Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În lucru


Manu Anghelescu

07.04.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Welcome to the Machine
Oraşul duduie a maşinării. Oriunde vezi cu ochii se lucrează la greu. Şosele scobite, pieţe întoarse cu susul în jos, pietre adunate în pungi imense, şanţuri şi ţevi atârnând în ploaie sau sclipind dezorientat în soarele de primăvară de încălzire globală. Maşinării peste maşinării, oameni cu căşti, circulaţii date peste cap, oameni traversând străzi în loc de câmpuri de luptă şi sărind peste gropi în loc de tranşee. Pare o imagine a unui oraş bombardat, dar nu este. Timişoara nu a fost bombardată. Doar se lucrează. Sau cel puţin aşa ar trebui. Pentru că oraşul meu arată mai nou ca un sit arheologic.

Oraşul ca sit arheologic
Şi tot săltând peste tranşee şi gropi în care se mai găseşte câte un schelet de cămilă sau câte un zid de cetate, văd că oraşul în lucru arată ca o ruină cu pretenţii de metropolă. Câteodată fix aşa mă simt şi eu. În lucru. Şi la fel ca şi muncitorii care câteodată par amorţiţi pe poziţii, şi eu trag de timp, uitându-mă în zare şi neştiind exact cu ce scop trag într-o parte sau alta a destinului. De multe ori mă surprind executând la comandă munci de Sisif, munci de Ra, munci de Afrodite pierdute printre valuri înspumate, munci necalificate, munci intelectualizate, munci spirituale, ezoterice, teoretice, muzicale, vizuale, matematice, cuantice. Mă identific cu toate. Şi încet, încet, înţeleg sensul fiecărei mişcări circulare, al fiecărui vas spălat şi al fiecărui cuvânt sculptat într-un creier ignorant.

Hope is a dangerous thing
Proiecţia imaginii unui oraş reînviat îi ţine pe oameni în priză şi par să se bucure de soare şi la o terasă postată fix cu faţa la lucrările şi săpăturile din Piaţa Unirii. Şi eu îi schimb pe bebeluşi în ideea că odată şi odată vor învăţa să meargă şi singuri la toaletă. Trebuie să treci prin focurile iadului ca să înţelegi păşunile raiului, metaforic vorbind, evident (ar fi genial ca toată lumea să priceapă că Biblia este o metaforă iar martorii lui Iehova care îmi sună la uşă când mi-e lumea mai dragă să înţeleagă că nu bântuind lumea pe străzi vor răspândi binele în lume). Aşa că o iau metaforic. Fiecare gest mă duce către ceva, fiecare om mă ajută să pricep mai bine sensul omenirii, aşa cum toate clădirile frumoase din Piaţa Unirii se fac aşteptate în splendoarea lor. Atunci mă ataşez şi mai tare de oraşul meu care miroase a cauciuc. Perspectiva perfecţiunii e plină de speranţă, mai ales atunci când ai asistat la tot procesul de reconstrucţie. Pas cu pas, groapă cu groapă, ajungi să te identifici cu procesul etern de reconstrucţie a unui spaţiu care nu ar fi arătat cu mult mai rău dacă ar fi fost invadat de ceva popoare cyber-migratoare.

Mania metaforei
Fondul de ten de pe cearcăne îmi ascunde câteodată starea de imponderabilitate. Atunci ştiu că la momentul oportun, când va fi să-mi dau cu totul masca de pe faţă, voi fi părtaşă la renaşterea unui spaţiu liber şi cultural, în care oamenii să fie lăsaţi să-şi respire istoria. Aşa că lucrăm la procesare, filtrare, educare, cizelare. Individul, cuplul, copilul, oraşul, spaţiul verde. Vom reclădi un concept, vom reînvia un drept al nostru de a ne reintegra într-un spaţiu etern. Până atunci, însă, vom rămâne la stadiul de asistenţi ai marii renovări şi purificări. După care vom şti să nu trecem nepăsători pe lângă nici cea mai mică particulă de aer curat, pentru că vom fi învăţat până atunci să respectăm urbanul. Umanul din urban.

Concrete jungle
Atunci îl voi respecta pe cel care nu îşi va parca maşina de teren pe trotuarul pe care circul cu căruciorul, pe cel care nu se va înghesui la semafor şi nu va claxona la prima secundă de neţâşnire astronautică, pe cel care se va respecta pe sine ca pe aproapele său (încă o metaforă, dear Iehova dudes!). Până atunci, însă, ne vom adăposti în buncăre culturale şi în spaţii sacre, unde undele beta ale oraşului aflat încă la terapie intensivă să nu pătrundă. Ne vom reuni la Recuperare. Până atunci însă ieşim la soare. Un soare apocaliptic, cu miros de cauciuc. Long live progress!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer