Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cred într-o viziune negociată asupra dezvoltării urbane (II)


Bogdan Munteanu, un interviu cu Augustin Ioan

27.05.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi prima parte a acestui interviu aici.

Bogdan Munteanu
: Credeţi că există un conflict între funcţionalitatea unui oraş şi calităţile sale estetice?
Augustin Ioan: Nu, pentru că nici un aspect care face oraşul mai funcţional, în postura lui de mecanism, nu este opusul esteticii, care este un surplus, care se adaugă rezolvând ceea ce este de rezolvat la mecanism. Gândirea oraşului ca mecanism este de un anumit tip, iar gândirea estetică se referă mai degrabă la obiectele arhitecturale, care populează acest mecanism.
Au existat etape în istorie, de pildă oraşul iluminist, gândit precum o serie de axe care uneau monumentele. Aşa este croit, de pildă, Washington DC. Şi tot ceva de genul acesta a vrut să facă din Bucureşti Carol al II-lea: marile edificii, palatele, monumentele reunite de o axă şi, între ele, căi de acces.
În Bucureşti au existat proiecte de oraş care au intrat în competiţie violentă unul cu altul. Bucureştii lui Carol al II-lea şi-au tăiat un drum în structura medievală şi, dincolo de marile bulevarde, dincolo de blocuri, rămân bucăţele din oraşul medieval, cu străzi rezultate din forma proprietăţilor. Bucureşti este un nume la plural şi, într-adevăr, este un oraş multiplu, o federaţie de târguri, de sate care s-au strâns sub această umbrelă colectivă. Sunt mai multe viziuni de oraş sub aceeaşi pălărie. Există oraşul comunist, acesta din anii '80, oraşul interbelic şi oraşul lui Carol I, care a intervenit asupra centrului vechi şi a făcut marile palate de inspiraţie franceză precum clădirea CEC-ul de pe Calea Victoriei. Există şi un Bucureşti subteran, extrem de interesant din perspectivă istorică.
Ce avem acum sunt pivniţe, dar unele erau, de fapt, tuneluri. Într-un oraş care nu avea voie să-şi facă fortificaţii, în timpul suzeranităţii otomane, oamenii şi-au făcut tuneluri. Invadatorii cucereau doar suprafaţa, dar cine trebuia să plece era deja plecat. Chiar şi acum, de la Palatul Ghika puteţi să plecaţi cu trăsura, printr-un tunel, şi să ieşiţi la Mănăstirea Plumbuita. Exista un tunel, pe sub Dâmboviţa, care ieşea la curţile lui Ipsilanti, cam pe unde este Palatul Parlamentului acum.

(va urma)

(Interviu realizat pentru revista Regio)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer