clar că-i disperat. Cred că de la toamnă vor renunţa. Şi încearcă tot felul de excese: stă, merge-n mâini, nu mai ştie ce să facă.

A.S.: E politicos...
B.G.: Acuma e politicoooos! În schimb, nu-i în apele lui. Nu mai e nici el foarte tânăr, e cu câţiva ani mai mic ca mine, are în jur de 42 de ani. Dar nu despre Gheorghe vorbim, ci de faptul că e nedesenată emisiunea. Şi atunci totul rămâne pe umerii lui. El circulă, bântuie pe acolo, printre locaţii puse una mai sus, una mai jos, a şi căzut un personaj celebru, mă mir cum a scăpat. E o proastă folosire de resurse umane să cumperi pe bani grei o vedetă şi apoi să nu ştii ce să faci cu ea.


Teo n-are de-a face cu presa

A.S.: S-ar putea asigura acelaşi impact cu vedete din afara televiziunii?
B.G.: Când vorbim de vedete, eu zic să păstrăm asta numai pentru divertisment.

A.S.: Să le spunem personalităţi atunci.
B.G.: Mai degrabă. Mai pot apărea buni jurnalişti. Ceilalţi nu sunt jurnalişti, de altfel. E fals să-l numim pe Gheorghe jurnalist sau pe Teo. Ei nu au de-a face cu presa. Aici presa scrisă tabloid face rău, promovând ca modele de reuşită astfel de vedete. Bineînţeles că se creează o dorinţă mimetică la cei foarte tineri, când pare foarte uşor să ajungi acolo.

A.S.: Susţineaţi şi cu alte ocazii că jurnalistul fără cultură nu este jurnalist. Totuşi, competenţa aceasta culturală este tot mai rar cerută jurnaliştilor. Este furtul de idei - la radio din presă şi în presă de la televiziune şi invers - o consecinţă a acestui fapt?
B.G.: O, dar Internetul este un loc de capturi permanente! Şi e trist că departamentul cultural e cel mai sărac oriunde. Eu mă bucur că "Evenimentul zilei" a luat oameni cum e Costi Rogozanu. Eu am avut de exemplu la "Jurnalul naţional" la un moment dat, la secţia de cultură, doi oameni. Făceam sumarul şi o fată vine şi-mi spune "Hai să facem asta, că uite Marcel Iureş a împlinit 30 de ani."

A.S.: De activitate?
B.G.: Asta era, dar ea era absolut liniştită, a crezut că de viaţă. Nu era un scriitor obscur, un om care volens, nolens nu se vede, ci un actor, un om de spectacol. E foarte, foarte grav. Nu-s buni la investigaţie, nu-s obraznici să obţină ştiri din astea pistol şi atunci rămân pe cultură. E trist. De aceea paginile culturale sunt slabe.

A.S.: Nu sunt totuşi şi excepţii cum e Cristina Modreanu?
B.G.: Ba da, sigur, dar vorbim de "Adevărul", un ziar serios. Nu e peste tot la fel.


Sunt optimist în privinţa tinerilor

A.S.: Ce credeţi că le lipseşte, în general, jurnaliştilor români, nu numai celor de cultură?
B.G.: Independenţa. E vorba de o autonomie a individului jurnalist. E o profesie în care merită jucat, e creativă. Eu tot îmi pun speranţa că, profesionalizându-se meseria, voi, cei tineri, nu veţi mai fi nişte sclavi ai redacţiei, nişte rotiţe, ci personalităţi care să tragă să se impună ca semnături.

Apoi, nu ştiu cum e învăţământul propriu-zis. Aflu despre mulţi indivizi că sunt profesori la facultăţi de jurnalism. Am mari surprize, pentru că mulţi sunt tipi din generaţia mea. Aflu că sunt şcoli de jurnalism în provincia mică, la universităţile particulare... Ce studenţi or pregăti, şi pentru ce gazete, ce posturi de radio... nu-mi dau seama. Dar sunt optimist, dar nu cu ăştia ai mei, ci în privinţa voastră şi a celor de după voi. Eu cu reticenţă mă numesc ziarist.

A.S.: Cu alte cuvinte, vom vedea altfel, peste câţiva ani, printr-un "ochi de sticlă"?
B.G.: Sper. Dacă tot e de sticlă, sper să vedeţi mai bine.


Notă: Acest interviu a apărut iniţial în Opinia Studenţească, Iaşi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer