Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cantor: cum se filmează ideea


Bogdan Ghiu

16.03.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Să scriu într-o engleză bazică, fundamentală, fundamentalistă, aşa cum se scrie azi, cu adevărat radical într-o engleză radicală, bazată doar pe rădădini esenţiale (dacă tot scriem toţi într-o engleză, să încercăm măcar să ne diferenţiem, să nu scriem şi în aceeaşi limbă violată, şi la fel, aceleaşi lucruri, să nu aplicăm "englezismul" comunicaţional-creativ de două ori, şi în conţinutul mesajelor noastre; adică să ne folosim cu adevărat de engleză ca de un instrument, ca de un mediu, nu ca de un alibi pentru cultivarea şi impunerea sărăciei, adică al acceptării voioase a dominaţiei, ceea ce se cheamă autoexploatare):
 
I am not an artist,
I am not a critic,
I am not a curator,
I am not a dealer,
I am not an expert,
I am an art user.
 
Nu sînt un spectator al artei, nu sînt un consumator de artă, nu contemplu arta, dar lucrez cu toţi, mă folosesc de toţi - sau, de fapt, fac, ca toată lumea, toate aceste lucruri care nu fac însă, cu denumirile lor metafizico-capitaliste, de piaţă a Fiinţei, decît să acopere, să mascheze genul de trafic ilicit pe care nu se poate să nu-l avem, în realitate, cu arta - dar fără să ştim, ca să nu ne-o luăm în cap, să nu luăm arta în serios. Sub toate aceste denumiri de acoperire, noi facem cu totul altceva. Ce? Şi de ce nu trebuie să ştim ce facem, ce ne stîrneşte arta să facem?

Ar fi un pericol, poate chiar marele pericol, pericolul public numărul unu ca arta să nu mai fie "consumată", "contemplată", eventual, pentru cine poate, achiziţionată, "avută", "deţinută", ar fi, mai exact, pericolul etico-politic însuşi, prin excelenţă, îndeputul sfîrşitului ca început pur şi simplu, ca noi să nu ne mai spunem - pentru că aşa ni se spune - că, în "comerţul" nostru cu arta, noi asistăm, contemplăm, comunicăm etc., tot atîtea verbe-imperative (un verb-imperativ nu este neapărat un verb la modul imperativ, ci un verb care, pretinzînd că descrie, deformează şi transmite un comportament legitim) menite să ne ascundă, să ne deturneze de la realizarea deplină a potenţialului a ceea ce facem cu adevărat, de fapt, dar "inconştient", de fapt, neexplicitat, cu arta, ce facem unii împreună cu alţii prin artă, ca artă, sub titulatura politic corectă de "artă".

Arta e metafora literală, metafora-de-literalizat, metaforele artei, arta nu există ca metaforă decît tocmai pentru a fi literalizată, adică preluată, transpusă ("tradusă") şi aplicată: distanţa de apropiat, distanţa ca spaţiu-cale de călăuzire spre sine, de desenare-sculptare a căii-concept spre propria viaţă, spre realizarea literală a vieţii. Arta este metafora literală a activităţii umane supreme, unice, a vieţii-activitate, este singura activitate care trebuie luată în serios, care tocmai de aceea atrage, care tocmai de aceea trebuie în acelaşi timp menţinută, cultivată ca metaforă (spaţiu tensionat de atracţie, "cîmp magnetic"), pentru că atrage şi degajă valoare de întrebuinţare (investiţie şi profit de subiectivare, de realizare activă, adică etică, de sine), dar şi ţinută departe, împiedicată să i se dea curs, să fie utilizată, viaţa-"operă".

Ceea ce mă atrage la artă este posibilitatea de a o utiliza nu doar existenţial, ci vital. Arta este o bombă, nu o bomboană. Atracţia ei - "frumosul" - trebuie dus pînă la capăt, adică realizat, este invitaţie la transpunere-practicare, la imitatio, nu la contemplare, interpretare, comentariu (altfel spus constituire de preţ, de valoare de schimb prin expertiză discursivă infinită: discursul însuşi, în sine, discuţia, inflaţia de cuvinte ca auction). Arta este pentru noi înşine, pentru raportul cu noi înşine, arta operează ca realizare de sine, arta, obiectul, faptul de artă este spectacolul subiectului care se autorealizează, în artă noi ne dorim pe noi înşine. Spectacolul performativ al artei este spectacolul realizării de sine, al ontologiei apropriate, subiectivate.
 
Aşa cum traduc texte, traduc artă. Orice traducere e o vulgarizare a unei biblii, un gest pe muchie, pentru că numai prin vulgarizare biblia îşi extinde şi îşi efectuează puterea, se efectuează ca putere, dar vulgarizarea trebuie, în acelaşi timp, să imprime limitarea, distanţa, nu posibilitatea aproprierii, a în-fiinţării, apropierea fără apropriere, aprop(r)ierea, dublarea secundarizantă, o ierarhizare fericită a fiinţei, "cuminecarea" din sens, domnia intermedierii, a medialităţii, nu intrarea cu drepturi depline în fiinţă: neoliberalismul ecumenic-economic al fiinţei, în care multitudinea trebuie făcută să se auto(a)servească beat, să se bucure că vieţuieşte simbolic (rupt, decăzut, condamnat: viaţa-ispăşire, viaţa ca purgatoriu-infern anticipat, ca executare fără proces) şi în metaforă. Adică în artă. Iată de ce este arta cultivată, dar şi de ce trebuie ea normat cultivată, nu liber, nu sălbatic.

Împotriva normării ei juridice, arta trebuie tradusă, transpusă, violată din estetic în etic-politic (căci etica, adică coincidenţa onto-poetică - producătoare de fiinţă şi de realitate - subiect-obiect, în sine însuşi şi în ceilalţi, este principala materie politică), esteticul nu trebuie distrus, depăşit, ci, tocmai, uitilizat, luat în serior prin prelungire-transpunere, esteticul trebuie "tradus", "transpus", "filmat", "coregrafiat", "reprezentat" în practici existenţiale.
 
Traducerea, de texte sau de artă, nu e popularizare, e populare: a "vulgariza" ceea ce ar trebui să atragă doar de la distanţă, prin sacru, ca biblie-cuvînt de ordine, a "profana" (adică, cf. Agamben, a reda liberul acces, spaţiul public ca spaţiu neted, nestriat - şi iată încă o pistă de cercetare, de lucru: spaţiul public ca spaţiu neted, ca spaţiu nestriat - în sensul lui Deleuze-Guattari, evident, nu mai e nevoie să explic, am tradus, am "vulgarizat", am "popularizat", am populat, am făcut să devină public, ca să putem să începem cu toţii, de la acelaşi nivel, să ne folosim de toate "bibliile").
 
Traduc pentru a popula creaţiile, arta, producţia de unelte de existenţă. Traduc texte, traduc artă, traduc-populez creaţia.

*
La MNAC, în ceva mai recent expusul video intitulat Tracking Happiness din 2009, Mircea Cantor formulează, sculptează video o horă (care uneori se modifică, se desface) de fete în alb - muze? zîne? -, pre-mame care desenează parcursuri printr-un praf-nisip alb, un pre-lut, o prematerie primordială a tuturor posibilităţilor efemere, măturîndu-şi una alteia urmele. Fetele din video modelează cu tălpile, cu picioarele, cu mersul pur şi simplu. Şirul uman, şirul indian al umanităţii. Viaţa se modelează cu picioarele, cu paşii, cu palma-faţa ascunsă, ostracizată, inferioară (seriile de sinonime sînt traduceri, deplasări, mersul, pasul traducerii şi al transpunerii, re-mersul şi re-cursul de la estetic la etic-ontologic) a contactului cu pămîntul, cu solul, cu felul de a merge, de a păşi înaintînd (sculptarea eroică, manual-palmat-facializantă a destinului se face prin modestă modelare pedală). Iar datoria noastră (dialectică) este să păşim, din aproape în aproape, tactil-generaţional, peste paşii înaintemergătorilor noştri, să le călcăm pe urme ştergîndu-le urmele. Iar acesta e dansul fiinţei.
 
Tot în marea expoziţie Q.E.D. (care ar trebui privită mai curînd, mai propriu, ca o auto-antologie, ca o colecţie temporară de lucrări-expoziţie - fiecare lucrare fiind un proiect conceput să funcţioneze de sine stătător -, care se va închide, după un an, luna viitoare, în aprilie 2014), mai există trei foarte scurte video, trei clipuri care curg în buclă, "bucla" fiind, în cazul lor, nu întîmplătoare, adăugată, ci făcînd parte din proiectul însuşi, fiind însuşi modul de a fi al conceptului: "străfulgerările" lui Mircea Cantor trebuie să curgă în flux, în cascadă, să se facă film, identicul trebuie derulat tocmai pentru a putea să se diferenţieze de sine şi a putea să se modifice, să se "decline", să se "conjuge" - şi să ne modifice: repetarea produce volumetrie, spaţialitate, 3-4D, ca plimbatul de jur-împrejur şi în timp în cazul sculpturii.
 
Cantor realizează desen abstract video, sculptură video. De fapt, el filmează conceptul însuşi, dar filmarea face parte din concept, este exteriorizare de sine a conceptului însuşi, deşi pare a se diferenţia de el. În Tracking Happiness, Cantor filmează conceptul însuşi, iar coregrafia "din" video este performarea conceptului însuşi, desen viu. Conceptul apare, astfel, ca prezentarea unei idei prin mai multe modalităţi ("straturi") simultane adăugate: coregrafic, video. Se redă, astfel, un fel de "desen", de "schemă" de vieţii, viaţa ne este arătată ca fiind trăită "schematic", ideal, fenomenologic chiar (arta ca fenomenologie de sine), ca un concept, arta constînd, astfel (acum traduc, transpun), tocmai în "reducerea" vieţii la concept-idee-schemă şi în arătarea faptului că viaţa e tocmai această realizare, trăirea acestei scheme ideale, a acestui concept, arta reducţiei-realizare a conceptului, a ideii.
 
Graţia unei asceze, a unei stilizări existenţiale, a unui design existenţial (cum ar fi spus ultimul Foucault), viaţa ca nevoie de artă în sensul de practicare a unui "conceptualism" etic, de "reducere" a vieţii la desen, dar un desen nu reprezentat, ci trăit, "dansat", practicat, coregrafiat. Arta redă schema întrupată a vieţii, iar fiecare viaţă este trăită în baza unui concept, a unui desen pe care numai arta (reducţie-întrupare) ni-l poate reda, pentru ca tocmai să-l putem realiza, întrupa, trăi pe deplin, cu adevărat. "Esteticul" este epura etică a vieţii, degajarea conceptului-program de viaţă care tocmai de aceea trebuie degajat, tradus, transpus, "traducerea" şi "transpunerea" însemnînd tocmai a-i întoarce artei propria procedură, a închide-realiza etic-politic cercul simbolului rupt, expus estetic, "esteticul" fiind tocmai etico-politicul rupt, expus ca ruptură, în însăşi ruptura (deschiderea) lui-forţă simbolizantă. Să închidem cercul artei realizînd-o.
 
Arta ne dă conceptualitatea vieţii.
 
Viaţa-artă este bucla-variaţie a unui "motiv", a unei "scheme". Tracking Happiness redă însăşi bucla infinită, neînchisă, a vieţii: plimbarea prin materia plastică a vieţii, care tocmai pentru că poate fi ştearsă poate fi infinit remodelată cu picioarele, cu paşii: mersul, pasul vieţii, păşirea ca operă (ca dez-iz-păşire).
 
Nu lăsăm urme, nu trebuie să lăsăm urme, nu trebuie să lăsăm decît urme de şters de alte urme, urmele trebuie să fie mediul însuşi, materia însăşi în care să putem să ne desenăm viaţa, şi tot aşa, după folosire materia trebuie redată albă şi maleabilă, în toată disponibilitatea şi plasticitatea ei: pagină albă pentru paşii tuturor. Copiilor din videourile-buclă ale lui Cantor le răspund aici copiii nenăscuţi ai unor mame-fecioare, ai unor muze-idei, ai unor Parce.
 
Mă voi duce din nou la MNAC ca să urmăresc cum îşi filmează-exprimă-materializează Cantor conceptul, ce tipuri de filmare include el în conceptul ca filmare-manifestare a de sine, pentru că e clar că, în Tracking Happiness, el expune însăşi diversitatea posibilităţilor (aici exprimate cinematografic, video) de arătare-exprimare, de realizare-reprezentare a schemei inevitabil conceptual-ideale a vieţii-artă, posibilităţi, modalităţi carre trebuie, tocmai, traduse, transpuse, vulgarizate, popularizate, populate. Ştim deja de la Deleuze (cel mai bine) - epocalul diptic Cinema 1. Imaginea-mişcare & Cinema 2. Imaginea-timp a fost tradus în româneşte, nimeni nu mai are nicio scuză să nu-l cunoască, nu mai e deci nevoie să-l rezum aici - că filmarea e gîndire. Iar Cantor, în acest video, accentuează, evidenţiază, imprimă o anumită emfază self-monstrantă, auto-revelatoare caracterului imanent cinematografic al filmării vieţii-coregrafie de idei. Filmare a conceptului din conceptul însuşi.
 
Discret brîncuşianism (în epoca) video? De văzut. 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer