Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Man: Nigredo contemporan


Bogdan Ghiu

23.03.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Fragmente din textul pentru catalogul (www.hatjecantz.de/victor-man-szindbd-5978-1.html) expoziţiei "Zephir" a lui Victor Man, "artistul anului" 2014 la Deutsche Bank Kunsthalle, Berlin, al cărei vernisaj a avut loc joi, 20 martie 2014 (www.deutsche-bank-kunsthalle.de/kunsthalle/index.html).
 
Într-o lucrare sau operă recentă, din 2013, a lui Victor Man - iar cuvintele lucrare, de la a lucra, şi operă., de la a opera, nu sînt deloc anodine, aşa cum se va vedea, în cazul său -, lucrare intitulată The Chandler, o apariţie umană, aparent feminină, incomodată, strivită, parcă de însuşi planul tabloului, ca sub o sticlă de insectar, îşi ţine genunchii strîns lipiţi, cu o oarecare violenţă, şi întorşi într-o parte, parcă sub o constrîngere, o pudoare impusă. Violenţa îşi atinge însă punctul culminant, cum e şi firesc, sus, la cap, care este tăiat de cadrul tabloului, al cîmpului operator al lucrării, nu mai trebuie văzut acolo, la locul lui, fiind însă recuperat, reintegrat în cîmpul viziunii prin faptul că arătarea umană, astfel ciopîrţită, descompusă, şi-l ţine în braţe, în poale, pe genunchi: omul îşi ţine capul pe genunchi. Aici însă, din tîmpla dreaptă, capul intră într-un proces, într-o alterare, într-o metamorfoză, o ia razna, este pe cale de a deveni altceva, de a se transforma în capul altei făpturi, an-umane, pe care pare a o emana şi care pare a ieşi din el ca o gîndire: capului tăiat cu ohii larg deschişi, visători, pare a-i creşte nişte urechi mari sau nişte coarne, nu este prea clar ce anume. Este pe cale de a deveni altceva, de a fi prada unei deveniri-animal, cum ar spune Deleuze. Spaţiul intervalului, al procesului, al metamorfozei este infigurabilitatea însăşi, adică spaţiul picturalităţii pure, aventură şi lucrare de sine stătătoare între forme, entităţi, identităţi, regnuri. Pur pictural, ca într-un delir de interpretare a istoriei artei al lui Aby Warburg, capul tăiat pare a pleca, pur pictural, în nişte bucle boticelliane, într-un nor sau într-un abur de aur. Pictură-gîndire, produs al unui cap tăiat de către pictor. Poate tocmai de acceea a fost ghilotinat capul de partea superioară a cadrului: pentru a fi eliberat, eliberare care este încredinţată, însă, indeterminării picturalităţii pure. Există, prin urmare, o devenire, o eliberare şi o aventură, un interval între forme şi regnuri a cărui operare este încredinţată, ca o misiune pe care parcă numai ea a putut şi va mai putea s-o ducă la bun sfîrşit, picturii, mai precis, în spaţiul picturii, picturalităţii ca deschidere, în care privirea este supusă unei coloraţii nordic-vegetale, htonic-acvatice, ca de muşchi sau de alge, de humus verde, regenerator.
 
Ce se întîmplă cu capul din tablou? Pictură.
 
În Untitled (Wolf), din 2007, o blană de animal este lipită, placată, ţinută cu forţa, cu acceaşi violenţă a fixării şi fermitate a alăturării, a compunerii, prin intermediul unui mecanism ca de tortură, într-un fel adoraţie sacrificială, cu faţa pe masca unei zeităţi cu aspect uman feminin, cu ochii mari şi goi, ca un stencil vacant pe care poate veni să-l locuiască oricine. Din nou, capul este ghilotinat, animalul pare a fi sacrificat pe altarul eternei zeificări de sine a omului, divinizarea antropomorfică are nevoie să-şi supună animalul pentru a-i prelua forţa. Dar pentru asta, animalul este ţinut cu forţa, este aplicat dinafară, nu dinăuntru, pe umanul vidat, devenit simbol. Omul şi fiara, Marele Lup, Omul-Lup ţinuţi cu forţa laolaltă, hibridare şi metamorfoză în act, colaj-asamblaj ontologic.
 
Artistul aplică pictura ca pe o operaţie, operează pictural, operează pictură.
 
[...]
 
Într-o altă lucrare, în altă operare, tot Untitled, din 2006, tabloul, imaginea pictată, operată, a unei (aparent) femei îmbrăcate diabolic în latex sau folie de plastic alb, colant, cu ochii negru-goi (emanînd bezna lăuntrică, nu alb-goi, ca ai măştii totemice din Lupul ascuns în Untitled evocat mai sus), femeie-stencil (negativ de evidenţiere a negativului) deja operată în imaginea pictată, stă, în aceeaşi poziţie cu genunchii violent, constrîns lipiţi şi întorşi într-o parte ca şi în The Chandler, pe o blană de animal. Aceeaşi imagine pictată, deja operată, pe blană de animal, şi doi ani mai tîrziu, în Ubiquitous you din 2008. Ubiquitous indeed!
 
În alt tablou Untitled (căci ce titluri s-ar putea da, ce s-ar putea declara, spune, pe faţă, aici?), din 2012 (el însuşi în două variante), aceeaşi punere pe, aceeaşi aplicare, placare, aceeaşi suprapunere forţată, ca într-un fel de colaj pe verticală, de grefă în adîncime, vertiginoasă, abisală, imagine peste imagine: un cap, o mînă, o craniu miniaturizat, de jucărie, ca o amuletă sau un breloc.
 
În Untitled (André Malraux, La Statuaire, Main vouée à Jupiter Héliopolitain IIe siècle ap. J.C Musée du Louvre, streched 1 cm) - ce subtitlu ascunde non-titlul! -, aceeaşi punere pe (prin aşezare alături), colare în abis a totemului minusculizat pe o mînă de om, ca imprimarea unei linii a vieţii, a destinului, a norocului în palmă.
 
[...]
 
Victor Man vrea să re-eroizeze ascetic pictura, făcînd-o să coboare (mitic, nu mitologic) într-un Hades al tuturor formelor şi al tuturor larvelor, adică al tuturor potenţelor şi putinţelor. Este vorba, de fapt, de o multiplă asceză: a artei contemporane care este redusă sintetic la pictură şi a picturii care este readusă la negru, la contra-culoarea ca arhi-ton, la culoarea-grund ca "mediu de contrast" pentru reactivarea luminozităţii interioare (de unde, în multe dintre tablourile lui Man, un anumit aspect forsforescent).
 
Trecere a picturii înseşi, a înseşi picturalităţii picturii prin negru. Pictura este în acelaşi timp eroul şi procesul, iar artistul-operator, în meta-viziunea lui Victor Man, în mitul lui despre artă, Eroul-Pictor. Pictura, arta au nevoie de o nouă poveste, de un nou Mit, au nevoie din nou de Istorie: arta are nevoie de mit-istorie şi epopee. Artistul, în viziunea artei lui Victor Man, îşi asumă povestea, mit-istoria picturii. Dar nu dualist, exterior, din afară: istoria ca instrument sau ca armă. Ci pictura privită în capacitatea ei de face, de a fi, în afara logosului verbal, istorie. Pictînd se scrie şi istoria picturii, şi pictura ca istorie. Artistul-erou al artei. 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer