Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Cuvânt înainte la Teorema vie


Liviu Ornea, pe marginea unei cărţi de Cédric Villani

02.04.2014
Editura Humanitas
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cédric Villani
Teorema vie
Editura Humanitas, 2014
Traducere din franceză de Liviu Ornea


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Cédric Villani s-a născut în 1973 la Brive-la-Gaillarde, un orăşel din sud-estul Franţei, într-o familie de profesori de literatură. Pasionat de matematică din copilărie, studiază la Şcoala Normală Superioară din Paris, specializându-se în analiză matematică. În 1998 îşi susţine teza de doctorat "Contribuţii la studiul matematic al gazelor şi plasmelor", care anunţă preocuparea sa pentru matematicile aplicate. În 2000 devine profesor la Şcoala Normală Superioară din Lyon, iar în 2009 este numit director al Institutului Henri Poincaré. Pentru contribuţiile sale în domeniul ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale din fizica statistică, Cédric Villani a primit Premiul Societăţii Europene de Matematică (2008), Premiul Fermat (2009), Premiul Henri Poincaré (2009), Medalia Fields (2010)
 
Teorema vie este o carte inclasabilă, după cum şi autorul ei, Cédric Villani, e un personaj inclasabil - matematician cu intuiţii geniale, intempestiv în porniri, excentric în gusturi, pasional, nonconformist şi înduioşător de cald. Devenit încă de tânăr vedetă a ştiinţei, răsplătit cu Medalia Fields (echivalentul Nobelului) în matematică, Villani ne spune în Teorema vie povestea aventuroasă a unei demonstraţii - sau, mai curând, o pune în scenă, apelând la un arsenal literar surprinzător de bogat.
 
Cuvânt înainte

Cartea pe care tocmai aţi deschis-o e una stranie. Inclasabilă. Nu e roman, deci nu trebuie citită cu exigenţe literare. Nu e autobiografie, aşa că strictă autenticitate nu-i cereţi. Piesă de teatru de-ar fi, i s-ar spune "docudramă". Dar e scrisă în proză, nu-i piesă de teatru (ceea ce nu înseamnă că n-ar putea fi uşor dramatizată sau transformată în scenariu de film). Atunci ce e?
 
E o mărturie scrisă sub forma unui jurnal, dar cu evidentă finalitate, scrisă din amintiri, deci nu e chiar un jurnal adevărat. E povestea unui an din viaţa unui matematician de vârf, anul dinaintea primirii Medaliei Fields (echivalentul, în matematică, al Premiului Nobel). E descrierea căutărilor care au dus, într-un final fericit, dar pe care nimeni nu-l putea bănui de la început, la demonstrarea unei teoreme importante. Recompensa a fost cea mai prestigioasă din matematică.
 
De ce v-ar interesa povestea asta? Pentru că, dacă veţi avea răbdarea s-o parcurgeţi până la capăt, veţi afla ce înseamnă să faci cercetare de nivel înalt în matematică, veţi afla despre aventura uluitoare a facerii unei teoreme, plecând de la primele licăriri ale rezultatului bănuit, de la felul cum, treptat, problema se circumscrie şi capătă contururi din ce în ce mai precise, trecând prin momentul în care devine limpede ce e de demonstrat, parcurgând apoi etapa, extrem de anevoioasă, a punerii la punct a tehnicii necesare, a calculelor, până la închegarea demonstraţiei şi la verificarea ei, de către autori, întâi, apoi de către referenţii unei reviste de specialitate. E un proces lung - în cazul acesta, a durat doar un an; pentru demonstrarea Marii Teoreme a lui Fermat, Andrew Wiles a muncit mai mulţi ani la rând. Un proces pe parcursul căruia bucuria şi extazul înţelegerii, al pătrunderii în adâncul fenomenelor studiate alternează cu groaza de a nu fi înţeles, cu dezamăgirea produsă de un calcul greşit. Un proces pe parcursul căruia mândria de a fi biruit dificultăţile urmează umilinţei pe care o simţi când realizezi că mintea ta nu poate da atât cât îi ceri. E, în definitiv, aventura minţii umane în luptă cu ea însăşi.

Dar nu e vorba numai despre muncă acerbă, consumată în solitudine. E vorba, în povestea asta, şi despre relaţii umane, despre colaborare între oameni de ştiinţă, despre relaţia dintre mentor şi învăţăcel - teorema care e personajul principal al cărţii e rodul colaborării a doi matematicieni, autorul cărţii şi un fost doctorand al său. Şi mai e vorba despre întreg contextul în care lucrează un matematician, despre atmosfera dintr-un mare institut de cercetări, cum e Institutul de Studii Avansate de la Princeton, despre problemele administrative inerente care nu pot fi ocolite, despre congrese, conferinţe - un tablou aproape complet al vieţii de cercetător.

Din scrupul de autenticitate, autorul a introdus în carte fragmente din mesajele electronice schimbate cu colaboratorul său şi cu alţi colegi, a introdus facsimile ale unor pagini din articole ale sale. Nu vă speriaţi dacă, nefiind familiarizaţi cu matematica, nu veţi înţelege nimic din formulele acelea pline de simboluri necunoscute. Nu sunt importante, cartea curge, poate fi citită şi fără ele: sînt doar pete de culoare şi, probabil, singura ocazie să vedeţi cum arată nişte pagini dintr-o revistă de matematică.

Să nu vă sperie nici fragmentele în engleză. Tot pentru autenticitate le-a lăsat aşa autorul - dar sunt, toate, traduse la sfârşit.

Povestea aceasta nu putea fi spusă fără ca autorul să se refere la o mulţime de nume de matematicieni şi fizicieni - domeniul său predilect e fizica matematică - şi la problemele studiate sau puse de ei. Aşa că, pentru înţelegerea textului, autorul a inclus, la sfîrşitul unor capitole, scrise cu caractere cursive, pagini în care explică, foarte pe înţeles, deloc tehnic, aşa cum numai un savant de calibru o poate face, noţiunile de matematică şi fizică trebuincioase, pagini în care povesteşte despre probleme celebre, unele încă nerezolvate. În plus, mai sînt mici medalioane dedicate unor figuri importante de matematicieni şi fizicieni întâlnite în carte, unii contemporani, alţii dispăruţi de mult.

Şi mai e ceva. Pe lângă povestea în sine, una exemplară pentru matematica de azi, veţi descoperi un personaj - autorul însuşi. Cartea aceasta vă va convinge că matematicienii nu sunt tipii aceia ciudaţi care nu ştiu altceva decât să calculeze şi să mormăie ursuzi. Veţi vedea că un matematician are preferinţe vestimentare, gastronomice, literare, ascultă muzică (ba chiar "muzici", de multe feluri, poate veţi avea şi curiozitatea să vă confruntaţi preferinţele, ascultând câte ceva pe youtube...), are familie, îşi iubeşte copiii şi se joacă cu ei, le inventează poveşti, iubeşte oamenii şi comunicarea cu ei - e un om cît se poate de viu şi, chiar dacă atipic, un om normal.

Din câte ştiu, nu mai există o carte asemenea, cel puţin nu despre matematică. Poate va deschide un drum. E scrisă de un mare matematician care se pune pe sine în scenă, dar se priveşte şi din afară, reflectând la meseria şi la pasiunea sa, la locul şi rolul matematicii în societate. Dacă nu de la vârfurile ei, atunci de la cine să aflăm ceva despre ştiinţă?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer