Femeile din familia mea

Basarabia-Evdochia era străbunica mea. Îi lipseau multe ţigle de pe casă, săraca.
În teorie era o croitoreasă, din când în când, florăreasă. În practică, o vrăjitoare. Sau invers, mă rog.
Locuia la ţară, în Rusia, şi întâmplarea a făcut să nască o vecină de-a ei. S-a dus la botezul fetiţei cu câteva flori. S-a uitat la ea cât era de drăgălaşă, a gâdilat-o la tălpi, a pupat-o pe năsuc şi a dat să plece. A oprit-o vecina ei: "Unde te duci, Evdochia? Ai înnebunit? Abia ai venit..." Străbunica s-a uitat în ochii prietenei sale, s-a gândit ce s-a gândit şi a hotărât să-i zică: "Fetiţa ta o să moară înecată la 7 ani în puţul din curtea voastră. Îmi pare aşa de rău..."
Cât ai bate din palme femeia a ieşit în grădină cu soţul ei şi au acoperit fântâna cu bucăţi enorme de lemn bine bătute în cuie!
Şi anii au trecut, iar ei au uitat cu desăvârşire ceea ce Evdochia le proorocise la botezul fetiţei. Cum era şi normal...
Şi-au găsit copila, într-o bună după-masă, întinsă lată şi moartă peste capacul puţului. Doctorii nu au înţeles motivul, cică un infarct sau ceva de genul ăsta.
Copila nu împlinise 8 ani...

Raisa era bunica mea. Îi lipseau multe ţigle de pe casă, săraca.
Nu era vrăjitoare, ca maică-sa, era telefonistă la centrala din Aeroportul Otopeni.
Avea un talent desăvârşit în a ne informa cine o să moară în curând, însă. Nu s-a înşelat nici în privinţa morţii sale, ne-a anunţat că în maxim zece zile se va duce şi... dusă a fost. După o săptămână. Comoţie cerebrală, în timp ce dormea alături de mine, pe data de 1 ianuarie 1989.

Aura e mama mea. Îi lipsesc multe ţigle de pe casă, săraca.
A băut o cafea împreună cu o colegă, acum câţiva ani de zile, în bucătăria casei sale. Prietena ei i-a cerut să-i citească în ceaşcă cum se va desfăşura nunta sa care urma să aibă loc peste 3-4 luni. Mama n-a văzut nici o rochie de mireasă în fundul ceştii. Şi nici un fel de nuntă. Colega ei de muncă s-a alarmat. "Să nu-mi spui că mă părăseşte ăsta cu o zi înainte, Aura..."
Mama a înghiţit în sec şi a tăcut.
În trei luni, prietena ei murea de leucemie galopantă...
Iar mama, spre nefericirea mea, a încetat definitiv să mai citească cuiva în cafea. Se săturase!

Alina este numele meu. Şi n-am toate ţiglele pe casă, din păcate...
Dar vrăjitoare, din fericire, nu-s. Nu ştiu deloc să citesc în cafea, în cărţi nu mai dau de când prea multe interpretări s-au potrivit perfect cu ceea ce s-a întâmplat, iar dacă am avut dreptate când i-am anunţat pe ai mei că bunicul va muri era mulţumită hipersensibilităţii mele de a remarca că slăbea fără nici un motiv, că era trist şi abătut deşi motiv de depresie nu ar fi trebuit să aibă şi că, Sfântule Cer, fuma 3 pachete de Carpaţi fără filtru pe zi, de 40 de ani, cum draaacu' să nu mori de cancer la plămâni peste două luni de zile??...
M-am supărat, ce-i drept, pe Raisa, bunică-mea. Rău de tot.
Când m-a trezit din somn fiindcă a sunat la uşă, deşi era moartă de vreo 2-3 ani. M-am speriat şi enervat atât de tare că n-a mai venit de atunci. Decât în vise, cum i-am poruncit s-o facă, dacă mai are mesaje de dat. Mi s-a părut indecent şi mi se pare şi astăzi să te prezinţi de-adevăratelea la uşa mea doar pentru că peste câteva ore sora ta, Masha, s-ar fi spânzurat în azilul de bătrâni unde era parcată.... de nebună ce era şi aia!

Fata mea se numeşte Eva şi are absolut TOATE ţiglele pe casă.
Pe casa altuia, vreau să spun.
Hmm.
Trecem peste faptul că numai ea ştie cum s-a instalat în uterul meu, în condiţiile în care mă protejam să nu rămân gravidă dar nu-i bai că nici mama nu înţelege cum m-am implantat la rândul meu în uterul ei, de şmecheră ce sunt i-am dat cadou şi un ciclu-două, false, ca să nu se prindă că-i gravidă, dar nu-i bai că nici ea n-a fost mai cuminte când şi-a înfipt unghiile în burta Raisei care şi-a băgat sonda de disperare că îi vine al treilea copil şi n-aveau bani de mâncare, dar nu-i bai că şi Raisa tot aşa a păcălit-o pe Evdochia...
Apropo, v-am zis că Evdochia a venit pe lume fără ca nimeni să înţeleagă cum a fost posibil?
Mda.
Unde rămăsesem? Ah, că Eva, cel puţin, e de o normalitate plictisitoare. Doamne Ajută! Ştiu şi de ce. Că ea e Leu. Noi, astelalte, suntem peştoaice. Toate.
Până acum câteva zile când m-a anunţat: "Mamă, am o presimţire. Nasoală."
Am înghiţit în sec şi-am transpirat brusc.
"Cine moare?", am întrebat-o direct.
"Eh?", mă întreabă Eva.
"Moare cineva??", insist.
"Nu. De ce? Trebuie să moară cineva, mamă? Cine? Cine moare?"
"Eva, mă scoţi din minţi!! Mă faci să crap de infarct. Mi-ai zis că ai o presimţire nasoală!"
"Ah, da! Just. Îmi trebuie un cârlig, mamă."
"What???"
"Un cârlig. Cârlig. Ştii ce-i aia un cârlig?"
"Păi şi eu de unde să-ţi dau un cârlig? N-am cârlige. Ai văzut tu cârlige în casa asta, vreodată??", urlu ca o posedată de m-am speriat de una singură de vocea care mi-a ieşit din gât.

I-am cumpărat fetei un Furby acum câteva luni, când mă aflam în vizită în România. I l-am dăruit fiindcă a fost cuminte cât a stat la mamaie! În fond şi la urma urmei a tras-o de păr pe Aura doar de 16 ori iar lui tataie i-a dat doar câţiva pumni în burtă.
Furby e o specie de jucărie care râde, vorbeşte, se gudură, cântă cum îl atingi. Mai tace după o juma' de oră după ce nu-l mai bagi în seamă, fir-ar mama lui să fie. Mă rog la Dumnezeu să i se strice de când i l-am cumpărat. Ciuciu. Rezistă. Deşi l-au tăvălit prin grădină şi câinii, n-ai văzut aşa ceva.
Acum câteva ore i-a căzut pe neaşteptate o ureche lui Furby.
Eva s-a uitat cruciş la mine adăugând pe ton de polemică: "ţi-am zis c-aveam o presimţire nasoală" şi-a dispărut la cumnata mea să fure de acolo un cârlig. După care l-a aplicat pe ţeasta jucăriei foarte mândră de ea însăşi.
Acum, Furby dansează, cântă şi vorbeşte cu o ureche şi un cârlig.
Aşa c-am sunat-o pe mama.
"Îţi dai seama? Eva a prevăzut că Furby o să rămână orfan de o ureche... E Leoaică. În ea aveam încredere totuşi."
"E Leoaică. Dar are ascendent în Peşti...", mi-a răspuns serioasă Aura, reuşind să mă facă să explodez de râs la telefon.