Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Respiraţie sub apă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pseudologia fantastica


Simona Cratel

17.05.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt în stare să merg la un curs de yoga doar ca să văd ce fel de oameni merg acolo, îmi spune cineva. Iar eu îi spun: aş fi în stare să merg la un curs de yoga doar ca să cred în ce cred ei. Vreau să văd ce-i duce acolo. Măcar pentru scurt timp. Vreau să fac parte dintr-o poveste. Măcar pentru o perioadă. Vreau să cred ceva. Măcar pentru o secundă.

Vreau să fiu minţită, iar minciuna să fie grozavă. Să fie gogonată, supradimensionată, ridicolă, uriaşă. Minte-mă încă dată, honey. Ador minciunile, vreau să-ţi văd minciuna şi să mă arunc în ea pentru cinci secunde. Să mă simt mai bine cu mine. Spune-mi lucruri nespuse. Aş vrea ca totul să aibă sens, toată lumea vrea să găsească un sens, dar desigur, pentru asta recurg în ultimă instanţă la minciuni bine argumentate de alţii, pentru că propriile minciuni durează mai puţin. După caz.

Când eram mică simţeam dezarmare în faţa realităţii, mă întrebam dacă ceilalţi copii ştiu în sinea lor că doar ne jucăm. Păreau foarte convingători, iar eu mă simţeam de aceea falsă. Nu ştiam dacă ei ştiu că eu ştiu sau dacă ei înşişi ştiu că ştiu. Mă uitam în jur şi îmi spuneam că e ridicol. Că e gogonată, că nu se pupă. Că una se zice şi alta se face. Şi că deşi ceilalţi fac altceva decât propovăduiesc, ei totuşi sunt convinşi că sunt sinceri când te mint. Eram eleva favorită a învăţătoarei mele, o scorpie nebună care bătea de rupea copii. Unuia i-a umplut palmele de sânge cu o nuia. Dar era mai ales cunoscută pentru că punea mâna pe câte un obiect şi-l arunca în capul neascultătorului. Dădea borşul pe nas cu o singură palmă. Eu eram comandantă de detaşament şi mă iubea. Aşa că îi furam creta şi alte nimicuri din dulap. Acasă o mâncam.

Sigur că este auto-ficţiune, iar alţii vor să creadă că e pe bune. Îşi imaginează că auto-ficţiunea mea le zice ceva despre ei. Se simt parte dintr-o poveste când eu le vorbesc. În funcţie de ce spun eu, se judecă pe sine, se evaluează şi se bagă într-un sertar, iar asta îi face să se simtă siguri pe ei. Lucrurile sunt clare atâta timp cât eu vorbesc. Fac parte dintr-o poveste clar definită, cu roluri bine împărţite, unde totul are un sens şi se desface în alb şi în negru. Doar că în natură albul şi negru există foarte rar.

Tot ce este povestit, este ficţiune.

Eu vreau să pricep realitatea, dar realitatea îmi scapă în permanenţă. Vreau să mă stabilesc într-un rol, ar fi simplu şi uşor dacă aş atinge performanţa asta, dar rolul îmi scapă mereu printre degete. Iar mintea mea înregistrează în permanenţă frauda.

Când eram în liceu, poveştile cele mai grozave erau spuse de o colegă cu doi fraţi, crescută fără tată, într-o casă neconvenţională. Era o pată de culoare într-un gri general. Eu eram incapabilă să spun poveşti, mă temeam să spun poveşti, mi-era ruşine că ceilalţi mă descoperă, că poveştile mă dau de gol. Că îşi dă seama toată lumea că mint. În căutarea adevărului minţi de îngheaţă apele, am constatat. Cu fiecare frază te îndepărtezi mai mult de adevăr. Mă plimbam cu Gabi prin parc şi vorbea. Vorbea într-una, iar eu eram îndrăgostită de ea. Pentru că mă introducea într-o lume inexistentă, dar care mi-ar fi plăcut să existe. Era mult soare, faptele dezgolite şi hidoase în indecenţa lor deveneau altceva. Foarte mult soare inunda atmosfera când începea ea să vorbească. Bătea uşor vântul, aerul mirosea, dens de arome tari şi totul vibra de realitate, o realitate mincinoasă, inventată, mai bună decât goliciunea insuportabilă a ceea ce aveam în faţă. Mă introducea într-o poveste. Îmi făcea casete cu muzică şi le ascultam acasă fascinată, cu ea în minte, ca şi cum muzica aia spunea totul despre ea, iar ea era aşa mare, complexă şi specială, încât şi eu mă simţeam parte din această poveste uriaşă. Fiecare piesă părea cântată de ea. Ea le alesese, dorise să-mi zică ceva prin ele. Sigur că asta nu îi reflecta cu nimic posibilităţile umane areale, ştiam că ar trebui să am oroare să vorbesc despre cărţile, filmele care-mi plac, ba uneori să pun şi muzica preferată. Mă simţeam de parcă mi-aş fi însuşit munca altora. Îmi umflam egoul cu lucruri făcute de alţii. Mă dădeam mare cu ceva ce eu nu eram în stare să fac. De parcă aş fi dorit să fiu admirată pentru ceva care-mi depăşea abilităţile şi competenţa. Ce putea să spună despre mine ceva făcut de altul?! Nimic. Dar aş fi vrut să zică. Ce simt, ce gândesc, ce vreau. Doream să fiu un personaj în cântecul preferat. În cartea preferată. Să trăiesc o poveste clară, cu sens, dinainte prestabilită. În loc să oscilez... să vagabondez printre crezuri pe care după ce le-am probat le-am aruncat ca pe nişte haine prea mici.

Înainte de ea, trăisem în povestea altei prietene. Şi ea avea senzaţia unui eu foarte concret. Citeam ce citea ea, ascultam muzica pe care o asculta ea, mă îndrăgosteam de actorii şi colegii de care se îndrăgostea ea. Îmi plăcea în povestea ei. Eram un fel de parazit. Îmi plăceau minciunile, dar nu eram capabilă să le inventez singură. Trebuiau să le inventeze alţii pentru mine. Când sufletul meu stă, mă scufund. Spune-mi o poveste incredibilă să merg mai departe. Spune-mi o minciună gogonată şi îţi promit să cred.

Dar în ascuns, ştiu că ne jucăm. În ascuns, din păcate, ştiu că doar ne prefacem.
Dar oare tu ştii?

Sigur că e adevărat că furam creta învăţătoarei mele şi acasă o mâncam. De ce făceam asta? Habar n-am. Poate pentru că eram printre puţinii copii care scăpau nebătuţi şi mai ales pentru că eram favorita ei, iar asta mă punea într-un conflict cumplit cu mine. Spunând asta, ştiu că orice explicaţie e pură ficţiune.

Vinde-mi o minciună neruşinată... şi lasă-mă s-o cred.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Simona Cratel este autoarea volumului Străinii, publicat de Editura LiterNet.
Siteul personal al Simonei Cratel

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestioara cu prăjiturele, Simona Cratel (4.7/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Adevărul despre mine, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Falling from grace, Simona Cratel (4.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Mi-e dor de Praga, Simona Cratel (4.5/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Orice femeie ar trebui să aibă un stăpîn şi-un sclav, Simona Cratel (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer