Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Sirena


Camilla Läckberg, traducere de Simona Ţenţea

12.02.2014
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Camilla Läckberg
Sirena
Editura Trei, 2013

Traducere de Simona Ţenţea



*****
Intro

Camilla Läckberg s-a născut în 1974. Înainte de a deveni cea mai populară scriitoare suedeză de romane poliţiste, a lucrat mai mulţi ani ca director de marketing. Înscrierea la un curs de creative writing i-a schimbat destinul. Sirena face parte dintr-o serie de şapte romane (Seria Fjällbacka) ce s-au bucurat de un succes enorm de piaţă şi de o presă foarte bună. Această serie este în curs de publicare în peste 30 de ţări. De aceeaşi autoare, la Editura TREI au mai apărut: Copilul german, Prinţesa gheţurilor, Predicatorul, Piază rea şi Cioplitorul în piatră.

Unul câte unul, vor plăti pentru trecut
...

Noul thriller psihologic al Camillei Läckberg face senzaţie nu numai în Suedia, ci peste tot în lume!

Visul lui Christian Thydell s-a împlinit: romanul său de debut, Sirena, are un succes răsunător. Însă el pare să treacă prin cea mai neagră depresie. Erica Falck, cea care a descoperit talentul lui Christian, află că acesta este ţinta unor scrisori de ameninţare şi începe să caute informaţii despre trecutul misterios al scriitorului. Pe de altă parte, unul dintre prietenii lui Christian este dat dispărut de mai multă vreme, iar poliţia nu găseşte nicio pistă valabilă.
Detectivul Patrik Hedström nu poate justifica tăcerea celor implicaţi în toată această poveste: se tem sau sunt vinovaţi? Şi care este secretul pentru care mai degrabă sunt dispuşi să moară decât să-l dezvăluie?

Prin cuplul Erica Falck Patrik Hedström, Camilla Läckberg a creat două personaje memorabile, cu o înţelegere a naturii umane ce topeşte gheţurile nordice. (Independent)

Camilla Läckberg te ia mereu prin surprindere: de la scene din viaţa de zi cu zi trece direct la momentele de tensiune maximă. Aviz amatorilor de senzaţii tari! (The Guardian)

Fragment
1

Fusese conştient că, mai devreme sau mai târziu, totul avea să iasă din nou la iveală. Ar fi fost cu neputinţă să ascundă aşa ceva. Fiecare vorbă îl adusese mai aproape de acel lucru cumplit şi de nerostit. Un lucru pe care, timp de mulţi ani, se chinuise să-l reprime.

În clipele acelea nu mai exista cale de scăpare. Mergând cât de repede îl ţineau picioarele, simţea aerul dimineţii năpădindu-i plămânii. Inima îi spărgea pieptul. Nu voia să se ducă, însă nu avea de ales. Drept urmare, lăsase ca soarta să decidă. Dacă avea să găsească pe cineva acolo, se vedea nevoit să rupă tăcerea. Dacă nu găsea pe nimeni, îşi continua drumul spre serviciu, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Însă bătăile sale în uşă căpătară un răspuns. Pătrunse înăuntru şi, cu ochii întredeschişi, se chinui să distingă ceva, în semiîntuneric. Persoana din faţa sa nu era cea pe care se aştepta să o vadă. Dinaintea lui se afla cu totul altcineva.

Părul lung al femeii se undui ritmic, dintr-o parte în alta, în vreme ce el o urmă în camera alăturată. Bărbatul începu să vorbească şi să pună întrebări. Gândurile i se învârteau în minte. Nimic nu era aşa cum părea; nimic nu era bine, deşi ai fi zis că lucrurile stau exact invers. Deşi complet nelalocul lui, totul părea a se potrivi.

Brusc, bărbatul amuţi. Ceva îl izbise în plex, cu o forţă ce-i curmase vorbele, în mijlocul frazei. Îşi plecă privirea şi văzu cum sângele începe să şiroiască, de-ndată ce cuţitul fu scos din rană. Apoi simţi o nouă săgetare, mai multă durere şi o lamă ascuţită răsucindu-i-se în trup.

Era conştient că îi sosise sfârşitul. Totul avea să se încheie în clipa aceea, deşi îi rămăseseră atât de multe lucruri de făcut, de privit, de trăit. În acelaşi timp, era şi o fărâmă de dreptate în toate astea. Nu meritase traiul bun de care se bucurase şi nici toată dragostea ce-i fusese dăruită. Nu şi după faptele săvârşite.

După ce durerea îi paraliză simţurile, iar cuţitul încetă să se mai răsucească, apa îl împresură. O barcă se legănă pe valuri. Odată învăluit de marea glacială, bărbatului i se curmară toate celelalte simţiri.

Ultimul lucru pe care şi-l aminti fu părul ei. Lung şi închis la culoare.
- Dar au trecut trei luni de-atunci! De ce nu l-aţi găsit?

Patrik Hedström îşi aţinti privirea asupra femeii aflate dinaintea lui. De fiecare dată când o vedea, aceasta îi părea şi mai extenuată. Iar femeia venea o dată pe săptămână la secţia de poliţie din Tanumshede. În fiecare zi de miercuri. Căpătase obiceiul odată cu dispariţia soţului ei, la începutul lunii noiembrie.
- Facem tot posibilul, Cia. Doar ştii asta.

Ea dădu din cap, fără să spună o vorbă. Mâinile, pe care şi le ţinea împreunate în poală, îi tremurau. Apoi femeia îl privi, cu ochii înlăcrimaţi. Nu era prima oară când Patrik se confrunta cu o asemenea situaţie.
- Nu se mai întoarce, nu-i aşa?

În clipele acelea, nu îi tremurau doar mâinile, ci şi vocea, iar Patrik fu nevoit să reziste impulsului de a ocoli biroul şi de a o alina pe femeie cu o îmbrăţişare. Însă el rămase calm şi plin de profesionalism, reflectând asupra modului în care să reacţioneze, cu toate că un asemenea comportament se opunea vehement instinctelor sale protectoare. În cele din urmă, trase adânc aer în piept şi spuse:
- Nu, nu cred că se mai întoarce.

Femeia nu-i mai adresă alte întrebări, însă Patrik îşi dădu seama că vorbele sale nu făcuseră decât să confirme ceea ce Cia Kjellner ştia deja. Soţul ei n-avea să se mai întoarcă niciodată acasă. Pe data de trei noiembrie, Magnus se trezise la ora şase şi jumătate, făcuse duş, se îmbrăcase, apoi îi salutase mai întâi pe cei doi copii ai săi, apoi pe soţia sa, care tocmai plecau împreună. La scurt timp după ora opt, Magnus fusese văzut părăsind casa, în direcţia locului său de muncă, Ferestre Tanum. După aceea, nimeni n-a mai ştiut încotro o apucase. Nu-şi făcuse apariţia acasă la colegul său, care trebuia să-l ducă spre birou cu maşina. Undeva între locuinţa sa, din cartierul învecinat terenului de sport, şi casa colegului, din zona terenului de golf în miniatură, Magnus Kjellner se făcuse nevăzut.

Poliţiştii examinaseră fiecare aspect al vieţii lui. Emiseseră o alertă generală de dispariţie şi interogaseră peste cincizeci de persoane, incluzând colegi de muncă, membri ai familiei şi prieteni. Căutaseră datorii care l-ar fi putut sili să fugă, căutaseră amante secrete. Investigaseră posibilitatea ca el să fi deturnat fonduri ale companiei la care era angajat - orice ar fi putut explica motivul pentru care un bărbat respectabil, în vârstă de patruzeci de ani, cu nevastă şi doi copii adolescenţi, şi-ar fi părăsit pur şi simplu căminul şi ar fi dispărut. Însă poliţia nu găsise nicio urmă. Nimic nu indicase faptul că ar fi plecat în străinătate şi nici nu fuseseră extraşi bani din contul bancar comun al cuplului. Magnus Kjellner pur şi simplu dispăruse fără urmă.

După ce o conduse pe Cia spre ieşire, Patrik bătu prudent la uşa Paulei Morales.
- Intră, zise ea.

Bărbatul păşi înăuntru, închizând uşa în urma lui.
- Iar a venit soţia?
- Da, oftă Patrik, luând loc pe scaunul pentru vizitatori.

Îşi ridică picioarele pe birou, dar le coborî apoi rapid, după ce Paula îi aruncă o privire fioroasă.
- Crezi că e mort?
- Mă tem că da, răspunse Patrik, exprimându-şi pentru prima dată cu voce tare bănuiala pe care o avusese din momentul dispariţiei lui Magnus.
- Am verificat totul, individul nu avea niciunul dintre motivele obişnuite pentru a se face nevăzut. S-ar părea că a plecat într-o zi de acasă şi... dus a fost.
- Dar nu a fost găsit niciun cadavru.
- Aşa e, niciun cadavru, zise Patrik. Şi unde ar trebui să căutăm? Nu putem să dragăm toată marea şi nici să scotocim toate pădurile de pe lângă Fjällbacka. Tot ce putem face e să stăm cu mâinile-n sân şi să sperăm că îl va găsi cineva. Mort sau viu. Fiindcă eu altă soluţie nu văd. Şi nici nu ştiu ce să spun atunci când Cia îşi face apariţia aici, săptămână de săptămână, sperând ca noi să fi făcut cine ştie ce progrese în cadrul anchetei.
- E modul ei de a face faţă situaţiei. Îi dă senzaţia că acţionează totuşi într-un fel, în loc să stea pur şi simplu acasă, aşteptând veşti. Pe mine, de exemplu, m-ar înnebuni o situaţie ca asta.

Paula aruncă o privire către fotografia pe care o ţinea lângă computer.
- Înţeleg, zise Patrik. Însă nici nu ajută în vreun fel.
- Nu, fireşte că nu.

Timp de câteva clipe, biroul înghesuit se cufundă în tăcere. În cele din urmă, Patrik se ridică în picioare.
- Sperăm că o să apară. Într-un fel sau altul.
- Presupun că ai dreptate, spuse Paula, părând însă la fel de abătută precum Patrik.
- Ce grăsună!
- Tu vorbeşti! exclamă Anna, privindu-şi sora în oglindă şi făcând semn spre pântecele Ericăi.

Erica Falck se întoarse din profil, întocmai ca Anna, şi se văzu nevoită să-i dea dreptate acesteia. Dumnezeule, era imensă! Arăta ca o burtă gigantică de care, doar de dragul aparenţelor, era ataşată o micuţă Erica. Întocmai aşa se şi simţea. Prin comparaţie, trupul său fusese miraculos de suplu pe vremea când era gravidă cu Maia. Însă de data aceasta, Erica purta în pântece doi bebeluşi.
- Chiar nu te invidiez deloc, spuse Anna cu sinceritatea brutală a unei surori mai mici.
- Mulţumesc mult, zise Erica, înghiontind-o uşor cu pântecele.

Anna o împinse, la rându-i, şi amândouă se dezechilibrară. Preţ de o clipă, îşi fluturară mâinile prin aer, încercând să rămână în picioare, după care începură să râdă atât de tare, încât fură nevoite să se aşeze pe podea.
- E incredibil! exclamă Erica, ştergându-şi ochii de lacrimi. Nimeni n-ar trebui să arate în halul ăsta. Sunt o corcitură între Barbapapa şi bărbatul din filmul cu Monty Python, care explodează după ce mănâncă o ciocolăţică mentolată!
- Ei bine, sunt etern recunoscătoare pentru faptul că vei avea gemeni. Datorită ţie, prin comparaţie, mă simt ca o nimfă suplă.
- Să-ţi fie de bine, răspunse Erica, încercând să se ridice.

Dar nu reuşi.
- Stai, te ajut eu! strigă Anna, care însă pierdu, la rându-i, lupta cu gravitaţia şi ajunse iar în poziţia şezut.

Privindu-se una pe cealaltă, amândurora le trecu prin minte acelaşi gând. Apoi strigară la unison:
- Dan!
- Ce e? se auzi de la parter vocea bărbatului.
- Nu ne putem ridica în picioare! ţipă Anna.
- Ce-ai zis?

Îl auziră urcând pe scări şi venind spre dormitorul pe podeaua căruia se aflau ele.
- Ce naiba faceţi voi două? se amuză Dan, văzându-le pe logodnica lui, Anna, şi pe sora acesteia stând jos, în faţa oglinzii.
- Nu ne putem ridica în picioare, zise Erica, încercând să pară cât mai demnă cu putinţă atunci când întinse mâna spre el.
- Staţi aşa, să aduc macaraua, zise Dan, prefăcându-se că pleacă înapoi la parter.
- Ia potoleşte-te, spuse Erica, în vreme ce Anna râdea atât de tare, încât fu nevoită să se întindă pe podea.
- Bine, hai să încerc.

Dan o apucă de mână pe Erica şi începu să o tragă în sus.
- Ufffff, gemu bărbatul.
- Te rog, încetează cu efectele sonore! îi porunci Erica, ridicându-se cu greu în picioare.
- Fir-ar să fie, eşti imensă! exclamă Dan.

Drept răspuns, femeia îl lovi cu pumnul peste braţ.
- Ai zis asta de o sută de ori, şi nu eşti singurul. Ce-ar fi să nu te mai holbezi la mine şi să-ţi concentrezi în schimb atenţia asupra propriei tale grăsune!
- Mda, bine.

Dan o ajută pe Anna să se ridice în picioare, apoi o sărută pe buze.
- Ar trebui să vă găsiţi o cameră dacă vă arde de aşa ceva, zise Erica, împungându-l pe Dan.
- Asta este camera noastră, răspunse Dan, sărutând-o din nou pe Anna.
- În regulă. Atunci să ne concentrăm asupra motivului pentru care mă aflu eu aici, zise Erica, îndreptându-se către dulapul surorii sale.
- Nu ştiu de ce ai impresia că ţi-aş putea fi de ajutor, spuse Anna, mergând legănat în urma Ericăi. Nu cred că am ceva care să-ţi vină.
- Şi-atunci, ce mă fac? întrebă Erica, în timp ce căuta printre hainele de pe umeraşe. Diseară e lansarea cărţii lui Christian, şi singurul lucru care mă încape e cortul Maiei!
- În regulă, îi dăm cumva de cap. Pantalonii pe care îi porţi par în regulă şi cred că am o cămaşă care s-ar putea să-ţi vină. În orice caz, pentru mine e un pic cam mare.

Anna se întinse după o tunică brodată, de culoarea lavandei. Erica îşi scoase tricoul şi, cu ajutorul Annei, îşi trase HAINA peste cap. Deşi comparabilă cu împănatul unui cârnat de Crăciun, misiunea de a-i acoperi pântecele cu tunica se dovedise un succes. Apoi Erica se întoarse către oglindă şi se privi cu o expresie critică.
- Arăţi fantastic, spuse Anna, şi Erica bombăni drept răspuns.

Având în vedere silueta pe care o avea, "fantastic" suna imposibil de atins, totuşi Erica arăta mulţumitor şi părea să-şi fi dat osteneala.
- Merge, zise ea.

Încercă să-şi scoată singură HAINA, însă fu nevoită să se dea bătută şi să accepte ajutorul Annei.
- Unde are loc petrecerea? întrebă Anna, netezind tunica şi punând-o pe umeraş.
- La Grand Hotel.
- Frumos din partea editurii să dea o petrecere de lansare pentru un autor debutant, zise Anna şi se îndreptăspre scări.
- Sunt foarte entuziasmaţi de carte. Iar precomenzile sunt incredibil de bune pentru un roman de debut, aşa că ei sunt mai mult decât bucuroşi să dea o petrecere. Pare să existe mult sprijin şi din partea presei, din câte mi-au spus cei de la editură.
- Şi ţie cum ţi se pare cartea? Presupun că îţi place, altminteri nu ai fi recomandat-o. Însă cât e de bună?
- Este...

Coborând cu grijă scările, în urma surorii sale, Erica reflectă câteva clipe.
- Este magică. Întunecată şi frumoasă, tulburătoare şi intensă şi... ei bine, magică - acesta e cuvântul cel mai potrivit pentru a o descrie.
- Christian trebuie să fie în al nouălea cer.
- Da, presupun că da, spuse Erica pe un ton oarecum şovăitor, în vreme ce intră în bucătărie.

Cunoscând deja unde se aflau toate lucrurile, merse ţintă spre cafetieră.
- În acelaşi timp, însă...

Se opri puţin, pentru a nu pierde numărul lingurilor de cafea puse în filtru.
- A fost în culmea fericirii atunci când i s-a acceptat cartea spre publicare, dar am senzaţia că scrisul l-a tulburat oarecum. E greu de zis, fiindcă nu-l cunosc atât de bine. Nu sunt sigură de ce mi-a cerut mie sfatul, însă l-am ajutat cu drag. În plus, am multă experienţă în editarea manuscriselor, cu toate că eu nu scriu romane. La început, totul a mers ca pe roate, iar Christian părea deschis sugestiilor mele. Spre sfârşit însă, bătea uneori în retragere atunci când eu voiam să discut anumite aspecte.

Mi-e greu să explic. Ce-i drept, este un pic excentric.

Poate că asta-i tot.
- În cazul ăsta, presupun că şi-a ales meseria potrivită, spuse Anna pe un ton serios.

Erica se întoarse cu faţa spre ea.
- Aşadar, mai nou nu sunt doar grasă, ci şi excentrică!
- Şi să nu uităm, distrată! adăugă Anna, făcând semn cu capul spre cafetiera pe care sora sa tocmai o pornise.

N-ar strica să pui mai întâi nişte apă în ea!

Cafetiera bolborosi de parcă i-ar fi dat dreptate şi Erica o opri, aruncându-i surorii sale o privire urâcioasă.

Mişcându-se ca un robot, se ocupă de toate treburile casnice obişnuite. După ce le clăti, aşeză farfuriile şi tacâmurile în maşina de spălat vase. Îndepărtă cu mâna resturile de mâncare din chiuvetă, după care o curăţă cu săpun şi cu peria de vase. Apoi udă o cârpă, o stoarse şi frecă suprafaţa mesei din bucătărie, pentru a îndepărta firimiturile şi petele lipicioase.
- Mama, pot să mă duc la Sandra? întrebă Elin, intrând în bucătărie.

Privirea obraznică de pe chipul fetei de cincisprezece ani arăta că se resemnase din timp, la gândul unui răspuns negativ.
- Ştii că nu se poate. În seara asta vin bunicul şi bunica.
- Dar vin atât de des pe-aici! De ce trebuie să fiu mereu de faţă?

Elin ridică vocea, căpătând acel ton plângăreţ pe care Cia nu-l putea suferi.
- Vin ca să vă vadă pe tine şi pe Ludvig. Ştii doar că ar fi dezamăgiţi dacă n-ai apărea.
- Dar e aşa de plicticos! Iar bunica mereu începe să plângă, după care bunicul îi spune să se potolească.

Vreau să mă duc acasă la Sandra. Toţi prietenii mei vor fi acolo.
- Exagerezi, spuse Cia, clătind cârpa de vase şi agăţând-o peste robinet. Mă îndoiesc că vor fi toţi acolo. Poţi merge la Sandra în altă seară, când nu ne vizitează bunica şi bunicul.
- Tata m-ar fi lăsat să merg.

Cia simţi că se sufocă. Nu era în stare de aşa ceva. În clipele acelea, nu putea face faţă furiei şi sfidării. Magnus ar fi ştiut cum să procedeze. El ar fi rezolvat situaţia creată de Elin. Însă ea nu o putea face. Nu de una singură.
- Tata nu e aici.
- Atunci unde e? ţipă Elin, iar ochii i se umplură de lacrimi. Unde s-a dus? Probabil că s-a săturat de tine şi de cicăleala ta... Pisăloago!

Cia îşi simţi mintea golită. Ca şi cum sunetele s-ar fi risipit complet, iar totul din jurul ei s-ar fi transformat într-o pâclă cenuşie.
- A murit.

Vocea femeii păru să izvorască de altundeva, ca şi cum ar fi aparţinut unui străin. Elin o privi fix.
- A murit, repetă Cia.

În mod straniu, se simţi calmă, de parcă ar fi plutit undeva deasupra bucătăriei, observând imperturbabil întreaga scenă.
- Minţi, răspunse Elin, gâfâind ca după o cursă de câţiva kilometri.
- Nu mint. Asta cred poliţiştii. Iar eu ştiu că este adevărat.

Când se auzi spunând acele vorbe, Cia îşi dădu seama cât de mult adevăr era în afirmaţia sa. Refuzase să-i dea crezare şi se agăţase de o vagă speranţă. Adevărul însă era că Magnus se prăpădise.
- De unde ştii asta? De unde ştiu poliţiştii?
- Tata nu ne-ar fi lăsat de izbelişte.

Elin scutură din cap, ca pentru a nu îngădui acelei idei să pună stăpânire asupra ei. Dar Cia văzu că şi fiica sa era conştientă de adevăr. Magnus pur şi simplu nu le-ar fi abandonat niciodată.

Făcu câţiva paşi şi o cuprinse în braţe pe fată. Elin înţepeni, dar apoi se înduplecă, lăsându-se îmbrăţişată, de parcă ar fi fost un copilaş. Cia îi mângâie părul, în vreme ce fata suspină amar.
- Gata, gata, şopti Cia şi simţi cum îi sporesc puterile pe măsură ce fiica sa cădea pradă mâhnirii. Poţi să mergi la Sandra în seara asta. Le explic eu bunicii şi bunicului.

*

Christian Thydell se privi în oglindă. Uneori chiar nu ştia cum să se raporteze la propria-i imagine. Avea patruzeci de ani. Cumva, anii trecuseră în zbor, iar el se trezise în faţa imaginii unui bărbat care nu numai că înaintase în vârstă, ci şi începuse să încărunţească pe la tâmple.
- Cât de distins arăţi.

Christian tresări când Sanna apăru în spatele lui şi îl cuprinse de talie.
- M-ai speriat. Să nu te mai furişezi aşa.

Se eliberă din îmbrăţişarea ei şi, înainte de a se întoarce cu faţa, îi zări în fugă expresia dezamăgită, în oglindă.
- Îmi pare rău, spuse femeia, aşezându-se pe pat.
- Şi tu arăţi minunat, zise el, simţindu-se şi mai vinovat atunci când complimentul său o făcu să se lumineze la faţă.

Nu putea suferi când Sanna se purta ca un căţeluş care dădea din coadă de-ndată ce stăpânul său îi oferea câtuşi de puţină atenţie. Soţia lui era cu zece ani mai tânără decât el, dar uneori avea senzaţia că îi despărţeau cel puţin douăzeci de ani.
- Mă ajuţi cu cravata?

Se apropie de Sanna, care se ridică în picioare şi îi făcu nod, ca o expertă. Acesta ieşi perfect încă de la prima încercare şi femeia se dădu câţiva paşi în spate, pentru a-şi inspecta capodopera.
- Îi vei da gata diseară.
- Mmm..., mormăi el, neştiind ce anume se aştepta Sanna să audă din partea lui.
- Mami! Nils m-a lovit!

Melker dădu buzna în cameră, de parcă l-ar fi urmărit o haită de lupi. Căutând adăpost, el îşi încleştă degetele lipicioase în jurul primelor lucruri apărute în cale: picioarele lui Christian.
- La naiba!

Christian se descotorosi rapid de fiul său în vârstă de cinci ani, însă era prea târziu. Pantalonii aveau deja pete lucioase de ketchup în jurul genunchilor. Se strădui din răsputeri să-şi păstreze cumpătul - lucru care se dovedise din ce în ce mai greu în ultima vreme.
- Nu poţi să-i ţii în frâu pe copii? se răsti el şi îşi desfăcu în mod ostentativ nasturii pantalonilor de la costum, ca să se poată schimba.
- Sunt sigură că-i pot curăţa, zise Sanna, înşfăcându-l pe Melker, care se îndrepta spre pat, cu degetele sale lipicioase.
- Şi cum crezi că o să faci asta, când eu trebuie să fiu acolo peste o oră? Va trebui să mă schimb.
- Dar cred că pot..., începu Sanna - părea gata să izbucnească în plâns.
- Mai bine ocupă-te de copii.

Sanna tresări la auzul fiecărei vorbe, de parcă ar fi fost biciuită. Fără să mai răspundă, îl apucă pe Melker de braţ şi îl scoase afară din cameră.

După ce femeia ieşi, Christian se aşeză greoi pe pat.
Aruncă o privire în oglindă. Un bărbat ursuz. Îmbrăcat în sacou, cămaşă, cravată şi lenjerie intimă. Gârbovit, de parcă toate necazurile din lume s-ar fi sprijinit pe umerii lui. Încercă să-şi îndrepte spinarea şi să-şi umfle pieptul.

Deja arăta mai bine.
Era noaptea lui. Şi nimeni nu putea să strice asta.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer