Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ceaiul de joi dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

După necuvinte


Ilinca Anamaria Prisăcariu

30.01.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Din soare, oamenii sunt pomi.
Din soare, oamenii sunt lumină.
Din soare, oamenii sunt aripi care bat într-un cântec.

Alergând, scheletul a pornit cu o vertebră, până când, în tâmple, întâmplări şi speranţe visa.
Alerga până când pieptul ştia şi omoplatul pălea. Se învârtea dintr-o boltă, într-un cer, iar gândurile, rădăcinile, visurile... se ancorau în îmbrăţişare.
Când, dintr-o dată, imaginea îl străbătea ca un strigăt, atât de iute, că timpul şi ora ar fi vrut să păstreze trupul copilăriei şi moartea s-o îmbrăţişeze cu coastele.
Mă uit în sus, la un stâlp din cer. E-un trup, un trup... Cu tălpile scorojite, e un bătrân cu tutun, ce sărută fantomele şi universul. Viaţa o dăruieşte la nunţi şi cheamă îndrăgostiţii, cu numele conturat, străbătut de lumină, ca nişte oameni vii.

Sunt un nimic, abia mă bucur. Nu mă realizez pentru că am o idee despre viaţă. Mă cutremură şi firul dintre mine şi stele. Am şi-un defect: iau în serios mişcările rănilor şi văd prin ele ca printr-un ochean de durere. Astfel, marea înţelegere s-a tras din admiraţie, care avea chip ursuz. Cu greu un pământ în jurul soarelui ar forma astfel de versuri.

Îmi place să râd, călătorind pe ocean cu pluta. E un spectacol a descoperi harta universului în timp ce priveşti copilăria. E veche, rătăcită, şi nici măcar cu litere groase nu o mai regăseşti. E o întâmplare şi atunci când fericirea e mai puternică într-o îmbrăţişare mereu dureroasă.

Să stăm lungi, despărţiţi, ca nişte fluvii reci, ziua. Du-mă la stele. Lumea se face coloană mult mai curând. Ce bine că sunt. Două culori, una foarte înfrigurată, sunt o mirare.

Părul tău, regina mea, s-a rupt de mare ca o umbră. Trec corăbiile şi viaţa mea, sub ochiul tău cenuşiu. Aleargă. Mai lasă-mă un anotimp.

Într-o joi cu dragoste, în care iarba te iubea atât de mult, crezând că numai când nu surâdeai copacii erau jefuiţi - mi-apărea că eşti atât cât poate să fie luna.

Sunt aşteptat, m-aşteaptă leoaica. Sunt aşteptat întins şi o oarecare tu mă îmbolnăveşte de cântecul îngerului. Întreg sunt aşteptat de ghilotină, de săpun şi de lumină. De-acum... Pomul mi-e soare, lumina e soare, cântecul e soare.

Ce mirare că sunt.

Extrase din poeziile "Lauda omului", "Continuitate", "Îmbrăţişarea", "Către pace", "Sunt un om viu", "Cântec", "Viaţa mea se iluminează", "Într-o joi cu dragoste" şi "Arta poetica" de Nichita Stănescu


(Ilustraţie: Ioana Pătraşcu)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer