Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oare chiar s-a întors Teofil Mihăilescu de la Sfântul Munte Athos?


Augustin Ioan

04.03.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Înainte de a răspunde la întrebarea din titlu (care parafrazează, de altfel, titlul unei cărţi a lui Dan C.Mihăilescu, dedicată pelerinajului athonit, cum dedicată îi este, la noi, şi cartea arhimandritului Ioanichie Bălan Pelerinaj la Sfântul Munte Athos), să îmi daţi voie de a pune în perspectivă istoria culturală a acestei Grădini a Maicii Domnului, cum este numită republica monahală.
 
Un articol din Le Monde (19 aprilie 2005, p. 27) vorbea despre statutul - comercializabil sau nu - al monumentelor Greciei antice. Disputa ne interesează mai puţin aici. Mult mai interesante sunt două indicii pe care articolul ni le furnizează despre, renăscută, dorinţa de familiarizare cu clasicitatea a lumii contemporane, în secţiuni întâmplătoare în fond, ale ei. Primul indiciu ne vorbeşte despre dorinţa firmei Vodafone de a găzdui o cină pentru 150 dintre conducătorii ei în porticul lui Attalos din Agora ateniană. Al doilea indiciu ne vorbeşte despre Rhodos şi despre dorinţa cea mai mare a unui primar de pe insulă, în fine realizabilă, mulţumită unei conjuncturi. În joc este nici mai mult nici mai puţin decât reconstruirea colosului din Rhodos, prăbuşit în 227 î.Chr. ca urmare a unui cutremur extrem de violent. O superproducţie filmică, pe numele ei O, Jerusalem, de Elie Choraqui, turnată acolo (dacă, fireşte, vor binevoi să avizeze avizatorii greci care sunt, probabil, rude de sînge cu cei autohtoni în a interzice monumentelor să aibă vreo viaţă contemporană, alta decît aceea de mumii), a redeschis discuţia cu privire la refacerea dezastrului de acum peste două milenii. Argumentele primarului sunt solide şi ţin deopotrivă de identitatea locală, ca şi de atracţia turistică: una e să intri cu feribotul într-un port grecesc oarecare şi alta să o faci pe sub picioarele unui colos care se prenumăra, la vremea sa, printre minunile lumii antice.
 
Avem aşadar două cazuri: un monument antic existent, ba, mai mult, proaspăt restaurat, care este râvnit drept topos al unei cine de întreprindere; apoi, avem cazul unui monument despre existenţa căruia există date sigure, furnizate deopotrivă de texte ca şi de arheologia submarină, a cărui absenţă pare să dateze de "ieri" şi, prin urmare, ar trebui supus reconstrucţiei. În amândouă cazurile avem de-a face, din raţiuni diferite, cu o aceeaşi relaţie de "intimitate" temporală şi spaţială cu monumentul antic, care poate fi supus imediateţii unor acţiuni cotidiene obişnuite: adăpostirea în vederea nutririi şi repararea în vederea re-conferirii de statut simbolic unei comunităţi. Trebuie să amintesc aici, de altfel, statutul special al ruinei în regulile de construcţie de pe Athos: orice se doreşte a se construi nou, acolo, trebuie să fie refacerea unui stadiu anterior de construire prin restaurare sau conversie; noul nu poate fi adăugat decât prin consubstanţialitate cu vechiul, sau adosat - fizic - acestuia. Continuitatea, pe care ne-o propăvăduieşte fenomenologia arhitecturală, dar şi co-prezenţa deconstructivistă, aici capătă aspect de lege.
Dar cea mai stranie relaţie cu trecutul ne-a propus-o tot Grecia, nu cu mult în urmă, dacă e să judecăm după standardele a ceea ce înseamnă "ieri" acolo. Pentru a explica semnificaţia gestului contemporan, trebuie, la rîndul nostru, să ne întoarcem în timp pînă "ieri" şi să citim introducerea la una din cărţile de arhitectură ale lui Vitruvius. Arhitectura învăluie fiinţa şi, precum veşmîntul, este "croită" cel mai adesea pe măsura celui dinlăuntru: zeu, dacă e templu, şi om, dacă este locuinţă. Măsura este aici un cuvînt-cheie. Închipui o casă pentru zeu? - cată atunci să arăţi aceasta: zidărie ciclopică, sfîntă a sfintelor, nemăsurare şi absenţă întunecată. Alteori, templul hipetru (fără plafon şi acoperiş), Vitruvius ne-o spune, este pentru stăpînii luminii şi ai cerului în genere, unde cella rămîne deschisă, pentru ca ochiul zeiesc să se privească pe sine. Oricum ar fi, trebuie ţinut seamă despre scara altarelor: "pentru Jupiter şi toţi ceilalţi zei cereşti, să fie cît mai ridicate. Pentru Vesta şi pentru zeii Pămîntului şi ai Mării să fie aşezate mai jos" (Vitruvius, IV,9: 3-4), astfel încît zeul să se reflecte în chipul casei sale. Această adecvare a scării arhitecturii la menirea sa - "măsura absolută" (Michelis: 1982, 208) - are de-a face cu măsurile fiinţei/corpului dinlăuntru.
 
Dar nu asemenea proiecte reprezintă reţeta monstruozităţii, ci antropomorfizarea peisagiului însuşi, un hybris încă mai violent. Această terraformare - luare în deşert, în răspăr a facerii, aici văzută ca incompletă - îşi are probabil cel mai lămuritor exemplu în viziunea lui Deinocrates. Acesta i-a propus lui Alexandru sculptarea muntelui Athos în chip de statuie ţinînd în stînga un oraş, iar în dreapta un bol în care să se fi strîns toate apele muntelui. Asemenea viziune este numită de Oechslin, parafrazîndu-l pe Josef Ponten din a sa Architektur die nicht gebaut wurde (1925), o "idee monstruoasă în chip babilonic, colosală în chip oriental" (1993: 473). Ea a generat interpretări dintre cele mai felurite, de la Filarete şi Alberti la Fischer von Erlach. Un soi de împliniri parţiale, desfigurate, ale sale pot fi considerate colosul din Rhodos, statuile de preşedinţi sculptate în Mount Rushmore, Palatul Sovietelor şi Canalul Volga-Don, cu giganţii Stalini veghind rescrierea geografiei URSS prin munca silnică a deţinuţilor politici. Avem în ideea lui Dinocrates un exemplu originar al frisoanelor de gigantism care străbat din vreme în vreme arhitectura. Sunt ele forme paranoice de antropomorfism, sau reziduuri ale vremilor când pămîntul era locuit de uriaşi, ei înşişi un proiect iniţial, avortat, de umanitate? Din perspectiva relaţiei chip-trup/arhitectură, gigantismul şi nelimitarea declamă, de regulă, voinţa puterii de a fi reprezentată prin zidiri ne-umane. Alexandru a refuzat propunerea lui Dinocrates, dar urmaşii săi vor fi mai atenţi la propuneri similare, de nu le vor fi provocat ei înşişi. Oraşul urieşesc al lui Dinocrates se voia imaginea definitivă a imperiului alexandrin, expresia edificată a acestuia. În chip paradoxal, modelul corporal aici nu este nici omul generic, nici îngerul cu trestia, măsurătorul Ierusalimului ceresc, ci nemăsurarea. Iată fragmentul în care, din textul vitruvian, respiră vocea lui Dinocrates: "Căci am plănuit să sculptez muntele Athos în chip de statuie bărbătească, punîndu-i în mâna stângă zidurile unei cetăţi uriaşe, iar în cea dreaptă o cupă care să primească apa tuturor râurilor din acest munte, pentru ca din ea să se verse în mare." Vitruvius (II, Prefaţă, 2).
 
Acum iată ştirea publicată şi la noi de România literară (41/16-22 octombrie 2002): "O fundaţie greco-americană a iniţiat proiectul de a ciopli pe versantul unui munte din nordul Greciei un portret gigantic al lui Alexandru cel Mare. Conform promotorilor ei, această sculptură de 80 de metri înălţime şi 57 lăţime «ar întări caracterul grec al Macedoniei» şi ar atrage turişti (ansamblul, care va costa cam 30 milioane de euro, prevede în preajmă un muzeu, un amfiteatru şi parking).Versiunea elenică a muntelui Rushmore a obţinut aprobările oficiale, dar nu toţi sînt încîntaţi (...), iar arheologii şi ecologiştii o consideră de-a dreptul monstruoasă şi ameninţă cu sesizarea Justiţiei". Mă veţi crede acum cînd invoc actualitatea cea mai strictă a tuturor celor din vechime?
 
Prin urmare, într-un astfel de loc extrem merge Teofil Mihăilescu adeseori şi de acolo ne aduce mărturii fotografice somptuoase vizual. Ele sunt cu deosebire utile, pentru informarea tuturor bărbaţilor care, încă, nu au fost în pelerinaj acolo şi a tuturor femeilor (căci nimic de parte femeiască nu poate ajunge în intimitatea geografică a muntelui acestuia). Despre componenta ortodoxă a acestui loc vorbesc mândrele sale fotografii, de aceea am încercat să îi adaug şi partea lipsă, care o precede pe cea actuală. Volumul lui se cheamă Athos: Arhitectură şi spaţiu sacru (Braşov, 2014).
 
Da, Teofil s-a întors de la Muntele Athos şi anume tot arhitect, căci despre zidire sacră îndeosebi este vorba în imaginile aduse şi, aici, expuse public. Sunt mult mai multe, în realitate. Poate va face, vreodată, un loc digital pentru toate, plus cele aduse de feluriţi alţi pelerini (cel puţin încă unul ştiu eu, de asemenea, înzestrat fotograf şi om cu credinţă). În orice caz, merită să meditaţi asupra fotografiilor, observând, de pildă, continuitatea între natura peisajului şi cea a arhitecturii care se sprijină, după irumpere, din el. Sau cum umbre ale identităţii naţionale se pot regăsi pe clădirile mânăstirii ruseşti, sau pe cele greceşti, dar şi cum, deşi o parte însemnată din continuitatea splendorii aspre a republicii monahale a fost asigurată de domnitorii valahi şi moldoveni, nici Valahia şi nici Moldova nu au - la nivelul identităţii estetice - un cap de pod acolo...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer