Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Visul (ocazional) American


Ioana Bâldea Constantinescu

04.03.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E foarte ciudat că a început de la filme... Şi, totuşi, aşa e. Când mă bucur pentru Lupita Nyong'o, când declar, atotştiutor, "Obama...", cu toată greutatea punctelor de suspensie, atunci când 12 Years a Slave îşi adjudecă, previzibil, e adevărat, Oscarul pentru cel mai bun film, când strâmb din nas la Matthew MCConaughey, când îmi place discursul lui Jared Leto nu pot să nu remarc - nu se întâmplă nicio magie, când Ellen îşi agită bagheta.
 
Să o iau altfel... Virajul spre faptul real, spre biografie, spre intrarea în pielea, carnea şi neuronii unei persoane, în detrimentul unui personaj mi se pare simptomatic pentru ultimii ani. Ce ne învaţă ecranizarea biografiei lui Solomon Northup, lupta lui Ron Woodroof pentru drepturile pacienţilor infectaţi cu HIV sau drama Căpitanului Phillips e că în confruntarea cu felia de realitate ficţiunea pierde teren. Adevărul istoric, verificabil, contestabil, chiar, şi, de ce nu?, generator de controversă fascinează. Naşte dezbatere, interpretare. Nu neapărat şi poveste.
 
Îi ascult pe aceeaşi Lupita Nyong'o, fata din Kenya ajunsă pe scena de la Dolby Theatre şi pe Jared Leto, fiul unei mame adolescente care, acum matură, îl aplaudă frenetic din sală, vorbind despre vise. Mi-o amintesc pe Whoopi Goldberg, pe vremea copilăriei mele, fără baghetă, îndreptând degetul spre cameră, la finalul ceremoniei, mai să-i iasă din ecran şi evocând acelaşi vis din care copilul lipit de televizor şi de lumea cu sclipici din care venea ea trăieşte (trăia...) imaginativ. E, cumva, paradoxal. Chiar şi în filmele americane, fie ele blockbustere sau producţii avangardiste care fac senzaţie la Sundance, visul a ajuns, cumva, desuet. Povestea cu majusculă, cea din care vin Benjamin Button şi Bilbo Baggins, nu prea mai e în vogă. Asta ca să nu spun că nu mai e... în cărţi.
 
Sigur, vorbim de Cenuşărese, idealuri şi reţete de succes, dar o facem într-o lume dominată de Gravity. Credibilitatea şi tezismul nici măcar nu mai câştigă detaşat în faţa fanteziei. Competiţia, pur şi simplu, nu există.
 
În dimineaţa de după Oscaruri, mă trezesc întrebându-mă dacă avem, oare, mai puţină nevoie să ficţionalizăm? Şi, dacă da, de ce ar fi aşa? În fond, războaie, crize economice şi calamităţi naturale au fost de când lumea. Şi vor mai fi. Iar ea, povestea, aproape că s-a hrănit din realitatea disonantă, dură, neregulată, şlefuind reverii irealizabile, perfecte, sublimări mentale din care se detaşa, nedefalcabilă în procente şi atestări, nevoia noastră intrinsecă de a visa. Frumos, nu?
 
Da.
A fost.
Odată...
 
Şi din nou mă apasă, nedefinit, greutatea punctelor de suspensie. Chiar... despre ce poveste voiam să scriu?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer