Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vocea copilului


Ioana Bâldea Constantinescu

11.03.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Mama ştie să vorbească şi înţelege mereu ce vrem, cum de nu pricepe ceva atât de simplu? Ea chiar nu ştie că toţi copiii buni, sănătoşi, frumoşi şi deştepţi sunt ai taţilor, pe când copiii proşti, urâţi, bolnavi şi muţi sunt ai mamelor? (...) La noi nu-i place deloc să se uite. Nu-i place nici să ne arate altora. Spune mereu "Nevastă, vino şi ia-ţi copilul de aici!". Adică "Ăsta e copilul tău, nu al meu." Cum de nu pricepe mama toate astea?" (Parinoush Saniee, Tatăl celuilalt copil)

Mi-a plăcut gestul. Într-o lume care stigmatizează mama, care o pune la zid şi-i hrăneşte obsesiv temerile de a nu fi un părinte bun pentru copiii ei, care alimentează veritabile polemici pe marginea politicii ei legate de absolut orice (cu sau fără vaccinuri / suzetă / pantofiori ortopedici / premergător / ceai de tei / inhalator / vitamine / alimentaţie bio / socializare precoce etc., etc., etc.), Parinoush Saniee construieşte o proză simplă şi elocventă, pe două voci (copil şi mamă), pornind de la un subiect aproape tabuizat: eşecul patern.

Tatăl celuilalt copil e un gest de curaj. E o carte statement pe care toţi - părinţi şi copii - ar trebui să o răsfoim, măcar, la un moment dat. Da, e o perspectivă cu un puternic suport în studiile autoarei de psihologie şi sociologie, însă e, înainte de toate, o ficţiune, veridică şi non-didacticistă, din care se detaşează nu distanţa, nu diferenţa, ci hăul, universul paralel care se cască între cele două puncte de vedere: al copilului şi al părintelui.

Shahab are o întârziere de vorbire. La aproape patru ani, nu spune un cuvânt. Întâi pe la colţuri, apoi şuşotit din ce în ce mai aproape, în faţă, în cele din urmă, familia tatălui acuză retardul. O acuză pe mamă. Acuză copilul. Care nu vorbeşte şi, deci, nu se poate apăra. Mama devine interfaţa lui, vocea şi mâna care-l protejează de lume. Nu şi tatăl. El e exponentul unui model cultural validat universal, caricaturizat, clişeizat până la extremă: ajunge obosit seara de la serviciu, în mijlocul familiei care-l cocoloşeşte cu veneraţie temătoare. Eşuează pe canapea, în faţa televizorului, agasat de copii, laconic cu soţia, prea obosit pentru a relaţiona cu ei, pentru a râde, pentru a se bucura, pentru a-i cunoaşte.

Într-un fel, tabloul (care, da, ne e familiar indiferent dacă trăim la New York, la Bucureşti sau la Teheran) ar putea fi suspectat de o compoziţie excesiv feministă, care-l minimizează pe tată şi-l aruncă în pastişă. Nu e. Dimpotrivă. Dacă mama, oricât de îndoită de validitatea eforturilor ei, are de partea sa un întreg angrenaj hormonal, biologic, care-i serveşte de busolă şi o leagă inexplicabil, dar absolut, de copil, tatăl e mult mai puţin conectat la noua lui viaţă. Efortul lui de a se deprinde cu mecanismele afective ale copilului e aproape dublu. E un fapt real, deloc ascuns sub covor de un roman grijuliu cu protagonista. La fel de adevărat e, însă, că de la o pagină la alta se cristalizează resorturile care au dat clişeul, originea caricaturii, motivele pentru care copilul diferit e "al mamei."

Rata de eşec al taţilor din romanul lui Parnoush Saniee nu e mai mare pentru că "meseria de tată" ar fi prea solicitantă, ci pentru că acest tată, generic şi particular, refuză să-şi asume nu un statut, ci o identitate, în toate aspectele ei, bune şi mai puţin bune. Motivul refuzului său e întreţinut, în mare parte de cei din jur, prea dornici să suplinească, să scuze, să justifice, să echivaleze masculinitatea cu lipsa de fineţe în relaţia cu copilul.

Strivit de eforturile lui diurne, seara îl găseşte căutând compensaţia muncii depuse în familie - ei trebuie să-i asigure un spaţiu primitor şi relaxant, în care să se refacă. Investiţia lui în ei e preponderent materială. Pentru a câştiga un zâmbet, un gest de afecţiune, o umbră de interes, fiecare trebuie, în felul său, să performeze. Să dea ceva în schimb.

Pentru tată, copiii sunt nişte metonimii (un carnet de note care-i alimentează orgoliul, un zâmbet încurajator pe chipul soţiei şefului, "ce copil drăguţ!", un afront adus masculinităţii şi statutului său, "Dacă o luai pe verişoara ta, n-ai fi avut toate necazurile astea, (...), nici n-ai fi rămas cu copilul ăsta bolnav pe cap"). Copiii sunt acţiuni sau opinii ale unor terţi. Nu persoane. Nu oameni pe care să încerce să şi-i apropie.

Cum Shahab îşi vexează tatăl prin lipsa lui de conformitate, Arash, celălalt fiu, premiantul, trebuie să compenseze presupusul retard gâdilând continuu orgoliul patern - note mari, competiţii, cursuri speciale, profesori încântaţi. Trauma lui, deşi diferită, nu e cu nimic mai puţin dramatică. În sfârşit, mama, care are toate datele unei mame bune şi ale unei soţii îndrăgostite, e înghesuită, practic, în haine cu două numere mai mari - altfel spus, e silită să-şi asume roluri compensatorii, care nu i se potrivesc: cel de substitut de tată şi cel de gospodină perfectă. E un pariu mare, din care nu iese învingătoare decât frustrarea ei din ce în ce mai pronunţată, în ghearele căreia mor, pe rând, atenţia, tandreţea, grija, răbdarea.

Undeva, pe la jumătatea cărţii, mi-am adus aminte de o frază dintr-un roman de Julian Barnes, care mi-a stat multă vreme pe creier: "După 25 de ani, nu ne mai putem învinovăţi părinţii de nimic." Suntem suma alegerilor, succeselor şi ratărilor noastre. În tinereţe, mi se părea o idee absolut valabilă. Îmi plăcea, chiar. Cum compensezi, însă, un părinte absent? Cum ajungi să ştergi cu buretele umilinţa publică, răbufnirea temperamentală venită chiar de la cel care, în principiu, ar trebui să te apere de lume, de apetitul ei nestăvilit de a te îngenunchea, de a te lovi? Sau, şi mai simplu, câte etaje poţi să construieşti pe o casă care nu are o fundaţie stabilă şi, poate, mai important, cât timp te poţi preface că fundaţia aceea există, de fapt?

Romanul se termină, cumva, frumos. Simbolic. Cu o reparaţie, ca-n filmele hollywoodiene. Se termină, însă, şi cu o coadă de peşte inteligentă, care subminează molcom şi precis poza frumoasă, cu tatăl şi fiul reuniţi. Pentru Shahab, ajuns un artist gratulat de public, tatăl care acum e mândru de el a rămas "tatăl lui Arash", tatăl celuilalt copil. Copilul cu note mari. Copilul care a vorbit la timp. Copilul care, într-un fel sau altul, a coincis cu imaginea paternă despre cum ar trebui să fie un fiu. Copilăria lui Shahab, pe care amândoi, tată şi fiu, au ratat-o, nu e o jucărie stricată. Nu se poate repara. Nu există alta, nouă, de cumpărat.

Pe de altă parte, din perspectiva lui, tatăl celuilalt copil "şi-a făcut datoria" faţă de ei toţi, s-a spetit muncind, nu a arătat nici mai multă, nici mai puţină afecţiune faţă de copii ca alţi bărbaţi. Şi el e, într-un fel, o victimă - a unei societăţi, a unei istorii, a unei prea mari lejerităţi cu care ceilalţi acceptă dezinteresul său faţă de fiul aparent mai puţin dotat. Cel care nu-i aduce satisfacţii. Care-l face de râs. Lumea tatălui e făcută din alb şi negru, din "deştept" şi "prost", din "normal" şi "retardat". Niciodată din nuanţe. Niciodată din îi e frică să doarmă fără o lumină de veghe sau care-i culoarea ta preferată?, sau ce-ţi place să mănânci sau de ce îi e frică sau dacă nu e el de vină sau e fiul meu - o să-l apăr până în pânzele albe; nu pentru că e datoria mea, pentru că aşa simt.

Una din cele mai mari calităţi ale textului, în opinia mea, stă tocmai în parantezele pe care le deschide, în punctele de discuţie pe care le lansează, în modul subversiv de a pune în pagină un părinte "normal", "obişnuit", care, în fapt, subminează, cu fiecare palmă care loveşte în loc să mângâie, cu fiecare zâmbet lipsă, cu fiecare eşec de a se juca pe covor cu maşinuţe, de a vorbi cu fiul lui, dincolo de cuvinte, încrederea în sine a copilului. Îi dinamitează vocea. Îi fură, poate, cel mai important model în viaţă: tatăl. Îi ratează copilăria.

Nu există o soluţie, un act de chirurgie emoţională reparatorie pentru aşa ceva. Parinoush Saniee nu scrie o carte a profesionistului care parafează reţete de viaţă, ci o ficţiune despre un copil... cu risc seismic. Mare. Şi, într-o măsură importantă, despre arhitectul care-şi asumă (sau nu) responsabilitatea lui.

Ce poate face, însă, adultul care trebuie să-şi suplinească, existenţial, fundaţia lipsă, tatăl absent, nu scrie nici în, nici între pagini. Nicăieri.

Cred că unicul răspuns valid (da, întrebările există; sunt multe - Va rezista? Va compensa un tată care nu l-a iubit? Îşi va găsi vocea într-o lume ostilă, în care niciunul din salturile lui nu se va face cu plasă de siguranţă?) apare undeva, la nivel strict intuitiv.

Poate că tot ce-i rămâne de făcut e să fie un om bun.

Mai bun decât a fost lăsat să creadă că este.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer