Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ceaiul de joi dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sunt destul de mare


Ilinca Anamaria Prisăcariu

27.03.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt destul de mare să beau bere şi să-mi cumpăr ţigări. Deşi nu am mai fumat de mult. Adică, eu nu fumez. Doar am încercat. Aşa spun toţi, nu? Aşa spun toţi când se ascund prin cotloanele secrete din jurul liceului şi se întorc în clasă puţind a crâşmă.

M-am maturizat acum. Pot să beau şi altceva în afară de bere. Pot să-mi înec toate visele în Jägermeister şi Cozonac, îmi place şi tequila, şi vodka, şi whisky-ul şi vinul spumant. Îmi place şi ceaiul, dar în el îmi înec numai inspiraţia. Dacă vreau să le înec pe amândouă, mă culc.

Sunt destul de mare să iubesc şi să fac sacrificii. Sunt destul de mare să-mi pun capul la bătaie. Sunt destul de mare să mă bat.

Sunt destul de mare să recunosc faptul că toată lumea face pipi în duş.

Sunt îndeajuns de mare încât să îmi dau seama de faptul că toţi suntem egali, indiferent de locul în care ne aflăm sau în care ne-am dori să fim. Cu toţii suntem formaţi din aceleaşi celule. Fiecare dintre noi are câte o identitate. Nu face nimeni petale de trandafir în loc de caca. Tuturor ne curg băluţele din când în când în timpul somnului. Nu critică nimeni o situaţie fără a fi subiectiv. Dispreţuim lucrurile pe care nu le putem înţelege, pentru că suntem de părere că noi nu am fi niciodată într-un fel anume. Cu toţii suntem transparenţi, cu toţii avem slăbiciuni, fiecare dintre noi mai plângem din când în când, fiecare are câte o plăcere vinovată. Fiecare dintre noi urmăreşte pe cineva din umbră sau este urmărit de către cineva. Cu toţii avem frici, dorinţe, fantezii. Toţi vrem să ne maturizăm sau să nu mai creştem niciodată. Tuturor ne este dor de "vremurile noastre" şi ne ia o răceală pe şira spinării atunci când ne gândim la generaţiile care urmează, indiferent dacă avem 17 ani sau 47. Totuşi, ne place să fim luaţi prin surprindere, ne place să fim apreciaţi, să fim urmaţi şi luaţi drept exemplu.

Mai ştiu că trebuie mereu să faci treburile până la capăt. Râzi până la capăt, plângi până la capăt, cască până la capăt, strănută până la capăt, scrie până la capăt, mergi până la capăt. Dacă pui frână, pune-o de tot. Sărută până la capăt. Şi dacă iubeşti, consumă tot. Dacă bei, bea tot, iar dacă-ţi vine să dai înapoi, scoate tot ce-i rău. Şi ia-o de la celălalt capăt.

Sunt destul de mare să-mi dau seama că oricât am încerca să estompăm diferenţele dintre noi, acestea există şi mereu vom avea tendinţa să ne considerăm măcar cu puţin mai buni decât ceilalţi. Toată lumea minte. Toată lumea face compromisuri şi toată lumea se plânge. Totuşi, toată lumea poate fi sensibilă şi poate nega acest lucru. Ne este mult mai uşor să ne ascundem în spatele unor măşti. Purtăm o mască atunci când ne trezim, când mergem la şcoală şi la serviciu, când vrem să impresionăm pe cineva, când vrem să arătăm că nu ne pasă, când ne urmărim interesele, când spunem că nu purtăm măşti. Şi totuşi, există un loc în care suntem complet dezgoliţi: sufletul nostru. Iar acest lucru se reflectă în ochii noştri. Nu s-au inventat măşti atât de mici.

Când ne privim în ochi unul pe altul, undeva, acolo, un pitic îi spune celuilalt: "Bună, omuleţule fără mască! Te iubesc!" sau "Te urăsc!" sau "Te înţeleg!". Apoi, ne uităm în altă parte, iar piticul se izbeşte cu capul de un geam extrem de curat, pe care nu îl poate vedea, aşa că nu poate trece mai departe.

Sunt destul de mare să-mi pun probleme, să psihologizez lucrurile, să cred în déjà-vu. Sunt destul de mare să mă las surprinsă de oamenii din jurul meu. De asemenea, sunt destul de mare ca să obosesc din când în când, să-mi plâng sufletul şi să-mi azvârl măştile cât colo. Asta, pentru ca mai apoi să-mi treacă şi să mă afişez cu o nouă mască, de om fericit. Sunt destul de mare să cad, ca să am de unde să mă ridic. Am voie să îmi fie lene, să am griji şi să mă simt vinovată atunci când am teme pentru şcoală şi nu fac nimic. Bineînţeles că eram şi până acum, dar dacă am 18 ani, se presupune că ar trebui să fiu responsabilă, să iau lucrurile în serios şi să fiu capabilă să mă autoevaluez.

Sunt destul de mare să-mi dau seama că dacă mi s-a mai adăugat un an, lucrurile nu s-au schimbat, iar modul în care vedeam eu viaţa când am intrat la liceu este total diferit. Mă simt la fel. Nu-i mare diferenţă între copil şi adult. În afară de faptul că ştii mai multe cuvinte, apar mai mulţi oameni în viaţa ta şi toate melodiile de la Vama Veche încep să capete un sens.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer