O nouă viaţă

Vineri, 7 mai 2004

«Saci de pînză pentru cărţi!», îmi repet de fiecare dată cînd mă mut. Şi de fiecare dată uit. Cumpăr în ultima clipă din ăia de plastic care, evident, se rup. Chestia asta cu mutatul mă deprimă nu pentru că mi-e greu să mă obişnuiesc într-un alt loc, ci pentru că trebuie să car după mine tot calabalîcul care se adună de la un an la altul. Mă rog, l-am cărat. Am scăpat de depresie.

Sîmbătă, pe întîi mai, am rupt prietenia cu iubita mea. Adică eu sper să rămînem prieteni. Ne căsătorim. Ne-am mutat într-un cartier care nici nu bănuiam că există. Un pic mai încolo de noi începe cîmpul. Eu m-am şi speriat că o să plătim taxă de protecţie prin zonă, că o să luăm bătaie cel puţin o dată la două zile sau ori de cîte ori ne vom aventura în afara locuinţei după lăsatul serii. Da de unde! În cartier trăiesc numai intelectuali. Ţiganii, băieţaşii sau mahării locuiesc în zone mai selecte.

Pînă la serviciu merg cu tramvaiul ca-ntr-o călătorie cu trenul. Îmi iau şi de citit. Dus-întors, un roman la două-trei zile. Am prilejul să spionez tot felul de oameni, să mă acomodez într-atît în tramvai încît îmi pare rău că trebuie să cobor.

Ne-am cumpărat tot felul de chestii noi: frigider, aragaz, mese, şifonier, bibliotecă etc. etc. În cîţiva ani cred că o să şi reuşim să le plătim. Eu însă mă gîndesc că o să fie jale la cărat cînd va trebui să ne mutăm şi de aici. Oricum e OK. Ne distrăm. De exemplu, ne speriem cu butelia (în bloc, nu e tras gazul). Stau liniştit şi deodată sar ca ars: «Ai închis tu gazul de la butelie, că eu am uitat?!». Cînd mă prinde pe neve, la ţigara de pe balcon, mi-o întoarce şi Ralu: «Nu ţi se pare că miroase a gaz?!». Fugim de fiecare dată într-un suflet la butelie, ca să ne asigurăm că nu sărim în aer cu butelia. Apoi, nu de alta, dar mai tragem vreo cîţiva intelectuali după noi. Chiar şi acum, de exemplu, simt cum încep să mă montez. Am închis dimineaţă butelia?! Că eu am plecat ultimul.