Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bucureştiul - un proiect care nu se mai termină


Loreta Budin, Augustin Ioan

08.04.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Loreta Budin: Cum se înfăţişează astăzi "Micul Paris"?
Augustin Ioan: Sintagma asta, cu "Micul Paris", e golită de sens. Exceptând faptul că aici au lucrat în manieră eclectică arhitecţi francezi şi că, în secolul al XIX-lea, şi că majoritatea arhitecţilor români au fost şcoliţi la Ecole des Beaux-Arts din Paris, nu există practic nici un fel de asemănare între Paris şi Bucureşti. Dacă e să găsim un model acum, ar fi mai degrabă cel al oraşelor americane, cu discrepanţe violente între înălţimile clădirilor, între dimensiunile parcelelor, stiluri. Bucureştiul are o particularitate: proiectele succesive de dezvoltare a oraşului se înlocuiesc unul pe celălalt în chip violent, din motive istorice, economice... din motive de prostie, de proastă administrare. Nici unul nu apucă să se îndeplinească până la capăt. Nu de ieri, de azi, ci de foarte multă vreme. Toate planurile de "îndreptare" au fost sabotate de altele noi. Bucureştiul e un proiect care nu se mai termină.

L.B.: Acum, ni se propun iarăşi puzderie de planuri.
A.I.: E unul din paradoxurile profesiunii noastre, că dramele îngrozitoare sunt de fapt oportunităţi pentru dezvoltare. Din 450 de hectare distruse în centrul Bucureştiului în anii '80, mai puţin de 150 au fost reconstruite. Iată deci, rămân 300 de hectare de teren pentru o capitală europeană. Este o oportunitate extraordinară, nu mă miră presiunea fabuloasă care se face asupra acestor terenuri. Problema este însă proprietatea, au trecut 16 ani şi guvernul nu a reuşit să rezolve chestiunea proprietăţii. Ultimele efecte nocive ale acestei tergiversări deliberate: abia se aşezase puţină linişte pe noul amplasament al Catedralei Neamului, şi aflăm că este revendicat. Toate lucrurile astea, nefăcute la vremea lor, împiedică dezvoltarea civilizată, decentă, logică a oraşului.
 
L.B.: Ce altceva mai frânează dezvoltarea oraşului?
A.I.: Promisiunile nerespectate ale autorităţilor. E vorba, în primul rând, de concursul de urbanism Bucureşti 2000, când s-a făcut un master plan pentru zona centrală - nu s-a mai auzit nimic de el. Acum apare acest proiect, Esplanada, o catastrofă din punct de vedere arhitectural. Şi care marchează un gest îngrijorător, anume, evitarea arhitecţilor români. Concursul a fost făcut cu circuit închis, unde lucrurile, banii, comisioanele se controlează.

L.B.: Primăria vorbeşte de închiderea inelului principal, de străpungeri, lărgiri de străzi. Sunt necesare astfel de lucrări?
A.I.: Unele da, altele nu. De pildă, construirea pasajului de la Basarab: nu trebuie să fii de specialitate ca să-ţi dai seama că logic era să se transforme Gara de Nord într-un muzeu, cum e Muzeul d'Orsay la Paris, traversarea să se facă la nivel, cu costuri care să însemne asfaltarea bucăţii ăleia de linie ferată. Se făcea gara mai încolo, şi se închidea inelul principal. E stupid să faci benzi de circulaţie pe sus, pe la ferestrele oamenilor, dacă nu e nevoie. Trebuie urmărit cine câştigă din asta.

L.B.: Planurile pentru fludizarea circulaţiei vi se par viabile?
A.I.: Vor trebui făcute, pentru că oraşul este sufocat. Problema este ce fel oraş vrem să avem. Dacă vrem să păstrăm centrul oraşului ca pe o relicvă, ca-n oraşele europene, mutăm dezvoltarea către periferie, unde e loc.

L.B.: Fluidizarea traficului nu înseamnă măsuri ca maşinile să poată circula mai uşor?
A.I.: Înseamnă să le rărim în centru. În centrul istoric nu intră decât riveranii şi cine are treabă. Cine n-are, intră cu mijloace de transport în comun, biciclete, scutere. În Londra, plăteşti de te usuci ca să circuli în centru. În Italia, nu treci pe anumite străzi dacă nu ai cartelă că eşti riveran. Mi-e groază însă că în Romania imediat apar excepţii, vine nepoata cu cartela mătuşii şamd... E nevoie de o combinaţie între stimulente şi descurajări, trebuie inventată o formulă, pentru că Bucureştiul nu a fost conceput după un plan cu o structură logică, prin urmare şi intervenţiile sunt dificile.

L.B.: Cum ne prezentăm din punct de vedere al infrastructurii rutiere?
A.I.: Lamentabil. Am cârpit suficient timp de 16 ani. Oraşul se prăbuşeşte din profunzime în sus, apa freatică s-a ridicat din cauza marilor ctitorii, şi trebuie refăcută toată infrastructura.

L.B.: Căile de acces în capitală, cum vi se par?
A.I.: Sunt zone care au fost total sugrumate, deliberat. Spre exemplu, ieşirile spre Afumaţi şi Urziceni: un peisaj absolut dezolant, cu angrourile alea, cu casele care s-au construit aiurea "aberant", în stradă. Acolo va trebuie lărgit evident totul, prin demolare, nu există nici o altă soluţie. Căile de acces urmează, într-un fel, şi nişte rute dintr-astea, ale sărăciei. Dacă DN1, autostrada spre Piteşti, ieşirea spre Constanţa arată mai bine, toate celelalte sunt la pământ. Or, interesul public cere tocmai o dezvoltare omogenă a oraşului. Dacă o anumită zonă se dezvoltă din motive private, foarte bine, eu, administraţie, mi-am luat-o de pe cap. Hai să mă duc acolo unde lucrurile nu se rezolvă singure: în Ferentari, în Rahova.

L.B.: Înţeleg că tuturor acestor proiecte le lipseşte o anumită coerenţă, perspectivă...
A.I.: Rostul primăriei este să asigure interesul public, cu bătaie şi peste 20 de ani. De pildă: foarte bine că se construiesc clădiri înalte în centru. Dar ar trebui să fie obligatoriu ca parterul să fie al publicului. Senzaţia îngrozitoare pe care o avem acum este că s-a fracturat spaţiul public într-o mulţime de chestii "domenii" private, cu badigarzi la poartă, în care nu poţi să intri. Oraşul nu ne mai aparţine.

L.B.: Dacă aţi fi arhitect-şef al capitalei, ce aţi face?
A.I.: E o ipoteza complet implauzibilă, dar aş condiţiona prezenţa mea acolo de acceptarea şi susţinerea unui program coerent pe durata medie, pentru ca publicul şi investitorii să ştie cu exactitate pe ce se bazează. Senzaţia foarte stranie pe care o avem acum, şi în comisia de urbanism, şi la avizări, la sectoare, e că nimic nu e sigur: ce este azi valabil, mâine se schimbă, mai apare o chestie, nu se mai face aia... Dacă s-a făcut un PUG, ăla este, nu mai forţezi nimic. Problema este că PUG-ul din 2000 a fost făcut de specialişti de bună calitate, dar fără comunităţile de afaceri, fără cele locale. Normal că acum comunitatea de afaceri forţează, are tot dreptul, n-a ştiut nimeni că o să crească atât costul terenului.

L.B.: Câteva aprecieri despre noile zone rezidenţiale, cartierele de lux.
A.I.: Raportul dintre cerere şi ofertă e catastrofal în defavoarea cererii. Asta înseamnă că absolut orice grozăvie se vinde - şi se vinde extrem de scump. Calitatea arhitecturală şi calitatea construcţiilor sunt absolut lamentabile. În plus, aceste cartiere de lux sunt ceea ce se cheamă "gated communities" - comunităţi închise, nesănătoase pentru spiritul public. Comunităţile de bună calitate ar trebui implantate în zonele sărace, ca să le salte. Eu înţeleg că e un efort. Dar, pe de altă parte, nu e cinstit, atunci când faci un cartier de milionari, ca ăştia să-şi facă doar casele şi să aştepte de la comunitatea locală să le facă străzile. Începe întâi cu infrastructura, cu străzile, şi după fă-ţi şi casă. Ce haz e să te plimbi cu un Porsche care intră-n gropi? Nu e mai bine să-ţi iei un Volkswagen Golf şi să asfaltezi şi un kilometru de drum?

L.B.: Se acordă suficientă atenţie dezvoltării cartierelor mai vechi?
A.I.: Partea asta nu se rezolvă vopsind blocurile sau trotuarele. De fapt, Bucureştiul e organizat prost, pe felii care nu respectă graniţele naturale ale cartierelor. Centrul, spre exemplu, trece prin cinci sectoare. Soluţia ar fi reorganizarea Bucureştiului ca o comună - pe vremuri, a funcţionat astfel. Să aibă un sector central, cu problemele lui specifice, cu taxe pe măsură. Pe lângă acesta, să existe un număr de comune suburbane - cartierele în graniţele lor naturale - cu autonomie administrativă, care se pot uni într-o federaţie gen "zona metropolitană Bucureşti". Drumul Taberei, spre exemplu, nu ar mai trebuie să fie în sectorul 6, împreună cu Militari. Ar putea să-şi facă propriul său centru de cartier, să-şi rezolve problemele specifice, să încurajeze un anumit tip de investiţii... să-şi câştige propria identitate.

L.B.: Apropo de identitate, mulţi se plâng de urâţenia clădirilor ridicate în capitală din '89 încoace.
A.I.: Cultură arhitecturală lipseşte cu totul din rândul publicului, şi asta e şi vina arhitecţilor. Cei care vor să construiască vin cu nişte modele prefabricate în cap, este presiunea subculturală pe care o exercită o parte din revistele de lifestyle. Nu uitaţi însă că suntem după 60 de ani de contraselecţie - contraselecţie profesorală în şcolile de arhitectură, de arte, constraselecţie în rândul elitei sociale, care îşi face acuma case.

L.B.: În ultimul timp, municipalitatea se arată preocupată de amenajarea spaţiilor publice, de monumente.
A.I.: În ţările civilizate, un procent din fiecare investiţie publică - între 2 şi 4% - se acordă pentru monumente de artă publică, fântâni, dalaje, lumini. Eu am propus în scris de câteva ori în presa culturală acest proiect de lege, cu - bineînţeles - prea puţin succes. Poate dacă apare în presa economică va auzi cineva?

L.B.: Sunt destui care susţin că Bucureştiul nu are un simbol.
A.I.: Are prea multe, din nefericire sunt cu toate catastrofale. Casa Republicii e evident un simbol. Pe care trebuie să ni-l asumăm, şi cu binele, şi cu răul lui.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer