Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În râpa străluminată


Radu Părpăuţă

17.02.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
O, caii de-atunci! Râcâind ţărâna la conovăţ!... Ehei, pe când răcneam prin râpă şi căutam înfriguraţi bombe pe firul apei, şi nu găseam decât gamele boţite, ceaune sparte, centiroane ruginite şi-o dată o lingură nemţească plată cu svastica pe ea (trofeul cu care m-am mândrit, până ce l-am schimbat pe un cuţit "peştişor", cuţit pe care l-am schimbat după aceea, plus o poză cu Jean Marais, pe-o cameră de bicicletă - eram tare negustoros pe atunci!), dar ce conta! pe când văzduhul înflorea de ciripituri şi de ţipetele prigorilor înainte de ploaie; pe când ronţăiam zarzăre verzi şi ne strâmbam de plăcere; şi nu ne temeam nici de otrava cucutei, nici de arsura urzicilor, nici de guşterii de pe pietrele fierbinţi sau de şerpii de sub brusturi; pe când nu ne temeam nici dacă ne sângerau genunchii sau ne tăiam la degete şi ne apuca ameţeala simţind cum bubuie sângele în deget, dar noi râdeam şi căutam pe sub tufele de boz, unde se spărgea lumina în bucăţele şi se cocârjau umbre zălude, nişte frunze de patlagină şi le puneam pe rană; şi rana se închidea deîndată, căci însuşi Dumnezeu era chizdileştean ş-avea o livadă pe deal la Ţurlui, unde mergeam la furat, nu ne mai stătea gura toată vara, mâncând cireşe de toate felurile, şi mere ţigănci, şi moşeşti şi bot de iepure, şi renglote, şi corcoduşe, şi pere klaps şi sântilieşti, ce ţi se topeau în gură, iar Dumnezeu ne lăsa, căci era bun, bătrân şi cu barba albă - stătea pe prispă şi bolborosea în legea lui.

Ehei, iacătă-mă-s în râpă (va fi fost august?), în tăcerea zumzăitoare a serii... De la crâşma lui moş Leon de peste drum se aud glasuri dogite bolborosind nedesluşit. Dar nu-mi este mintea la acestea. Mistui în dinţi un fir de iarbă zemoasă şi simt cum mi se zbate inima în gât: o aştept pe Silvica. Din râpă văd porţiunea de drum pe unde viclenia-mi copilărească mi-a spus că trebuie să apară cu laptele de la Miluţoaia. Plouase şi se simte miros de scânduri proaspăt geluite de la Manole Pricop zis Şmil. În zare se vede de aici, din coada râpei, ceaţa ce pluteşte deasupra luncii ca o apă albă. Doar vârfurile întunecate ale clăilor de fân se iţesc ici-colo ca nişte insuliţe... Dar nu mi-e gândul la acestea, deşi le simt. Aştept. Lăsarea nopţii mă apasă. Lumina galbenă a lunii parcă face să tremure aerul. Caii de la conovăţ - e şi iapa noastră acolo, Viorica, mai înaltă cu un cap ca toţi ceilalţi cai - ronţăie otavă, fornăie şi răsuflă din greu, se mută de pe un picior pe altul. Iar mie - ai! inima îmi sfârâie. Deasupra râpei un ochi vânăt-întunecat de cer se deschide printre nori şi se holbează la mine. O cărare iese din râpă şi duce direct în cer.

Şi iat-o! Cu rochiţa zmeurie, cu oala de lapte la piept. O strig scurt. Lasă oala pe mal şi coboară pe cărarea aceea prăvălită din cer şi oprită în urzici şi mierea ursului. Alunecă şi se opreşte lipită de mine. Ai, până în gât ni se zbat inimile. Râpa cu dinţii de pietre ne trage la ea, ne târăşte în mişunatul ei mare... O râpă mare-mare... Râpă, râpă, unde ne târăşti? Dar râpa mare cât lumea nu ne răspunde.

Simt buzele Silvicăi calde, gustul de lapte amestecat cu gustul acrişor al firului mustos de iarbă... Ai, foşnetul rochiţei ei amestecat cu forfotitul verde-întunecat din fundul râpei... Şi simt cu miile mele de degete zarzărele sânilor... şi boabele sfârcurilor intrându-mi în ochi... Ai, rochiţa se roteşte ameţitor şi văd-văd ceea ce nu reuşisem niciodată să văd, din cauza afurisiţilor de chiloţei, la verişoarele mele, multele mele verişoare, nici la mătuşile mele, care veneau la mama să le coase rochii şi făceau probe, nici la alte femei care, tot aşa, îşi scoteau doar bluzele şi rochiile. Şi-acuma văd,văd în sfârşit, ai! despicătura mică şi roşie. Şi caii din marginea râpei joacă pe loc, râcâie ţărâna cu picioarele de dinainte. Ai, jocul acesta nu are nici un cuvânt!
 
Şi nici măcar nu mai mi-e frică, cum nu mi-e frică de otrava cucutei, de arsura urzicilor, de gâlgâitul ameţitor al sângelui...Şi nici măcar nu-mi pasă că alţii îi spun Silvica-Puţica. Şi nici măcar nu mai mi-e greu. Totul e atât de uşor. Prin pânza de lacrimi venite de niciunde văd dansul cătinei... fânaţurile de nori... stelele, sfârcuri galbene pe cer... şi zmeuriul uimirii rotindu-se, luminând râpa cu mii de licurici.


... Pe Silvica am văzut-o peste mulţi ani, într-o toamnă senină cu soare palid, prin vitrina umbrei glaciale a unui bar. Nu eram în stare să înţeleg tresăltarea sălbatică a inimii, nici senzaţia de tulburare şi de farmec ce stăruia după ce ea trecuse. Mi-am revenit, am ieşit precipitat şi am alergat în urma ei. Ne-am pupat prieteneşte şi am început să vorbim ceea ce se vorbeşte de obicei la astfel de întâlniri peste ani: Ce mai faci? Care-i viaţa ta? Uf, sunt obosită, vin de la scârbici, zice zâmbind. Bine că ai scârbici, zic, că alţii... Eh, cu cât dau ăştia... Mă duc mai mult pentru vechime.
 
Apoi mergem în piaţa Nicolina, şi Silvica cumpără nişte pere mari, galbene. Pentru copii, zice. Mâncăm pere zemoase şi dulci şi vorbim de copii, de familie. Încercăm să recuperăm câte ceva rămas printre sfărâmăturile anilor. Un roi de albine se-nvârte în jurul plasei cu pere suculente. Ea nu alungă albinele. Râde. Un vânticel îi umflă rochia mierie, cu mâneci scurte, bufante, de fetiţă, şi îi dezveleşte genunchii. Mă emoţionează brusc rotulele ei mici, ca de copil. Zeama de la pere i se scurge pe mâini până la coate şi de pe bărbie în decolteu. Iar albinele roiesc în jurul ei voind să se aşeze. Dar ea, nebuna, nu le alungă. Râde. Şi mergem printre blocuri cu roiul de albine după noi. Oameni încremeniţi se uită în urma noastră de la balcoanele de o banalitate sfâşietoare. Apoi ieşim din griul betoanelor şi ne oprim la intrarea pe pasarelă. Te-aş invita la mine, zice uitându-se în jos, dar bărbatu-meu îi cam gelos. Nu-i nimic, zic prosteşte. Şi ea râde iarăşi. Apoi, în lumina de aur stins a soarelui de toamnă, urcă în tăcere pe pasarelă într-o ghirlandă de albine. Aşa mi-a rămas în minte: depărtându-se încet, în lumina soarelui, cu aureola de albine zumzăind deasupra-i.
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer