Odată ajunşi în satul nepalez Arughat, ne-am pregătit pentru următoarele 13 zile de trek (25 octombrie - 6 noiembrie 2013), pe un sistem de văi în jurul muntelui Manaslu. Eram împreună cu alţi 7 oameni şi aproximativ 15 persoane în serviciul nostru: ghid, bucătar, ajutoare de bucătari, porteri şi porteriţe (!) care să care echipamentul pentru excursie. La cărat ne-au ajutat, o vreme, şi măgari. Monumente de impasibilitate. Pe poteci strâmte, am învăţat că este important să te lipeşti de partea cu peretele când trec măgarii. Altfel, un brânci nevinovat al lor te poate trimite în prăpastie. Ignoranţa (măgarilor) ucide.
Mai aveam doi companioni: pe Herman Hesse şi al său Siddartha tradus în engleză, găsiţi cu ajutorul frontalei într-o cameră fără lumină dintr-o librărie din Kathmandu şi cumpăraţi cu echivalentul a doi dolari.
Începem drumeţia propriu-zisă într-o vineri însorită, ca de august târziu românesc. Pornim prin sate mărginite de terenuri arabile. Într-unul din primele sate, o fetiţă ne aleargă în întâmpinare să ne salute şi să ne ofere flori sălbatice. La sfârşitul primei zile, pe ultimii 300 de metri, simt o uşoară împunsătură în călcâiul stâng. Parcă mă roade un pic bocancul, deşi mi-am pus plasturi, preventiv. Intru, tăcut, în panică.
Prima noapte o petrecem pe un tăpşan, între două cascade. Când se lasă seara, Temba cântă la o tobă cu două capete numită madal. Urmează să mă lămuresc că ştie un singur cântec şi un singur ritm. Temba are şi o glumă preferată: "Climbing sherpa, short life, / Trekking guide, many wife!" Facem baie în cascada care pare mai prietenoasă dintre cele două. Va fi ultima baie ca lumea din următoarele două săptămâni. Apa este caldă, aerul la fel. Duşul în cascadă este extrem de rapid - după ce te săpuneşti, e suficient să te expui viiturii pentru 2-3 secunde şi voilà!, te-ai clătit.
Relieful se schimbă spectaculos de la o oră la alta, de la semi-jungla de la marginea stâncii, la albia largă a râului albastru, plină de bolovani uriaşi, cu dungi fantastice. Totul este mai mare decât ce am văzut vreodată: albii imense, copaci nesfârşiţi, pietre pe care de aproape nu le poţi cuprinde cu totul cu vederea.
După multe ore de drum prin soare, ne oprim să ne odihnim într-un sat sărăcăcios, cu case aliniate de-a lungul uliţei înguste, ca în toate satele de până atunci. Cum stau să-mi trag sufletul, trei fetiţe se proţăpesc în faţa mea. Mă studiază curioase. Una dintre ele, mai îndrăzneaţă, întinde jucăuş un deget şi mă împunge în braţ, ca pe un leu de la grădina zoologică. O împung şi eu. Mă înghionteşte înapoi, rânjind a joacă. Sar în picioare şi încep să le gâdil şi să le alerg prin sat. Sunt încântate. Şi mai încântată sunt eu. Mi s-a dizolvat brusc oboseala.
Pe marginea drumului există banane mici cât un deget, banane uriaşe cât nişte vinete, banane medii, banane maro... Cu gusturi variind de la acrişor la săţios, dar invariabil mai aromate decât ale noastre, de pe vapor.
Temba ţine o plantă în mână. "Look! Ganja!" Într-adevăr, a început să apară cânepă pe marginea drumului. E un alt soi decât ce se găseşte la noi, dar funcţionează pe acelaşi principiu. Mă minunez poznaş, ca un şcolar care a văzut o rezervă uriaşă de ouă Kinder.
*
În prima parte a călătoriei, mă chinuie două gânduri: 1. Uneori nu pot ieşi din ipostaza de turist. Habar n-am de ce. Mă simt tâmpă şi pasivă. Mergem pe calea arătată de ghid, ni se pregăteşte zilnic masa, oamenii din sate ne recunosc de la o poştă. Aş vrea să fie diferit, să-i vedem altfel decât se afişează pentru noi, în firescul lor de zi cu zi.
2. Văd că totul în jur este uriaş şi superb. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva. Dar undeva, creierul meu îmi spune "Aşa, şi? Ce ar trebui să însemne asta pentru mine?" Cumva nu reuşesc să duc la capăt semnificaţia lucrurilor noi şi minunate pe care le văd. Mă frustrează. Simt că le văd degeaba, dacă nu le înţeleg.
Văd un curcubeu în cascadă, nemeritat de aproape. Câteva ore mai târziu, stau, efectiv, într-o altă cascadă. E ca o poză dintr-un calendar. Scriind asta, mă gândesc ce copil crescut între betoane sunt, dacă reperele estetice supreme sunt pentru mine National Geographic, vederile şi calendarele! Stau atât de aproape, încât simt că paradisul este accesibil. Am văzut şi o moară de apă care m-a hipnotizat cu rotunjimea pietrei, sunetul hârâit şi praful de făină. Am trecut printr-o pădure cu licheni, care are un aer misterios, părăsit, cumva de Disney (referinţele dintre betoane!).
Toate lucrurile astea sunt ca nişte cadouri care parcă nu mi se cuvin. Totuşi, ca un copil răsfăţat, le primesc ca pe cel mai firesc lucru cu putinţă.
E a patra zi la rând când am impresia că îmi vibrează un telefon în buzunar, deşi le-am abandonat pe amândouă în Kathmandu de bunăvoie, din dorinţa de a-mi demonstra că pot fără. Aştept cu nerăbdare prima zi în care n-o să mai simt telefonul-fantomă (din păcate, ziua aceea nu va veni. Mă întreb cât ar fi trebuit să stau fără ele ca să prind o zi fără iluzia apelului...)
Cândva, pe parcursul drumului, nu ştiu când, realizez că sunt aici. Nu mai ştiu când am fost ultima dată. Simt, fără filtre, ceea ce văd. Nu înseamnă nimic. Nu trebuie să însemne ceva. Semnificaţia e ceva ce am inventat noi, omenirea, la un moment dat, ca să diminuăm senzaţia alarmantă că plutim aiurea prin viaţă şi apoi murim de tot. Trăiesc prin simplul fapt că am ochii deschişi şi culorile alea îmi intră în creier. Simt totul la un nivel primar, sub-intelectual. Parcă mă droghez cu imagine, cu sunet, cu întâmplare. Sunt mai mult decât pasivă şi asta e bine. Sunt doar un ochi căscat a mirare. Nu îmi dau seama când a avut loc schimbarea, probabil între un peisaj nepământean şi altul.
La intrarea în satul Lihi, pe la 2.900 metri altitudine, mă întâmpină alt fel de copii decât cei drăgălaşi de până acum. Mă înconjoară, unul din ei îmi apucă unul din beţele de trekking şi trage de el, vorbindu-mi tare. După minute bune de negocieri din priviri, intervine Passang, unul dintre şerpaşi, şi îl convinge pe copil, în limba lui, cu greu, să mă lase să plec.
Satul unde luăm prânzul în ziua a şasea de trek se numeşte She La şi este pe un platou aflat la 3.100 metri altitudine. Vântul bate fără zgomot printre casele construite din piatră. Steagurile budiste flutură în linişte. Nu găsesc niciun om pe uliţa principală. Caut şi pe cele dosnice, prin spatele caselor. Nu e nimeni. Majoritatea uşilor sunt închise cu lacăte. Câteva, însă, sunt date de perete. Parcă toţi locuitorii ar fi plecat în grabă. E o linişte bizară, mormântală.
MUNTELE
Urcând spre Sama Gaon, satul de popas aflat la 3.500 metri, am simţit pentru prima oară altitudinea. O ameţeală discretă din cauza căreia era nevoie să mă concentrez un pic mai mult la mişcările de fineţe. Apoi o durere de cap. Mi-a trecut până noaptea.
La altitudine, lucrurile se schimbă. Concentraţia de oxigen din aer devine din ce în ce mai scăzută. Este nevoie să-mi precupeţesc mişcările. Nu-mi permit să alerg şi nici să merg prea energic - risc ameţeală, senzaţia că, oricât aş gâfâi, nu mai pot recupera aerul pierdut, dureri de cap, greaţă. Trebuie să caut ritmul suficient de alert încât să ajung în timp util din punctul A în punctul B, dar suficient de lent încât să nu rămân fără aer. Mi-am propus ca niciodată să nu trag de mine - tot ceea ce înseamnă rezervă de efort şi voinţă păstrez pentru ultima zi, cea în care vom ajunge la peste 5.000 de metri. Până atunci, nu fac niciun pas mai repede sau mai apăsat decât ar trebui. Fac pauze dese - nevoia de aer mă încurajează să mai şi privesc în jur. O dată mi s-a întâmplat să nu am poftă de mâncare. Probleme cu somnul nu am avut, deşi am înţeles că sunt un simptom comun. De fapt, în corturile din Himalaya am dormit cel mai bine în ultima vreme.
Pentru aclimatizare, într-una din zile urcăm de la 3.500 la 4.400 de metri, în tabăra de bază de unde alpiniştii adevăraţi încep ascensiunea pe Manaslu. Apoi ne întoarcem la 3.500. Cele două nopţi dormite aici şi excursia ne vor ajuta să ne adaptăm mai bine altitudinii crescânde.
Excursia în Base Camp e opţională. Asta înseamnă că pornim cu toţii din sat şi ajunge sus cine poate. La plecare, îi spun lui Alex: "Mă simt bine, dar nu mă văd ajungând la 4.400 metri azi." Simt o oboseală difuză, greu de localizat. Sunt ofilită.
Mă bucur că am spus asta atunci. Parcă am făcut special, ca să-mi demonstrez apoi că pot, pentru că am ajuns la 4.400 metri.
Tabăra de bază nu este altceva decât... un loc. Îmi imaginam un fel de cabană acolo sus. Nu. Este locul unde alpiniştii vin cu echipele lor şi îşi pun corturile pentru asaltul spre taberele avansate şi apoi spre vârf.
Nu ştiu dacă s-au adunat în aer speranţele, angoasele şi încordările tuturor celor care au poposit; pentru ei, de acolo începe. Când am ajuns, pe zăpadă şi ceaţă, am simţit că înţeleg. Normal că nu aveam cum să pricep ce înseamnă să te avânţi la 8.000 metri, dar am înţeles cum începe totul. Aşteptările, grijile, planificarea, oboseala, îndârjirea şi frica erau acolo, în Base Camp, în jurul nostru.
*
Dacă într-o zi mergem mai puţin decât de obicei (în medie, parcurgem un drum cam de 7 ore zilnic), mă trezesc gândind lucruri atipice mie: "Doar atât pentru azi? Şi mâine e şi zi de pauză... Păi ce facem? Cum dormim noi nopţile astea? Adică după ce dormim?" Mă simt nomadă. Dacă nu merg, atunci ce-mi rămâne de făcut?
Am ajuns devreme la locul de popas şi m-am băgat în cort, fericită că am timp de lectură. După o oră de citit Siddartha, n-am mai rezistat înăuntru. Cartea îmi scormonea în toate angoasele. Căutări nesfârşite, experienţe asimilate fără scop, întrebarea chinuitoare "eu ce caut în viaţa asta?" Cum de am nimerit fix cartea asta, în momentul ăsta al vieţii mele? Nu aveam stare şi nici chef de companie. M-am ridicat şi am plecat de capul meu pe un deal de deasupra satului.
M-am oprit la un moment dat sus, în dreptul unui altar rudimentar improvizat din pietre albe, aplatizate. M-am uitat în jur. Totul era uriaş. Atât de mare, încât m-am simţit adusă la cea mai elementară formă de animism - nu avea cum să nu sălăşluiască ceva în munţii ăia. Instinctiv, m-am aplecat cu grijă spre pământ, din ce în ce mai jos. Fruntea îmi atingea lespedea de piatră a altarului. Mi-am dat seama că eram în genunchi şi mă închinam. Nu ştiu cui sau în ce fel. Difuz dar categoric, simţeam că asta se aşteaptă de la mine, asta trebuie să fac acum. La coborâre, m-am apropiat de un şirag de steaguri budiste. Sub ele era o movilă acoperită cu iarbă aspră. Am ştiut că acolo pot să stau. Şi am stat, eu cu mine, câteva minute bune. Am încercat să nu mă gândesc la nimic. De câteva ori, am reuşit. Când am simţit că trebuie să mă ridic, am pornit înapoi în jos, spre sat. Mă simţeam de parcă rezolvasem o nevoie fiziologică - parcă mâncasem când îmi era foame. Mi-era mai bine. Pentru câteva momente, eram atât de încântată încât mi-aş fi dorit să arăt cuiva locul pe care l-am descoperit. Apoi m-am întrebat dacă asta nu ar face ca locul să înceteze să fie al meu. Un egoism primordial m-a făcut să nu-l arăt nimănui.
În ziua următoare, de pauză, ne hotărâm să ne plimbăm prin sat. Ca să nu intimidăm localnicii, nu mergem în grup, ci câte unul-doi. Nu-mi place plimbarea asta. Mă simt stingheră, neliniştită, nelalocul meu, cu dor. Cred că am rămas prea mult timp cu mine însămi. Mă întreb ce s-ar petrece dacă aş sta mult, mult timp aşa? (poate, la un moment dat, nu mi s-ar mai părea că îmi vibrează în buzunar telefoanele lăsate în Kathmandu). Sunt angoasată. Nu reuşesc să mă împrietenesc cu localnicii, nici nu am tragere de inimă să încerc. Sau pur şi simplu nu-mi place satul ăsta? Sau nu-mi place satul pentru că nu am ordine în cap...? Brrr. Am la dispoziţie (prea) mult timp de reflecţie.
De multă vreme nu-mi găsesc locul în viaţa mea (este unul dintre motivele pentru care îmi caut "mântuirea" în Nepal) iar acum, când nu am nimic de făcut şi nici drum de bătut, problema s-a acutizat. Curând, mă plictisesc de dileme existenţiale şi îmi îndrept atenţia către ceilalţi membri ai grupului. Am venit aici, departe, în Nepal, alături de alţi şapte oameni pe care, în mare parte, nu-i cunosc şi care nu se cunoşteau între ei. Am stat împreună atâta vreme, zi şi noapte. Am mers împreună, am mâncat împreună de trei ori pe zi. Am avut ocazia să văd ce se întâmplă într-o astfel de situaţie. S-a construit rapid, din primele zile de drum, o încredere subsidiară. Nu e manifestă. Nu-mi vine să strig în gura mare că mă pot baza pe oamenii ăştia. Dar ştiu, undeva la un nivel primar, că sunt mai în siguranţă cu ei. Din reflex, fiecare vine, atunci când e nevoie de el, în ajutorul celui care are un moment dificil. Poate fi vorba de o durere de cap cauzată de altitudine, de ajutor la încărcarea rucsacului sau de o atitudine prietenoasă când te afli, psihic, într-un loc neplăcut. Fără glorie, fără lacrimi de recunoştinţă. Pur şi simplu se întâmplă. (Mi-am dat seama de asta la aproape o lună după ce ne-am întors.)
Revin la aşteptările cu care am plecat în călătorie. Îmi vine să râd. Cât de occidentală am fost! Credeam, cu toată puterea naivităţii mele, că aici (!) o să îmi dau seama ce mă interesează cu adevărat. Oare la ce mă aşteptam? Să mă ridic în capul oaselor într-o noapte, să ies din cort şi să exclam "Da, frate! Asta e"?! Apoi mi se face milă de mine. Pentru că era ceva ce nu ştiam cum să-mi imaginez, am ales să cred că va fi rezolvarea tuturor problemelor. Ce amorţeală a minţii trebuie să fi avut... Sau ce disperare de a-mi găsi un sens. Îmi aduc aminte de nişte versuri din melodia Fake Empire (The National), care vor deveni curând laitmotivul călătoriei pentru mine. "We're half awake in our fake empire."
*
Ultima zi înainte de încercarea finală şi trecătoarea Larkya. La un moment dat, poteca a cotit şi am văzut pentru prima oară Dharamsala (4.600 m), ultimul sat de popas. În stânga, peste prăpastie, munte şi zăpadă. Mi-am dat jos rucsacul şi m-am întins pe iarbă, sprijinită de el. Din nou, fără filtre. Sunt norocoasă că văd asta. Sunt atât de norocoasă, încât reuşesc să mă bucur. Cred că asta înseamnă "stare de graţie". iPod-ul în urechi. The National. "We're half awake in our fake empire". Acum sunt trează. Soarele mă încălzeşte.
(va urma)