Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viaţa moderată a Doamnei Bovary


Ioana Bâldea Constantinescu

18.02.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Dintre toţi scriitorii de altă limbă decât spaniola, (...), cei doi pe care încerc să-i urmăresc necontenit sunt J.M. Coetzee şi cu tine." Aşa îi spune, în Joseph Anton, volumul de memorii care a făcut vâlvă anul trecut, Gabriel García Márquez lui Salman Rushdie. Prin telefon. Undeva, la pagina 522.

Cu ideea asta în minte, a convorbirii telefonice dintre doi zei care domină un politeism ficţional, mă apuc să-l citesc pe al treilea. Citesc Dezonoare, de Coetzee. Sudafricanul devenit australian. Laureat al premiilor Nobel (ca Márquez) şi Booker (ca Rushdie).

Spre deosebire de Jurnalul unui an prost, în care am intrat greu, ca un alergător căruia i s-a pus un cârcel, Dezonoare e o cursă lină, pe care o parcurgi dintr-o singură respiraţie. E o carte grea, fără discuţie, ca temă, substanţă, miză, provocare. Ceea ce o face extrem de uşor digerabilă e agilitatea narativă a autorului. Din punct de vedere tehnic, Coetzee e, într-adevăr, în galeria celor trei. E un monstru care-şi merită sacralitatea. Totul, de la dozajele dintre showing şi telling la unghiul care se deschide, elegant şi fără efort, de la detaliu la panoramă, trădează un tehnician desăvârşit, versat lexical, stăpân pe toate planurile poveştii, capabil de construcţii rafinate ca nuanţă, imagine şi verb.

Coetzee ne spune povestea lui David Lurie, care predă literatură la Universitatea din Cape Town, care visează să compună muzică (o operă despre Byron în Italia), care are o aventură cu o studentă în urma căreia e concediat, care pleacă să-şi viziteze fiica (pe Lucy) la ferma ei din Eastern Cape şi care, în timpul acestei vizite, devine martorul neputincios al atacului unui grup de tineri de culoare asupra fiicei sale. De aici, un evantai de teme ca plumbul de grele: apartheid-ul, conflictul între generaţii, trauma, discriminarea socială, elitismul, vina paternă. Ai zice că vor fragiliza construcţia, că, fiind prea multe, vor dezechilibra planurile, că te vor deruta pe tine, cititorul, împovărat de prea multe dileme în acelaşi timp. Nu se întâmplă. De la început la sfârşit, meritul tehnic rămâne absolut neştirbit. Aplauze la scenă deschisă. Părerea mea.

Există, însă, în cocktail-ul acesta perfect echilibrat de minimalism care aminteşte de Carver şi opinie politică în care se întrezăreşte, parcă, Nadine Gordimer, o deshidratare afectivă, un minus de senzaţie. Coetzee nu e un creator de emoţie. Nu pentru mine. Şi, probabil, aici se diferenţiază major de ceilalţi doi autori care domină sfârşitul secolului trecut şi începutul celui pe care-l experimentăm.

E un punct de vedere personal. Da, ajung până la mine toate intenţiile auctoriale - cât de banal e violul ca tribut într-o zonă semideşertică a unei ţări roase până în unghii de ură şi de prejudecată, cât de prezentă e dezumanizarea, la orice nivel (Lurie individualizează toate femeile din viaţa lui, inclusiv pe Lucy, prin detalii fizice - practic, le obiectualizează aproape inconştient), cât de discutabilă e ideea de curaj, cât de lipsiţi de putere suntem, când vine vorba să-i salvăm pe ceilalţi. Ce nu ajunge e trăirea personajului, inert chiar şi când hohoteşte, fatalist, aproape zombie într-o lume care-l mătură încolo şi-ncoace fără a-i da timpul să reacţioneze altfel decât dezarticulat şi anacronic.

Pe măsură ce înaintez în lectură, mi se pare că sunt într-un road movie care, odată ecranizat, ar beneficia de nume mari pe afiş, de staruri care s-ar strădui, fără doar şi poate, să pună personajelor lui Coetzee mai multă carne pe oase decât au ele de fapt. Livresc, prin carte trec, în asocieri, scrieri şi reverii ale personajului central, Doamna Bovary, Byron, Wordsworth. Se pune muzică. Se vorbeşte despre "fericirea cumpătată" - "Dacă Emma, spectrala Emma, ar reuşi vreodată să găsească drumul spre Cape Town, ar lua-o cu el într-o după-amiază de joi, să-i demonstreze cum poate să arate fericirea: o fericire moderată, o fericire temperată."

A doua zi după ce termin cartea, vorbesc, din întâmplare, despre ea cu cineva care-mi spune, spontan, "m-a zguduit". Mă întreb de ce nu şi pe mine.

Îmi aduc aminte de o frază în care Lurie, cel care predă Comunicare 101 la Universitate, un modul care defineşte limbajul ca formă de expresie a sensibilităţii omeneşti, se îndoieşte de premisa de la care porneşte cursul: "Părerea lui în această privinţă, deşi preferă să nu o facă publică, este că originea limbajului se află în muzică, iar originea cântului în nevoia de a umple cu sunete sufletul omenesc, mult prea încăpător şi oarecum pustiu." Îmi explic, brusc, verbul deshidratat. Încet, îl pun pe lista autorilor pe care-i admir, nu neapărat şi care-mi plac. Cumva, libertatea aceasta, de a înţelege fără a savura, de a aprecia fără să te entuziasmezi mi se pare o muzică absolută. Aplaud, cuminte. Mă bucur "temperat". Şi, deşi nu mă recunosc în oglinda asta deloc, o las în urmă cu o sută de întrebări incerte, abia desenate, în minte: de ce un individ atât de ponosit interior ca Lurie scrie tocmai despre Byron, cel mai exploziv şi mai emfatic dintre romantici, cum se conturează, în carte, tandreţea, cu o anatomie aproape de nerecunoscut, cum limbajul şi muzica deopotrivă eşuează în a-i aduce pe tată şi pe fiică de aceeaşi parte a unei baricade care nu există şi ce anume rămâne, în aer, între ei, în locul cuvintelor, la sfârşit...

Poate că nu totul trebuie să fie, mereu, muzical, incandescent. Poate că lumea nu e făcută numai din artificii. Câteodată, când nu reuşeşti să te laşi zguduit de ceea ce ţi se pare a fi o grozăvie, poate că e suficient să rămâi pe gânduri. Să ţii, povestea, o vreme, cu tine. Bovaric. Temperat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer