Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Codul blestemat


Adam Blake, traducere de Anca Milu-Vaidesegan

26.02.2014
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Adam Blake
Codul blestemat
Editura Trei, 2013

Traducere din engleză de Anca Milu-Vaidesegan



*****
Intro

Adam Blake este pseudonimul unui foarte cunoscut autor din Marea Britanie, ale cărui cărţi s-au vândut în milioane de exemplare. Nimeni nu a reuşit să afle identitatea acestuia, deşi s-au vehiculat câteva nume celebre. Adam Blake locuieşte în Londra.

Lumea e pe cale să se sfârşească. Dar aventura abia acum începe.
Pe apele Rinului curge sânge... Turnurile Londrei se înclină până la pământ...
Un înger cu o sabie înfricoşătoare apare deasupra Ierusalimului...
Curând un oraş va cădea.
APOCALIPSA SE APROPIE.

Codul blestemat este unul dintre cele mai bune thrillere conspiraţioniste din ultimii ani - un roman spectaculos despre coduri şi indicii, paradis şi infern, cu o eroină de neuitat.

Un intrus a furat de la British Museum o carte veche - lucrarea unui profet nebun care a prezis Apocalipsa. Niciuna dintre viziunile lui despre sfârşitul lumii nu s a adeverit. Până acum.
Unul după altul, semne şi minuni imposibile zguduie lumea - dar sunt acestea miracole sau faptele întunecate ale unui om?
Angajându-se într-o cursă pentru aflarea adevărului, Heather Kennedy, o fostă poliţistă, şi Leo Tillman, un fost mercenar, întâlnesc singura persoană care le-ar putea descifra secretul profeţiilor. Diema, o tânără de 19 ani.

***
Prolog

Participanţii fuseseră pregătiţi.

Răpitorii îi legaseră de mâini şi de picioare, îi aliniaseră în ordinea prestabilită, obligându-i să îngenuncheze pe pardoseala rece din piatră, în cămăruţa din spatele clădirii vechi. Încăperea era într-adevăr mult prea strâmtă pentru ritualul care urma să aibă loc acolo. Mai erau şi altele, mult mai potrivite, dar aceasta fusese aleasă de profet din raţiuni ezoterice pe care doar câţiva dintre ei le înţelegeau.

Era o noapte caldă, soarele ascunzându-se chiar sub linia orizontului, dar lespezile de piatră erau încă reci. Poate din acest motiv sau din altele la fel de valabile, bărbaţii şi femeile tremurau în timp ce aşteptau în genunchi. Ber Lusim l-a trimis pe unul dintre oamenii lui să-i spună profetului că erau gata să înceapă.

Bărbatul s-a întors imediat, păşind plin de respect în spatele sfântului. Shekolni se îmbrăcase într-o robă roşie, căptuşită cu negru - roşu de la sânge, negru pentru doliu. Panglici roşii erau împletite în barba sa neagră şi pe palmele mâinilor lui fine, ce păreau a fi de medic sau de violonist, cuvintele în aramaică pentru viaţă şi Adam Blake moarte fuseseră scrise cu tuş roşu şi contur negru - ceea ce însemna că Dumnezeu îi delegase atât puterea de a cruţa, cât şi puterea de a distruge.

Profetul avea în mâini cartea sfântă deschisă, ţinea capul plecat, ca şi cum ar fi citit. Însă ochii lui erau închişi. Ceilalţi bărbaţi care stăteau în picioare ştiau că era mai bine să nu vorbească într-un astfel de moment, dar îşi aruncau priviri unul altuia, temători şi miraţi de acest mic semnal ciudat din partea profetului.

Ber Lusim făcu o plecăciune înaintea sfântului - o înclinare până la pământ, prelungită - şi toţi ceilalţi îl urmară întocmai. Atunci, Shekolni îşi deschise ochii şi-i zâmbi vechiului său prieten, un zâmbet sincer, plin de căldură şi bucurie împărtăşită.
- Te-ai zbătut mult pentru asta, spuse el, în limba lor nativă. Şi acum, ai reuşit, în sfârşit.
- Noi toţi am reuşit, replică Ber Lusim. Fie ca Cel Unul Numit să te facă să fii rapid, Avra. Fie ca Cetele să dea tărie braţului tău.
- Vă rugăm! Spuneţi-ne ce aveţi de gând cu noi!

Vorbise unul dintre ostatici, un bărbat. Era în mod vădit îngrozit, dar făcea eforturi disperate să n-o arate. Ber Lusim avea respect pentru curajul bărbatului: trebuie că ştie deja cea mai mare parte a răspunsului.

Deşi nu băgă în seamă întrebarea, Shekolni se uită îndelung şi gânditor la şirul acela de bărbaţi şi femei îngenuncheaţi. Ber Lusim stătea lângă el şi aştepta, evitând să vorbească: acum că se aflau aici şi se făcuseră toate pregătirile posibile, nu mai rămăsese decât ca profetul să-i dea startul.
- Cred că ar trebui să li se închidă gurile, spuse Shekolni într-un târziu. Altfel, va fi un zgomot asurzitor. Un zgomot indecent şi anormal. Cred că ne va distrage de la solemnitatea acestui act.

Ber Lusim făcu un semn scurt de încuviinţare către cel mai apropiat dintre oamenii săi.
- Fă-o.

Doi dintre ei se îndreptară spre cei din şir, îndesând pe rând căluşuri din cârpe în gura fiecăruia dintre sacrificaţi. Făcură treaba repede. Când ultimul dintre cei doisprezece a fost redus la tăcere, şi-au salutat şeful cu pumnul strâns, iar pe profet, cu semnul laţului. După care s-au retras în pragul uşii.
- Unde este cuţitul? întrebă Shekolni.
Bineînţeles că ştia unde este: dar întrebarea avea putere de ritual.

Aşa că Ber Lusim îi răspunse în mod ritualic. Îşi deschise vesta, lăsând să se vadă o teacă din cânepă împletită, cu mai multe buzunare, prinsă de căptuşeală, şi scoase unul dintre cuţite. În mod normal, acestea se numeau stilete, deoarece nu aveau mâner separat, doar o coadă uşor îngroşată pentru a putea fi ţinute şi o lamă subţire, asimetrică, rotunjită la un capăt, aproape de vârf şi destul de ascuţită pentru a tăia un fir de păr.
- Iată lama.

O răsuci în mână, după care i-o dădu lui Shekolni.
Profetul o luă şi înclină capul în semn de mulţumire.
Se întoarse spre femeile şi bărbaţii îngenuncheaţi.
- Din păcatele voastre va ieşi o mare bunătate, le spuse, vorbind în limba fiecăruia, astfel încât să poată înţelege şi să aibă o mângâiere. Din durerea voastră, o binecuvântare peste măsură. Şi din morţile voastre, viaţa veşnică.

Avusese dreptate în privinţa zgomotului. Deşi aveau căluşuri şi deşi Shekolni acţiona cât putea de rapid, următoarele douăzeci de minute au fost chinuitoare şi epuizante. Niciunuia dintre cei de faţă moartea nu îi era un lucru străin, dar o astfel de moarte, în care victima era neajutorată şi îngrozită văzând-o că se apropie, nu este un lucru plăcut la vedere.
Dar au privit. Fiindcă ştiau care era rostul acelor ucideri şi ce depindea de ele.

În cele din urmă, profetul se ridică, iar mâna îi tremura din cauza oboselii. Roba lui nu mai era roşie. În semiobscuritatea încăperii, sângele care se îmbibase în ea până la suprasaturare o vopsise într-un negru uniform. Ber Lusim făcu un pas înainte pentru a-l susţine pe Shekolni, luând o parte din sânge asupra lui - literalmente vorbind, deoarece, simbolic, era deja asupra lui.
- Roţile încep să se învârtă, spuse Shekolni.
- Şi aripile să fâlfâie, replică Ber Lusim.
- Amin.
Ber Lusim făcu semn să se aprindă focul.

După ce plecară, întreaga casă era în flăcări. Nu ardea ca o torţă, ci ca un foc de pe timpuri, aprins pe un deal pentru a-i avertiza pe locuitori că se apropie un pericol iminent.

Însă nimeni nu-l va interpreta astfel, Ber Lusim ştia asta. Avertizarea va trece nebăgată în seamă, până ce va fi prea târziu.

În acel moment de bun augur, i-a trecut ceva prin minte. În tinereţe, pe când zelul său era mai mare decât discreţia, căpătase porecla Demonul. Acum era cu mult mai rău.

Dar când se vor rupe porţile iadului şi toţi demonii vor ţâşni deodată, poate că cineva îşi va aminti ironia.

Partea întâi. Glasul trâmbiţei vesteşte judecata

1

Heather Kennedy, fostă detectiv sergent Kennedy, 4031, din cadrul Poliţiei Metropolitane din Londra, Divizia Crimă Deosebit de Gravă şi Organizată, în prezent fără ocupaţie, a ieşit din holul clădirii situate pe London Bridge, numărul 32, cunoscută şi sub numele de Shard, în lumina strălucitoare a soarelui de vară. Cobora treptele destul de rapid, dar când a ajuns jos, a rămas locului în mijlocul drumului, îmbrâncită de unii trecători, neştiind ce să facă în continuare.

O durea mâna dreaptă.

O durea mâna dreaptă pentru că încheietura degetelor îi sângera. Încheietura îi sângera pentru că îl pocnise drept în falcă pe bărbatul care până acum cinci minute fusese patronul ei.

Era o ecuaţie la al cărei rezultat final mai lucra încă.

Lui Kennedy îi era ciudă pentru ieşirea ei necontrolată, ba mai mult, era uşor surprinsă. În mod normal, dacă bărbatul ar fi făcut o remarcă de natură sexuală, ar fi bâiguit ceva la întâmplare, sau chiar şi-ar fi etalat integritatea profesională, ar fi controlat situaţia cu calm şi pricepere, scăpând basma curată. În niciun caz şi sub nicio formă nu l-ar fi pocnit.

Dar nu-şi mai amintea când se simţise ultima dată normal.

Masându-şi uşor mâna rănită, se strecură prin curentul continuu de navetişti şi turişti. Nu voia decât să ajungă acasă şi să-şi bage mâna în apă rece. După care, nu-şi mai dorea decât o băutură bună, tare, urmată de alta mai proastă şi mai tare.

Singura problemă în acest plan era Izzy. Nu prea ştia cât de rea mai putea fi acea zi, până să ajungă la fundul sacului. Sau care ar fi putut fi consecinţele dacă ar fi dat buzna peste Izzy, neanunţată, în plină zi de lucru. Ultima dată când a făcut-o...

Kennedy nu-şi lăsă gândurile să meargă mai departe în direcţia aceea, nu înainte de a revedea mental imaginea pe care încerca să o evite, fiind izbită de aceleaşi sentimente ce i le inspira mereu: o furie amară suprapusă peste un vid interior terifiant, ca un whisky ieftin turnat peste gheaţă.

Aşa că nu se duse acasă. Intră într-un bar - un lanţ lipsit de personalitate cu un nume fiţos, retro - şi ceru un whisky simplu, în locul unuia metaforic. Îl sorbea tristă, întrebându-se ce avea să mai urmeze. Slujba ei de la Sandhurst Ballantyne ar fi trebuit să fie începutul a ceva bun, dar dacă-ţi pocneşti şeful cu violenţă, şansele ca acesta să te recomande prietenilor se reduc substanţial. Aşadar, iat-o cu o listă de clienţi cu zero calorii, o agendă goală şi o iubită infidelă (poate infidelă în serie). Viitorul arăta strălucitor.

Statura impozantă a lui Kennedy şi părul ei lung, blond, atrăgeau privirile multora dintre ceilalţi băutori de zi. Fie asta, fie obişnuitele neplăceri cauzate de o femeie în uniformă. Ale ei erau exagerate chiar - mantaua albastru-strident a poliţiei de siguranţă, cizme militare negre -, dar pentru unii bărbaţi este suficientă simpla uniformă.

Tocmai îşi termina whisky-ul când sună telefonul. Îl scoase, nutrind pe moment un dram de speranţă: uneori, atunci când ţi se închide o uşă, ţi se deschide imediat alta.

Era, însă, Emil Gassan. Era profesor universitar, istoric la o universitate scoţiană, pe care-l cunoscuse cu ocazia unui caz mai vechi - ăsta fiind singurul lucru despre care el dorea să-i vorbească. Kennedy respinse apelul şi-şi puse telefonul înapoi în geantă.

Se gândi să-şi petreacă ziua hoinărind prin Londra: să viziteze o galerie, să intre la un film. Dar ar fi fost ridicol. Doar nu chiulea de la şcoală, rămăsese fără slujbă şi nu avea niciun rost să se tot eschiveze. Îşi îndreptă umerii şi o porni spre casă.

Acasă însemna Pimlico - un traseu scurt, cotit, cu metroul, dar atunci ar fi avut destul de mult de mers pe jos până la Vauxhall Bridge Road; suficient de lung ca, până să ajungă în faţa uşii apartamentului, să fi avut timp să se tot gândească la întrebarea ei retorică de mai înainte. Unde se afla mai exact fundul sacului în acele zile? Dar oare chiar dorea să afle?

Făcu destul de multă gălăgie cu cheia în broască, îşi târşâi picioarele pe podea şi închise uşa cu zgomot. Când ajunse la jumătatea holului, Izzy ieşi să o salute - din salon, nu din dormitor, spre uşurarea lui Kennedy.

Mai scundă şi mai brunetă decât Kennedy, Izzy era în acelaşi timp mai concentrată: un balon neastâmpărat şi deşănţat de sex-appeal, pe care şoldurile destul de mari nu-l dezavantajau deloc. Când dădu cu ochii de Kennedy în hol, îşi îndepărtă o şuviţă de păr de pe ochii de culoarea ciocolatei, arătându-se surprinsă şi bănuitoare.
- Bună, spuse ea.
- Dacă spui tu, ripostă Kennedy.
- Nu mă săruţi?

Bună întrebare, însă Kennedy nu avea un răspuns bun - sau o scăpare bună. Înaintă şovăielnică pe hol, o sărută pe Izzy pe obraz, după care îşi continuă drumul.

Izzy se întoarse, privind-o cum trece mai departe.
- Ai ajuns acasă mai devreme, remarcă ea. Ce faci, acum mă verifici?
- Nu, răspunse Kennedy. De ce? Ar trebui?
- Nu.
- Foarte bine, atunci.

Păreau că ajunseseră la capătul acelui bulevard conversaţional. Kennedy se duse în salon, cu un ocol în bucătărie să-şi pună nişte gheaţă într-un pahar. Dar când deschise bufetul cu băuturi şi-şi surprinse privirea în oglinda din spate, îi mai scăzu din entuziasm. Mai avea deja o băutură în ea. Să te trotilezi la unsprezece dimineaţa suna prea tare a strigăt de ajutor.

Izzy o urmă în încăpere.
- S-a întâmplat ceva? întrebă ea. Nu trebuia să fii la Shithouse Brigadoon în dimineaţa asta?
- Se numeşte Sandhurst Ballantyne.
- Da. Ăia.
- Am fost.

Kennedy se întoarse şi se uită la ea cu sticla în mână.
- Şi ţi-ai prezentat raportul?
- Am încercat.

Izzy şi-a aplecat capul într-o parte, afişând o mină comică, de persoană încurcată, ceea ce, în alte circumstanţe, Kennedy ar fi găsit atrăgător. Dar în acea clipă o irita la culme.
- Clientul a refuzat să fie informat. Mi-a spus să nu înaintez raportul. Mi-a propus să-mi plătească un bonus dacă-l aruncam la gunoi şi-i dădeam speluncei lui un aviz bun.
- Nu înţeleg, spuse Izzy.

Kennedy băgă sticla de whisky înapoi în bufet, după care o scoase din nou şi-şi turnă o gură.
- Negare plauzibilă, mormăi ea în timp ce făcea toate astea. Potrivit raportului, există cel puţin unul, probabil doi oameni în firmă care negociază în interior cu acţiunile clienţilor. În cazul în care Kenwood ştie despre asta, va trebui să facă ceva. Şi, fiindcă unul dintre cei doi escroci - cel sigur, nu cel probabil - este şeful, a hotărât că mai bine să nu ştie.
- Atunci, la ce bun să te mai angajeze pe tine? întrebă Izzy. E stupid.

Kennedy încuviinţă, luând o înghiţitură din whisky-ul aspru, diluat. Făcu o grimasă. Gusturile lui Izzy în materie de băuturi erau absolut oribile. Dar continuă şi dădu, totuşi, pe gât tot paharul.
- Adecvarea face parte din serviciul lui. Trebuia să dea impresia că face ceva - însă el sperase că eu mă voi întoarce cu mâinile goale. Şi când nu s-a întâmplat aşa...

Se opri şi tăcu.
- Prin urmare, l-ai luat?
- Ce să iau?
- Bonusul.

Kennedy oftă şi puse jos paharul gol.
- Nu, Izzy, nu l-am luat. Încerca să-şi scape el pielea, băgându-mă pe mine în bucluc. Dacă accept mita, iar după un an sau mai mult se face o anchetă internă sau o investigaţie de la FSA (Financial Services Authority / Autoritatea pentru Servicii Financiare), el va putea spune că eu am ascuns informaţia. Atunci el va fi curat şi departamentul antifraudă mă va lua pe mine la întrebări.
- Ah! Înţeleg.

Expresia lui Izzy se schimbă.
- Aşadar?

Kennedy îi arătă degetele, acoperite de sângele coagulat. Izzy îi luă mâna şi i-o sărută.
- Bravo ţie, iubito, spuse ea. Numai să nu te dea în judecată. Are de gând s-o facă?
- Nu cred. De câte ori sunt singură cu cineva, înregistrez totul. Aşa că am înregistrarea în care îmi face acea propunere indecentă. Şi am de gând, oricum, să le trimit raportul, şefului lui şi la CEO (Chief Executive Officer, echivalent pentru Preşedintele Consiliului de Administraţie). Din păcate, încă îmi mai datorează jumătate din onorariu. Şi când am plecat, nu dădea semne că şi-ar fi căutat carnetul de cecuri.
- Mai sunt şi alţi clienţi pe ţeavă?
- Ţeava e goală de aici şi până în Caucaz, Izzy. Ăsta ar fi trebuit să-mi dea o mulţime de referinţe pentru alte companii din oraş, care au nevoie de securitate, dar pe care nu o pot acoperi cu forţe proprii. Şi acum nu prea cred că se va mai întâmpla asta.

Izzy părea că se bucură în mod pervers de veştile proaste.
- Foarte bine, spuse ea, asta înseamnă că poţi fi o femeie de casă pentru un timp. Vom trăi din câştigurile mele imorale.

Deşi ea glumea, lui Kennedy nu-i venea să râdă, nu se simţea în stare să i-o reteze scurt lui Izzy.
- Crede-mă, asta seamănă cu unul dintre cercurile cele mai de jos din infern.

În acel moment îşi dădu seama că, de fapt, ea venise acasă pentru o ceartă - o discuţie aprinsă despre fidelitate şi responsabilitate, care ar fi fost de-a dreptul catarthică în primele cinci minute, dar care, după aceea, ar fi făcut-o să se simtă ca şi cum i-ar fi îndesat pe gât, atât ei, cât şi femeii pe care se presupunea că o iubeşte, grămezi de sticlă pisată. Trebuia să plece imediat. Într-adevăr, nu avea unde să se ducă, dar trebuia să iasă.
- Mă duc jos, murmură ea. Să mai împachetez din lucrurile tatei. Dacă mai stau pe aici, te voi scoate din sărite.
- Sau poate că mă vei inspira, spuse Izzy, însă Kennedy se îndrepta deja spre uşă. Heather...
- Sunt bine.
- Nu trebuie să ajung la oră fixă. Am putea...
- Ţi-am spus că sunt bine.

Percepu un alt sunet scos de Izzy. Un oftat, poate, sau doar o întretăiere a respiraţiei. Nu s-a uitat înapoi.

Jos, în apartament, arunca la întâmplare diverse obiecte în cutii, deschidea uşile de la dulapuri, după care le închidea trântindu-le, umbla dintr-o cameră în alta, într-o pantomimă inutilă de aflare în treabă.

Să se mute împreună cu Izzy i se păruse lui Kennedy cel mai logic lucru cu putinţă, după decesul tatălui său. În ultimul lui an de viaţă, Izzy fusese de facto sora de caritate a lui Peter Kennedy, sau poate doica, sau amândouă la un loc. Asta le făcuse să se apropie una de alta.

Kennedy era o stea în devenire în divizia de detectivi din Poliţia Metropolitană: avea un orar lung şi imprevizibil şi avea nevoie de cineva la îndemână care să vină rapid şi să înlocuiască pe altcineva, pe nepregătite. Izzy era perfectă, deoarece avea o slujbă la o linie erotică. Să faci pe bufonul pentru ca alţii să se masturbeze era o muncă uşoară, pe care o puteai desfăşura cam de oriunde. Singurul echipament de care avea nevoie erau un telefon mobil şi o minte murdară, ea avându-le pe amândouă.

Procesul prin care s-au combinat una cu alta a fost inevitabil. A început cam pe când Kennedy fusese dată afară din poliţie, trasă de urechi, ceea ce însemna că stătea mai mult timp pe-acasă când se afla şi Izzy acolo. Relaţia s-a dezvoltat în lunile ce au urmat şi părea normal ca, după moartea lui Peter, Kennedy să se mute împreună cu Izzy. Apartamentul pe care îl împărţise cu tatăl ei părea mai degrabă o piesă de muzeu, în care urmele trecutului erau fixate permanent. Mutarea - chiar dacă nu se muta decât la etajul de sus - o făcea să simtă că a scăpat cel puţin de unele din acele umbre.

Dar scăparea depindea de o mulţime de lucruri şi avea reguli proprii. Una dintre ele era că nu poţi scăpa de lucruri pe care încă le duci cu tine. Oricât de exploatatoare şi degradantă părea activitatea lui Izzy, nu se gândise niciodată să renunţe la ea. Îi plăcea sexul la nebunie şi, atunci când nu-l practica, îi plăcea să vorbească despre el.

Şi, după cum s-a dovedit, îi plăcea să-l practice chiar şi atunci când Kennedy nu era acasă.

Viaţa lor împreună fusese pecetluită: un tablou perpetuu al adulterinilor descoperiţi, cu Izzy târându-se să găsească ceva să se acopere, un tânăr blegoman încercând să priceapă ce se petrece şi Kennedy stând în prag clătinându-se şi cu ochii holbaţi.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer