Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, atunci când particip la o slujbă de botez (la o ceremonie aşezată, executată după rânduiala din vechime, nu în pripă), sunt emoţionat până la lacrimi. Am ascultat, deunăzi, rugăciunile preoţilor pentru o fetiţă primită în Biserică prin Taina Botezului. Priveam la felul în care a fost întreit cufundată în apă, apoi miruită atent de sacerdot cu undelemn sfinţit, pe întreaga suprafaţă a corpului. Sigur, o astfel de practică se adresează nu atât minţii pruncului botezat (în vârstă de câteva luni), cât inimii sale. Şi, ceea ce mi se pare mai important chiar, este păstrarea duhului de bună înţelegere în familie. Numai printr-un duh de blândeţe şi bună vieţuire împreună va desluşi copilul această primă taină a vieţii. A vieţii trăite în Biserică. De fapt, această practică (învechită prentru unii, bizară şi inutilă pentru cei pragmatici şi materialişti) capătă sens doar atunci când nu este ruptă de viaţa în Biserică. Când copilul este dus la biserică din an în Paşti (ori şi mai rar), e normal să se întrebe ce rost a avut botezul său, în ce fel îi influenţează (ori transformă) viaţa. E normal să ajungă să fie - asemenea teologului şi filosofului grec, Christos Yannaras - "contra religiei". Ori, Ortodoxia nu e o religie - spunea şi pustnicul monah Rafail Noica - ci însăşi "firea omului".
Viaţa însă e ciudată. Părinţii spun (şi fac) adesea lucruri trăznite. Nu de puţine ori se ajunge la divorţ. Şi asta nu e totul. Ca şi când nu ar fi destul de dureroasă despărţirea (care nici nu trebuie să fie "cu acte în regulă", părinţii putând să convieţuiască sub acelaşi acoperiş), copilul primeşte apoi de la părinţi, ca bonus nedorit, şi raţia lor zilnică de ranchiună reciprocă. Ajunge o minge de ping-pong între ei, aşa cum fusese şi băiatul din animaţia Crulic - drumul spre dincolo. Cu puţin noroc, va găsi refugii - în visare, în poezie. Ori, Doamne fereşte, în lucruri pe care mai târziu îi va fi ruşine să le şi pomenească. (Sau nu, aşa cum se întâmplă cu personajul Ivan din filmul sârbesc Hadersfild, care îşi pune sufletul în palmă înaintea unor necunoscuţi, cu riscul de a fi umilit şi batjocorit de cei care nu sunt pregătiţi să-i primească mărturisirea bucuriei de a se fi botezat ortodox la vârsta de... 30 de ani.) Viaţa unui asemenea copil va ajunge o neîncetată nostalgie. Copilăria şi tinereţea lui vor fi de-a pururi impregnate de o apăsătoare tristeţe, de un sentiment împovărător de vinovăţie şi disconfort lăuntric. Numai conştientizarea frumuseţii şi bucuriei din clipele botezului (fie el şi pripit, prin stropire) îl mai poate restaura, sufleteşte. Să asişti la naşterea unui prunc "din apă şi din duh" e un prilej inestimabil de auto-cercetare. De cumpănire şi descoperire a propriului drum. Rezultatul, pentru fiecare în parte, nu are cum să fie îmbucurător. Cine e acela care nu simte că a ratat - în câte privinţe şi de câte ori! - ţinta? Că, deşi am fost botezaţi în numele Sfintei Treimi şi am primit darul suprem pe care-l poate primi un om - harul, libertatea - cel mai adesea am folosit acest dar împotriva lui Dumnezeu, împotriva semenilor (prieteni sau neprieteni) şi a vieţii trăite în Biserică.
Să asişti, adult, la botezul unui prunc este un bun prilej să afli că ratarea ţine exclusiv de raţiunile şi criteriile omeneşti. Că acolo, în veşnicie (iar botezul este însăşi intrarea omului în veşnicie) - contrar celor afirmate de cei ce cred în predestinare - nu există instrumente de măsurare a "împlinirii" sau a "ratării". Că ratarea şi păcatul nu au o existenţă de sine stătătoare, ci sunt mai ales tot ceea ce ne desparte de veşnicie. Tot ceea ce facem cu gândul la satisfacţia de moment, la aplauzele neîntârziate ale celorlalţi. Participarea la botezul altora este, într-un fel, o lecţie de cateheză - atunci când spectatorul îşi îngăduie măcar câteva clipe de trezie, de ieşire din somnolenţă şi comoditate. Este o lămurire şi o primenire, o necesară (chiar dacă târzie) reconsiderare şi conştientizare a pocăinţei la care - indiferent de vârstă - fiecare din noi este chemat.