Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În traducere: noua paradigmă (II)


Bogdan Ghiu

11.05.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Necesitatea, oportunitatea ideii de a schimba modelul lecturii-interpretare cu cel al lecturii-traducere e susţinută, însă, şi de realitate, de puternice tendinţe actuale, de o stare de fapt aşadar.
 
Tot mai mult începe să se manifeste, la ora actuală, în lume o nouă conştiinţă a traducerii şi a traducătorului. Ne-am fi putut aştepta, dimpotrivă, ca globalizarea să deconstruiască (cf. Derrida) şi, până la urmă, chiar să "reducă" (cf. Husserl) şi să "distrugă" (cf. Heidegger) vechea idee umanistă de traducere. Dar iată că, din fericire, nu se întâmplă aşa, şi primului model al globalizării, sau modelului tehno-semio-capitalist al globalizării (fluxuri de semne şi fluxuri de capital), începe să i se răspundă divergent printr-un model mult mai nuanţat, deleuzian (v. Mii de platouri), acela al unei globalizări-"câmp de imanenţă". Asistăm, aşadar, la o binevenită bătălie de modele politico-culturale prin care traducătorul începe tot mai mult să apară ca fiind în acelaşi timp omniprezent şi invizibil. La fel ca divinitatea, traducerea şi traducătorii sunt pretutindeni şi nicăieri: nu mai pot fi detaşaţi de nicio operaţiune intelectuală şi culturală.
 
Traducerea, întotdeauna multiplă, deschisă, în cât mai multe limbi, apare tot mai mult ca o umbră a "originalului", limbile materne "de origine", "sursă", idiomaticitatea lingvistico-culturală fiind doar condiţia primordială de creaţie, concepere, gândire, de laborator, dar nu şi aceea de existenţă a unui fapt literar. Traducerea devine un act automat, dar nenatural. Ea are darul de a multiplica autorii şi operele, făcându-i să existe, imprevizibil, în contexte culturale diferite, în care, de fiecare dată, după procesul "propriu-zis", "tradiţional", de traducere inter-lingvistică (de fapt, simultan, în paralel cu acesta, mai exact prin acesta şi datorită lui: micro-traducerea inter-lingvistică activează şi declanşează atât traducerea intra-infra-lingvistică, cât şi macro-traducerea culturală şi politică), relansează procese inedite de traducere intra-lingvistică (de felul celor descrise la începutul acestui text).
 
Doar aparent, în sens ideal, literatura e scrisă în limba naturală, în cazul nostru, în limba română. Aşa cum comunicarea lingvistică presupune traducerea, cu atât mai mult presupune traducerea actul intensiv şi hiperspecializat de comunicare/utilizare a limbii care este literatura.
 
Abia când traducem citim cu adevărat. Traducerea trebuie concepută ca un act ireductibil de lectură. Dacă nu traducem, ne privăm de o experienţă intelectuală, culturală, etică şi politică unică, intraductibilă. Lectura-traducere a literaturii ne face mai atenţi, mai deschişi, mai curioşi şi mai reţinuţi în raportarea noastră la celălalt şi la altul.
 
Ideea de traducere, schema mental-culturală a traducerii are virtutea (deopotrivă etică, politică şi epistemic-euristică) de a presupune, ca date, diferenţa şi incomunicabilitatea, obstacolul relativ al incomunicabilităţii şi al idiomaticului, pornind, aşadar, de la ele şi propunându-şi, prin urmare, să le rezolve, să le diminueze, să le trateze şi să le negocieze ca pe o problemă de fiecare dată locală, relativă şi temporară, precis circumstanţială (insist asupra acestor ultime atribute), deci rezolvabilă: provocare practică. Suntem mult mai atenţi şi mai deschişi, mai curioşi, atunci când un lucru ni se pare străin, într-o limbă străină, adică nou, aşa cum şi este de fapt.
 
Actuala schemă pedagogică a limbii "naturale" şi a literaturii care trebuie interpretată şi comentată întreţine o falsă familiaritate (lingvistică, idiomatică) cu literatura, nefăcând, de fapt, decât să-i consolideze opacitatea şi obscuritatea. Mai bine, mai folositor, mai practic şi mai pragmatic ar fi, aşadar, să inversăm schema, să presupunem-postulăm opacitatea şi obscuritatea, relative, ca date, iniţiale, singurele "naturale", şi să ne propunem să le rezolvăm, să le reducem - fără a le elimina - prin protocoale de traducere decât să presupunem lucrurile iniţial cunoscute, comune, familiare şi să nu facem decât, prin  explicitare-dublare redundantă, să explicăm "abaterile" literaturii, altfel spus "originalitatea" ca "deviere" de la o "normă" inexistentă, pur fantomatică, adică ideală, tocmai astfel, însă, postulată şi consolidată invizibil, implicit.
 
Mai bine, mai cinstit şi mai profitabil, din punct de vedere cognitiv şi moral, să traducem pe faţă, explicit, declarat, asumându-ne toate problemele de negociere pe care le pune traducerea, decât să "traducem" implicit, pe sub mână, nedeclarat, pretinzând că facem altceva, mult mai înalt, dar exonerându-ne, sub pavăza "hermeneuticii" de exemplu, de datoriile traducerii şi privându-ne însă, totodată, de posibilităţile acesteia, dublând şi repetând fără să multiplicăm!
 
*
 
Lărgind, din nou, unghiul, după ce am vorbit despre limbă şi despre literatură, mai exact despre ceea ce am numit traducerea intra-lingvstică şi lectura-ca-traducere (sărind, deocamdată, peste treapta, mult mai dificilă, a traducerii culturale şi chiar religioase), se cuvine să ajungem, fie şi doar pentru a o sugera, la însăşi ideea de traducere, care mi se pare deosebit de preţioasă euristic şi, deci, pedagogic în primul rând dat fiind că are darul de a ne desprinde de falsele înţelegeri spontane. Uneori e de tradus mult mai mult între cei de aceeaşi limbă decât între nişte străini declaraţi! Ideea de traducere atrage atenţia asupra incomunicabilităţii relative, deci asupra traductibilităţii posibile şi, mai ales, deschise, plurale, perfectibile. Traductibilitatea e infinită, traducerile sunt multiple, iar infinitul culturii, durata ei lungă, "durabilitatea" ei se datorează, reciproc, tocmai proceselor imanente şi curente de traducere. "Norma" lingvistică, ideal-fantomală, şi "originalul" literar întreţin iluzia unităţii, când de fapt nu avem de-a face decât cu intraductibilităţi relative şi, deci, cu pluralităţi de singularităţi aflate într-un permanent proces de traducere local-circumstanţială.
 
Ideea de traducere are un pronunţat caracter convenţional, metodologic, experimental şi, deci, ludic.
 
Prin introducerea ideii de traducere, a metaforei epistemologic-pedagogice a traducerii în locul celei de interpretare (dublare "analogică" redundantă), putem învăţa mai uşor să respectăm alteritatea, relativizând atât unitatea şi omogenitatea, Identicul, cât şi opusul său la fel de extrem(ist), incomunicabilitatea totală şi, deci, imposibilitatea traducerii. Între iluzia familiarităţii şi pesimismul intraductibilităţii - traducerile, plurale, relative şi perfectibile: lanţul traducerilor, multiplicarea identităţilor prin traducere.
 
Traducere implică, metodologic, obstacolul, ocolul, amânarea, efortul. Este un model dialectic: recunoaşte diferenţele, dar nu le consideră de nedepăşit. Nici familiaritate, nici intraductibilitate: traducere continuă, ca însăşi lucrarea Fiinţei.
 
Celălalt, altul, literatura: nici natural, spontan comunicabili, dar nici intraductibili.
 
Putem comunica şi ne putem înţelege numai în măsura în care ne traducem.    
 
Existăm, permanent, în traducere. Inclusiv - sau în primul rând - faţă de noi înşine.
 
Şi pentru ca să nu pară că problema poate fi închisă aici, se cuvine semnalat faptul că relansarea discuţiei despre traducere merge mână în mână şi trebuie corelată - raporturile dintre cele două câmpuri de problematizare urmând a fi ele însele discutate - cu noul comparativism din sfera noii "istorii globale" (global studies) - ca şi cu, pe un plan mai îndepărtat, cu etica experimentală.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer