Niciodată împreună?

J.A. Redmerski locuieşte în North Little Rock, Arkansas, împreună cu cei trei copii ai săi şi un câine maltez. Iubeşte televiziunea şi cărţile nonconformiste. Camryn Bennett, o tânără în vârstă de douăzeci de ani, crede că ştie exact în ce direcţie se îndreaptă viaţa ei. Însă după o noapte de pomină la cel mai extravagant club din Raleigh, North Carolina, şochează pe toată lumea - inclusiv pe sine - când se hotărăşte să renunţe la singura viaţă pe care a cunoscut-o vreodată şi să ia totul de la început. Având la ea doar poşeta şi telefonul mobil, Camryn se urcă într-un autobuz Greyhoud, gata să se găsească pe sine însăşi. În schimb, îl găseşte pe Andrew Parrish.
Sexy şi provocator, Andrew o face să simtă dragostea şi pasiunea în feluri pe care Camryn nu şi le ar fi imaginat niciodată. Însă bărbatul din viaţa ei ascunde un secret. Îi va apropia acesta definitiv sau îi va distruge ireversibil?

 Erotism şi pasiune, într-un roman de cinci stele!
 Bestseller New York Times, USA Today şi Wall Street Journal 
Niciodată împreună? te face dependent de stilul său alert şi seducător. Empatizezi cu povestea lui Camryn, o tânără insensibilă la orice emoţie. Singurul care o poate face să renască este fermecătorul Andrew - deviza lui e trăieşte clipa! (RT Book Reviews)
   
Natalie tot răsuceşte aceeaşi şuviţă de păr de vreo zece minute şi începe să mă scoată din minţi. Clatin din cap şi îmi trag cana de café-frappé spre mine, punându-mi  strategic buzele pe pai. Natalie este aşezată vizavi, cu coatele înfipte în masa rotundă şi mică şi cu faţa sprijinită într-una din palme.
- Este superb, spune ea, holbându-se la tipul care tocmai se aşază la coadă. Serios, Cam, vrei, te rog, să-l priveşti?
 
Îmi dau ochii peste cap şi mai iau o înghiţitură.
- Nat, spun, aşezându-mi băutura înapoi pe masă, ai deja un iubit - chiar e nevoie să-ţi reamintesc mereu acest lucru?
 
Natalie îmi trimite un zâmbet şăgalnic.
- Parcă ai fi maică-mea!
 
Îşi mută repede privirea dinspre mine către matahala sexoasă care stă în picioare în faţa tejghelei, comandând cafea şi prăjiturele.
- Şi, în plus, lui Damon nu-i pasă dacă-mi fug ochii - atâta vreme cât îmi desfac picioarele pentru el în fiecare noapte, este în regulă.
 
Expir sonor, roşind.
- Hopa, spune ea, zâmbind cu gura până la urechi. Ţi-am smuls un zâmbet. Se întinde peste masă şi îşi bagă mâna în poşeta ei mică, purpurie. Trebuie să-mi notez asta, spune, şi trage dinăuntru  telefonul şi deschide tableta electronică. Sâmbătă. 15  iunie. Îşi mişcă degetele pe ecran. 1:54, după-masă - Camryn Bennett a râs la una dintre glumele mele sexuale.
 
Apoi îşi îndeasă telefonul înapoi în poşetă şi mă priveşte cu genul acela de privire gânditoare pe care îl are mereu atunci când e gata să comute pe modul "terapie".
- Uită-te şi tu doar o dată, spune ea, glumind.
 
Doar ca să-i fac pe plac, îmi întorc uşor bărbia într-un unghi din care să pot arunca o privire rapidă către acel tip. El se depărtează de casă, îndreptându-se  către capătul tejghelei unde îşi trage băutura de pe margine. Înalt. Pomeţii obrajilor, perfect sculptaţi. Ochi verzi fermecători, de model, şi păr şaten şi ţepos.
- Da, sunt de acord, uitându-mă din nou la Natalie, este sexy, şi ce-i cu asta?
 
Natalie a trebuit mai întâi să-l privească cum iese printre uşile duble din sticlă şi cum se îndepărtează de fereastră. Abia apoi se uită la mine pentru a-mi da un răspuns.
- O, Doamne, spune ea cu ochii larg deschişi, parcă nevenindu-i a crede.
- Este doar un tip, Nat, spun şi îmi pun din nou buzele pe pai. Ai putea mai bine să-ţi pui un indicator pe frunte pe care scrie "Obsedată". Eşti complet obsedată şi este evident că-ţi lasă gura apă.
- Glumeşti, nu? Expresia ei se transformă în şoc. Camryn, ai o problemă gravă. Ştii asta, da? Se lăsă pe speteaza scaunului. Ai nevoie să-ţi măreşti doza de medicamente. Serios.
- Nu le mai iau din aprilie.
- Ce? De ce?
- Deoarece este ridicol, spun cu convingere. Nu am tendinţe suicidale, aşa că nu văd niciun motiv să le mai iau.
 
Scutură din cap spre mine şi-şi încrucişează braţele peste piept.
- Crezi că ei prescriu  acele medicamente  numai  celor cu tendinţe suicidale? Nu. Nu-i aşa. Arată cu degetul spre mine şi apoi îl ascunde la loc în cuta braţului ei îndoit. Este ceva legat de un dezechilibru chimic sau o prostie de genul ăsta.
 
Îi arunc un zâmbet plin de suficienţă.
- Aa, serios? Şi de când te-ai făcut tu aşa expertă în probleme de sănătate mentală şi medicamente pe care ei le folosesc pentru a trata sute de diagnostice?
 
Îmi ridic sprânceana doar puţin, suficient cât să înţeleagă că ştiu cât de ignorantă e pe subiectul ăsta.
 
Atunci când îmi răspunde, strâmbând din nas, îi zic:
- O să mă vindec în ritmul meu şi nu am nevoie de o pastilă ca să regleze asta în locul meu meu.
 
Explicaţia mea începuse cu un ton amabil, dar, în mod neaşteptat, vorbele mele au devenit mai aspre. Asta se întâmplă des.
 
Natalie oftează şi zâmbetul îi dispare complet de pe faţă.
- Îmi pare rău, spun eu, regretând că am repezit-o. Uite, ştiu că ai dreptate. Nu pot să neg că am ceva probleme emoţionale şi că uneori pot fi o nesuferită...
- Uneori? murmură  ea odată, dar zâmbeşte din nou, semn că deja m-a iertat.
 
Şi asta se întâmplă la fel de des. Îi zâmbesc cu jumătate de gură.
- Vreau doar să găsesc răspunsurile de una singură, înţelegi?
- Ce răspunsuri să găseşti? Deja o enervez.
- Cam, spune ea, aplecându-şi capul într-o parte ca să pară înţeleaptă. Urăsc să spun asta, dar poţi s-o păţeşti rău de tot. Trebuie să găseşti o soluţie. O să scapi de asta făcând lucrurile care te ajută să te simţi fericită.
 
OK, poate, la urma urmelor, nu este chiar aşa de slabă la partea terapeutică.
 
- Ştiu că ai dreptate, spun eu, dar... Natalie ridică o sprânceană, aşteptând.
- Ce? Haide, termină cu asta!
 
Arunc o privire rapidă spre perete, gândindu-mă  la ce mi se întâmplă. Foarte des mă gândesc la viaţă şi îmi pun întrebări despre fiecare aspect al ei. Mă întreb ce naiba fac aici. Chiar şi acum. În această cafenea cu această fată pe care o cunosc practic de-o viaţă. Ieri mă gâdeam la nevoia de a ne trezi la exact aceeaşi oră ca şi cu o zi înainte şi de a face ce am făcut şi cu o zi înainte. De ce? Ce ne împinge pe fiecare dintre noi să facem anumite lucruri când, în adâncul nostru, o parte din noi nu vrea decât să se elibereze de toate?
 
Întorc faţa de la zid, uitându-mă direct la cea mai bună prietenă a mea, care ştiu că nu va înţelege ceea ce sunt pe cale să-i spun, dar din nevoia de a mă elibera, încep să-i vorbesc.
- Te-ai întrebat vreodată cum ar fi să călătoreşti cu rucsacul în spate prin lume?
 
Faţa lui Natalie devine perplexă.
- Hm, nu prea, spune ea. S-ar putea să fie... naşpa.
- Păi, gândeşte-te la asta o secundă, spun eu, aplecându-mă peste masă şi concentrându-mi  toată atenţia asupra ei. Doar un rucsac cu câteva lucruri necesare. Nu tu facturi. Nu tu trezit în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră ca să mergi la o slujbă pe care o urăşti. Doar tu şi întreaga lume dinaintea ta. Nu ştii niciodată ce o să-ţi aducă ziua următoare, pe cine vei întâlni, ce vei mânca la prânz sau unde vei putea dormi.
 
Îmi dau seama că m-am pierdut aşa de mult în această viziune, încât, pentru o secundă, eu însămi aş putea să par puţin obsedată.
- Începi să mă sperii, spune Natalie, pironindu-mă pe deasupra mesei, cu o privire nesigură. Sprânceana ei arcuită se aliniază la loc cu cealaltă, după care ea îmi spune:
- Nu uita de tot mersul pe jos, de riscul de a fi violată, ucisă şi aruncată la marginea unei autostrăzi aiurea. Aa, şi apoi mai este şi tot drumul de făcut la picior.
 
E clar, crede că sunt dusă rău cu pluta.
- Şi oricum, ce te-a făcut să te gândeşti la asta? întreabă ea, sorbind rapid din băutură. Sună ca un fel de criză a vârstei mijlocii
- oh, tu ai doar douăzeci de ani. Şi se uită iar fix la mine, ca şi cum ar vrea să sublinieze ceea ce rosteşte. Şi nu ai prea plătit nicio factură în viaţa ta.
 
Mai ia o gură; urmează un zgomot asurzitor de sorbitură.
- Poate că nu, spun încet, aproape în gând, ca pentru mine, dar o să o fac odată ce mă mut cu tine.
- Adevărat, spune  ea, bătând  darabana  în ceaşcă. Totul  se împarte pe din două... Stai, doar n-ai de gând să te retragi, nu?
 
Aproape că înlemnise, uitându-se îngrijorată la mine peste masă.
- Nu, rămâne cum am vorbit. Săptămâna viitoare o să mă mut din casa mamei şi o să trăiesc cu o târfă în casă.
- Reao! râde ea.
 
Zâmbesc cu jumătate de gură şi revin la urzelile mele, chestiile de dinainte care ei nu-i spuneau nimic, dar în care eu îmi puneam atâtea speranţe. Chiar înainte de moartea lui Ian, mereu am avut idei mai năstruşnice. În loc să-mi bat caput, visând la noi poziţii sexuale, cum face deseori Natalie, avându-l drept personaj central pe Damon, iubitul ei de cinci ani, eu visez la lucruri care contează cu adevărat. Cel puţin în lumea mea, ele contează. Cum aş simţi pe piele aerul din alte ţări, cum miroase oceanul, de ce sunetul ploii mă face să oftez. "Eşti o gagică profundă". Asta mi-a spus Damon şi nu doar o singură dată.
- Doamne! spune Natalie. Chiar ştii cum să deprimi omul, nu? Ea dă din cap cu paiul între buze.
- Haide, spune ea deodată şi se ridică brusc de la masă. Nu mai suport chestiile astea filosofice şi se pare că locurile micuţe şi intime ca acesta îţi fac şi mai rău. În seara asta mergi la The Underground.
- Ce?... Nu, nu merg în locul ăla.
- Ba da. Mergi. Îşi îndeasă paharul din carton într-un coş de gunoi aflat la câţiva centimetri de noi şi mă prinde de încheietură. De data asta mergi cu mine. Se presupune că eşti cea mai bună prietenă a mea şi nu voi accepta iar un refuz din partea ta.

 
Zâmbetul cu buzele lipite se răspândeşte pe toată faţa ei uşor bronzată.
 
Ştiu  că  vorbeşte  serios. Întotdeauna  vorbeşte  serios, atunci când îi apare în ochi privirea aceea: plină de nerăbdare şi de hotărâre. Probabil că ar fi cel mai uşor să merg acolo de data asta şi să se termine odată, altfel n-o să-mi dea pace niciodată cu imitaţiile ei. Asta înseamnă un rău necesar, atunci când cea mai bună prietenă este aşa de insistentă.
 
M-am ridicat şi mi-am trecut cureaua poşetei peste umăr.
- Este de-abia ora două, spun eu.
 
Dau pe gât şi ultima picătură de frappé şi arunc cana goală în acelaşi coş de gunoi.
- Da, dar mai întâi trebuie să-ţi cumpărăm o ţinută nouă.
- A, nu, spun eu hotărât în timp ce mă conduce afară printre uşile de sticlă, în briza răcoroasă de vară. Să merg cu tine la The Underground este deja prea mult. Refuz să merg la cumpărături. Am o groază de haine.
 
Natalie îşi strecoară braţul în jurul meu în timp ce coborâm pe trotuarul în pantă, depăşind o linie interminabilă de ceasuri de parcare. Ea surâde şi îmi aruncă o privire.
- Bine. Atunci, cel puţin, lasă-mă să te îmbrac cu ceva din şifonierul meu.
- Dar ce nu-ţi place la garderoba mea?
 
Ea îşi ţuguiază buzele către mine şi-şi poziţionează bărbia ca şi cum m-ar certa, pe tăcute, că am putut să adresez o întrebare aşa de ridicolă.
- Hei, mergem la The Underground, spune ea, ca şi cum nu ar exista un răspuns mai evident.
 
În regulă, are şi ea dreptate. Natalie şi cu mine suntem cele mai bune prietene, dar cu noi este o situaţie de atracţie a opuselor. Ea este o rockeriţă care s-a îndrăgostit de Jared Leto din Fight Club. Eu sunt mai degrabă genul de fată retrasă care rareori poartă haine închise la culoare dacă nu merge la o înmormântare.  Nu spun că Natalie poartă numai negru şi că şi-ar aranja părul în stilul emo, dar nici moartă nu ar purta ceva din şifonierul meu, fiindcă, spune ea, totul este prea comun. Îmi doresc din suflet să fiu diferită. Ştiu cum să mă îmbrac, iar tipii - îmi dădeam seama din privirile cu care se uitau la fundul meu îmbrăcat în blugii mei preferaţi - nu au avut niciodată de ce să se plângă de hainele pe care le port.
 
Dar The Underground a fost conceput pentru oameni ca Natalie, aşa că am impresia că va trebui să îndur să mă îmbrac la fel ca ea pentru o noapte, ca să mă integrez în peisaj. Nu sunt genul de fan înfocat. Nu am fost niciodată. Dar, cu siguranţă, voi deveni cineva care nu sunt eu timp de câteva ore. Asta mă va ajuta să mă amestec în mulţime, în loc să mă facă să mă simt ca nuca în perete şi să atrag atenţia.
   
Dormitorul  lui Natalie este total opusul cuvântului curăţenie. Încă un punct în care noi două suntem complet diferite. Eu îmi aşez hainele pe culori. Ea le lasă pe ale ei într-un coş, la piciorul patului, săptămâni întregi, după care le aruncă din nou la spălat pentru că sunt şifonate. Eu îmi şterg praful în cameră zilnic. Nu cred că ea şi-a şters vreodată praful din cameră, cu excepţia prafului de două degete de pe tastatura de la laptop.
- Asta o să arate perfect pe tine, spune Natalie, ridicând un tricou subţire cu mânecă trei sferturi, mulat şi alb pe care scrie, în faţă, numele unei formaţii rock - Scars on Broadway. Îţi vine mulat şi sânii tăi sunt perfecţi. Pune tricoul pe pieptul meu să verifice cum mi-ar sta în el.
 
Mă strâmb la ea, nemulţumită de prima alegere. Ea se uită de jur împrejur, cu umerii coborâţi.
- Bine, spune ea, aruncând tricoul pe pat.
 
Îşi bagă din nou mâna în dulap şi scoate un alt tricou, ţinându-l ridicat, cu un mare zâmbet pe faţă, care este în acelaşi timp şi o tehnică de-a ei de manipulare. Zâmbete mari, cu toţi dinţii: adică nu vrea ca eu să-i desconsider eforturile.
- Ce zici de ceva care nu are un imprimeu aiurea? spun eu.
- Este Brandon Boyd, spune ea, cu ochii holbaţi la mine. Cum e posibil să nu-ţi placă vocalul de la Incubus?
- Este în regulă, spun, dar nu mă dau în vânt să-i fac publicitate pe pieptul meu.
- Mie mi-ar cam plăcea să-l am chiar pe pieptul meu, spune ea, admirând bluza cu decolteul în V, mulată, care se asemăna destul de mult cu prima pe care încercase să mi-o arate.
- Atunci, să-l porţi tu.
 
Ea se uită la mine, dă din cap ca şi cum ar fi total absorbită de această idee.
- Cred că o să-l iau.
 
Îşi scoate bluza pe care o avea pe ea şi o aruncă în coşul de rufe murdare de lângă dulap, iar apoi îşi trage faţa lui Brandon Boyd peste sânii ei uriaşi.
- Arată bine pe tine, spun privind-o cum se aranja, admirându-se în oglindă din unghiuri diferite.
- Al naibii de bine, spune ea.
- Ce părere o să aibă oare Jared Leto de asta? glumesc eu. Natalie scoate un chicotit şi-şi aruncă părul lung şi negru pe
 
spate, întinzându-se după perie.
- El va rămâne alesul inimii mele pentru totdeauna.
- Şi cum rămâne cu Damon, mai ştii, iubitul neimaginar?
- Opreşte-te, spune ea, uitându-se la mine prin reflexia oglinzii. Dacă o să mă tot baţi la cap cu Damon aşa cum văd că o faci. Se opreşte din pieptănat la mijlocul lungimii părului şi se răsuceşte din talie spre mine. Simţi ceva pentru Damon, te atrage?
 
Capul îmi cade pe spate şi-mi simt sprâncenele cum vor să se împreuneze.
- Nu, Nat, ce naiba?
 
Natalie râde şi reîncepe să-şi perieze părul.
- O să-ţi găsim şi ţie un tip, diseară. E exact ce-ţi trebuie. Mă ocup eu de tot.