Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bună Vestirea lui Ghiocel


Radu Părpăuţă

26.05.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De Bunavestire, pe la ora 7, Ghiocel merge la Vasile zis Ochincă. Vasile îi trimisese vorbă să vină, ca să-i demoleze o şură veche. Era sărbătoare, dreptu-i, dar Vasile zicea că "treaba nu suferă amânare": avea de gând să-şi facă al doilea garaj, că primul nu-i mai ajungea. Cât despre sărbătoare, a lucra numai opt ore, nu cu "program prelungit", he-he, ca în zilele de lucru.

Pe la 9 Ghiocel dă jos deja acoperişul şurii şi pune ochii pe câteva grinzi şi pe rama unui geamlâc. I-ar fi prins bine acasă pentru o poiată, că cea veche parcă-i pălită de bombe.

Pe la 10 Vasile zis Ochincă mănâncă pe verandă. Are o verandă mare, înaltă, împodobită de curând cu panouri de tablă pe care sunt pictate nişte peisaje - pe un fond verde uleios se văd căscioare laolaltă cu oiţe albăstrii cu bot de câine şi femei scurte şi groase ca nişte butuci, tolănite într-un peisaj campestru format din nişte plante-arbori, ceva între cocotieri pitici şi tufe de boz. Ghiocel zice "Poftă bună!", dar Vasile tace mâlc şi înfulecă; nu răspunde cum se cade, "Mulţumesc! Poftim cu noi la masă!", deşi, bineînţeles, cel poftit trebuie să refuze invitaţia, măcar aşa, de formă. Iar după aceea, dacă te invită din nou, nu mai refuzi, că pe urmă faci ca ţiganul: "Cumătre, ia mai zi o dată ce-ai mai zis". Ghiocel simte mirosul de şuncă şi ouă prăjite şi înghite în sec. Vasile dă pe gât şi trei păhărele de rachiu. Ghiocel înghite iar în sec.

Pe la 11 vine cu o căruţă Toader, vărul lui Vasile (au ăştia veri, cuscri, fini căcălău). Toader alege grinzile mai acătării, le încarcă în căruţă şi pleacă. Văzând că rămâne fără grinzile ochite, Ghiocel dă să zică ceva, dar până la urmă tace.

Pe la 12 Ghiocel zice într-o doară către cel care lucra cot la cot cu el - Molotov, omul de casă al lui Vasile: "Barem un rachiu să deie, să-mi destup gâtu' de colb". Vasile aude de pe verandă şi zice tare către nevastă-sa, ca să-l audă şi Ghiocel: "Ian uite, borcoiul dracului! Nu-i ajunge că-i dau lemnăria pe gratis, mai vrea acuma şi rachiu. Aşa-i ţiganul: îi dai un deget şi el îţi înşfacă toată mâna!"

Pe la 1 Ghiocel ajunge să se supere de vorbele spuse de Vasile cu o oră înainte. Se uită o vreme cu o expresie nedesluşită la Molotov. "Ce-i, mă?", îl întreabă mirat Molotov. Apucat de-o veselie ciudată, iritat că nu s-a enervat la timp, Ghiocel azvârle cât colo ranga cu care lucra şi pleacă jucând şi chiuind: "Şi una, şi două / Să crape Ochincă-n două / Să moară duşmancele / Cum îmi merg chicioarele. Iu-iu-iu! Iu-iu-iu!", Auzindu-şi porecla, Vasile pune mâna pe o scurtătură, azvârle cu ea după Ghiocel şi-l nimereşte drept în cap.

Pe la 2 Ghiocel ajunge acasă neobişnuit de liniştit şi cu capul spart. Simte cum o lumină mare îi sălăşluieşte în suflet. "Ce-i cu tine?", îl întreabă Gherghina, nevastă-sa, văzându-l cu părul năclăit de sânge. "Nimic." "Cum nimic, măi, cum nimic? Da' asta?", şi întinde degetul spre capul lui. "Mi-a căzut o grindă-n cap". "Nu te mai preface, Ghiocele. Te ştiu eu cum eşti. Cu cine te-ai mai certat?", Acest mai din întrebarea nevestei îl inflamează brusc pe Ghiocel: prea i-a zgâriat brusc liniştea din suflet. Se proţăpeşte bine pe picioare şi-i trage Gherghinei două palme cât ce poate: jart! jart! Apoi intră în casă şi dă drumul la televizor.

În jur de 3 un ţigan tânăr apare pe sticla televizorului şi spune că el nu se simte discriminat. Ghiocel devine atent pentru prima dată după o oră de uitat în neştire la televizor. El, zice tânărul ţigan de pe ecran, face facultatea de kinetoterapie şi este convins că în viitor le va fi de folos romilor săi. Apoi tânărul ţigan este arătat cum deschide o uşă pe care scrie «Masaj». Ghiocel vede înăuntru, culcate pe mese, nişte grăsance cu cărnurile ca piftia. După ce frământă o vreme şuncile tremurânde şi plesneşte muieroaicele acelea peste buci, tânărul ţigan se întoarce spre Ghiocel şi zice zâmbind: "Me sem bahtalo!", adică "Sunt norocos!"

Nu se ştie cum, pe Ghiocel îl apucă râsul: "Auzi! Me sem bahtalo! Ha-ha-ha! Gherghino! Vină, fa, încoace, să-ţi fac un mesaj. Ha-ha-ha!", Dar Gherghina nicăieri.

La 4 vine soacra lui Ghiocel c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ. Gherghina avea treizeci şi cinci de ani (cu vreo şapte ani mai mult ca Ghiocel), dar mai dădea şi acum fuga la mă-sa să i se jăluiască. Ghiocel nu se mai putea opri din râs. Imaginile studentului tuciuriu şi a grăsancelor cu cărnuri albe, puhave îi stârneau un râs convulsiv: "Haaaa! Ha-ha-ha! Me sem bahtalo! Bahtalo!", se bătea cu palmele peste şolduri Ghiocel. "Ce-ai, măi? - îl ia tare soacra. Ooof! Vii cu aiasma în nas, o praftureşti pe biata fată şi mai şi râzi. Mă mir că nu ţi-e ruşine!" "Era unu' la televizor... ha-ha-ha! Cică me sem bahtalo... ha-ha-ha! Şi cică face mesaj". "Râzi ca prostu'. Ce-ai cu mesajele omului? Ce? Îi rău că... Vii cu aiasma în nas şi..." "Mai bine cu aiasma în nas - o maimuţăreşte Ghiocel - decât la biserică toată ziulica". "Nu ai tu căderea să vorbeşti de cele sfinte". "Nu am căderea, da' am plăcerea. Că m-am săturat de sfinte ca voi, care mănâncă sfinţi şi cacă draci", nu se lăsă Ghiocel. "Doamne! În sfânta zi a Bunei Vestiri!", îşi făcu cruce soacra. "Aman mai ştiţi voi să păziţi sărbătorile! Ptiu! Numai eu aduc bani în casa asta. Trântoriţelor!" "Gura, stricatule!" "Stricată era fiică-ta, când am luat-o". "Ce-ai spuuus?" "Afară! Afară, scârba dracului, că...", Şi Ghiocel dă încoace, dă încolo, dar nu are pe ce pune mâna, ca să dea în soacră-sa. Atunci se proţăpeşte în mijlocul odăii, aşteptând cu o figură fioroasă să iasă soacră-sa: "Afară!", Încordându-şi piciorul drept, calcă pe coadă pe Corbiţă, câinele, care doarme covrigit sub masă. Corbiţă urlă, se învârte în bot, dar Ghiocel n-aude, n-a vede: continuă să-şi ţină bocancul pe coada câinelui. Urlă câinele, urlă şi Ghiocel: "Afară, trântoriţo! Curvo!" "Eu - curvă? Nu ţi-e ruşine obrazului, stricatule!", Şi unde nu se repede Ghiocel către soacră-sa. Aceasta, dup-dup! o zbugheşte afară. Atunci, bucuria câinelui. Eliberat, ţâşneşte de sub masă şi o rupe la fugă printre picioarele soacrei, care cade lată peste un pâlc de urzici. Câinele o ia schelălăind de-a curmezişul, făcând potecuţă prin straturile de ceapă. "Huideo, turboiule!", ţipă Gherghina, văzându-şi ameninţate cepuşoarele abia însămânţate, şi zvârle cu un bulgăre după el. Nimereşte, dar nu câinele, ci geamul de la bucătăria de vară, făcându-l ţăndări. "Te-ai ars pe bot de bani!", răcneşte vecina, căci avea o datorie către Gherghina. Estimp soacra, urzicată în părţile ruşinoase, se uită tulbure în jur: unde să se ascundă, ca să se scarpine? Vede closetul cu uşa deschisă. Ţuşti! acolo, şi tranc! uşa după ea. Când gura căscată a closetului înghite spinarea covăţită a soacrei, Ghiocel se uită jur-împrejur: nimeni! Nevastă-sa dispăruse după un burlan. Ghiocel se apropie tiptil şi pune încetişor clempuşul la closet. Apoi începe să umble de ici-colo de parcă avea scânteie în el: ia măsurile cu cotul pe uşa closetului, caută un ciocan potrivit, nişte cuie asemenea, taie vreo două scânduri mai grosuţe cu un ferăstrău. Pe urmă se mai chiteşte ce se mai chiteşte şi bate tihnit, gospodăreşte, uşa closetului în cuie. "Stricatule! Neisprăvitule!", se aude înăbuşit glasul soacrei dinăuntru. "Ba am isprăvit eu cu tine! Me sem bahtalo!", hăhăieşte Ghiocel. "Săriţi, oameni buni! Nebunuuu!", ţipă ca muşcată de şarpe şi Gherghina, pitită după grajd. "Taci, fa, că...", zice cu glas calm, făcându-se că se repede la ea. Gherghina dă să sară gardul, dar se încurcă în nişte sârmă ghimpată. Ghiocel însă nu-i mai dă atenţie. Privirile îi sunt atrase de altceva. Pe podişca de peste drum stau trei cumetre ţepene, ca nişte exponate din colecţia madame Tussaud. Nemişcate, cu ochi sticloşi, avizi, stau cu gâturile întinse ca nişte gâşte leşeşti şi ascultă ceea ce se întâmplă în curtea lui Ghiocel. După un timp, nemulţumite amarnic să descopere că nimeni n-a fost asasinat sau măcar bătut în lege, sparg târgul. Ghiocel le spune ceva "de dulce", din urmă şi le arată pumnul, apoi intră în casă şi vizionează Emisiune în limba maghiară.

După 5 viaţa îi pare lui Ghiocel a dracului de întunecată, dar veselia ciudată nu-l lasă. Râde în draci, cu un soi de delăsare vecină cu disperarea. Se simte obosit după toată vânzoleala. Şi îi este silă, dar nu ştie nici el de ce.

Vine nevastă-sa cu un plasture mare trântit drept în frunte. Ghiocel râde şi mai îndrăcit: "Haaa-ha-ha! Haaa-ha-ha!" "Ce ai, mă? Nu ţi-i bine?" "Ba mi-i a dracului de bine. Uite, îmi vine să joc şi să cânt.", Şi Ghiocel se pune să bată cu piciorul în pământ: "Şi una, şi două / Să crape Ochincă-n două / Să moară duşmancele / Cum îmi merg chicioarele. Iu-iu-iu! Iu-iu-iu!" "Ghiocele, Ghiocele, când o să te dai şi tu în rând cu oamenii?" "În rând cu oamenii, ha?! Ca voi, ha?! Pentru ce mai trăiţi voi, fa? Pentru aiasmă? Pentru alimentaţie raţională? Pentru hăinăreturi? Nu mai încap boarfele prin dulapuri, domnule!" "Parcă ce-i rău în asta?" "Cum ce-i rău în asta?", Ghiocel rămâne ca trăsnit, realizând fulgerător, ca într-o revelaţie, că are nevasta proastă. Cât îi de proastă, Doamne! Îi vine să arunce hainele de prin şifoniere, dar se răzgândeşte degrabă. Dă din mână a lehamite şi iese glonţ din casă. O ia val-vârtej, ca şi câinele, leap-leap drept prin straturi, şi tuleo! spre crâşmă.

Pe la 6 e la crâşmă. E o zi friguroasă, aspră ca nişte ace de sticlă, dar cu soare. Sub acoperişul de stuf al "mustăriei", scântei din razele de soare licăresc în jur. Sufletul lui Ghiocel parcă se mai înmoaie. "Ca şi mine, dom' Titel", comandă Ghiocel. Crâşmarul îi cunoaşte prea bine gluma răsuflată şi îi dă un rom mic. Ghiocel îl ia ridicând mâna, căci de-abia depăşeşte cu un cap nivelul tejghelei. Aruncă romul în gură, cum arunci cărbuni într-un cuptor încins.

Pe la 7 e tot la crâşmă.

În jur de 8 i se dezleagă limba. Începe să povestească tuturor despre nevastă-sa şi cum i-a lipit el două palme, despre soacră-sa şi aiasma ei, despre Ochincă şi garajul lui, care nu-l mai încape, şi despre câte şi mai câte.

Pe la 9 i se amestecă toate în cap. Nu mai are bani, aşa că se întoarce acasă.

La 10 se culcă şi visează. Se făcea că un înger ca un câine (sau un câine ca un înger?!) coboară din cer într-o lumină lină drept pe veranda lui Ochincă, care e înconjurat de oiţe cu lâna albastră şi bot de câine. Şi din înălţimea verandei îngerul-câine schelălăie ascuţit: "Ham venit cu Vestea cea Bună. Ham-ham!", O haită de câini de toate felurile bat din labe şi aprobă: "Ham-ham! Hrr-hrr! Ham-ham! Hrr-hrr!", Lângă îngerul-câine, pe un tron de aur apare Ochincă cu bot de câine. Molotov, şi el încâinit, ţine în labă un sceptru de aur cu o măciulie sub formă de cap de câine. Celelalte cotarle se prosternează în faţa câinelui Ochincă. Îngerul-câine lincheşte dintr-un pahar cu rachiu, se linge pe bot, apoi face semn cu laba înaripată să se facă linişte: "Ham adus pacea şi bucuhrria! Ham-ham!", Mulţimea de javre, de toate felurile şi mărimile, se înghesuie din toate părţile, dă din coadă la un ison, schelălăind şi lătrând de bucurie: "Ham-ham-ham! Me ham bahtalo! Ham-ham-ham! Me ham bahtalo! Hrr-hrr-hrr! Şi pădurea întunecată de capete câineşti vălureşte tot mai aproape: "Hrr! Hrr! Hrrrr!... Apoi nu se mai vede decât o negreaţă deasă de boturi şi colţi de câine...

Ghiocel sare înspăimântat din pat şi vede că e singur. Pesemne Gherghina plecase iar la maică-sa. E ora 11. Ghiocel iese afară şi se aşează pe pietroiul din ogradă, pe care stă el de obicei. Stă singur, cocoşat şi mic, ca un biet orfan. Plouă mărunt, uşor. Ramurile nucului din ogradă se mişcă alene, ca nişte vâsle uriaşe prin faldurile ploii. Parcă duc o barcă pe o mare agitată şi îngheţată de suflarea stelelor îndepărtate, acoperite când şi când de nori. Prin vâslele-ramuri se vede o lună fumurie, iernatică. Dar forfota lumii de jos nu încetează. Se aud vieţuitoarele pământului urlând, gemând, mişunând sub lună: ici cum pârâie fânul în gura calului, colo broaştele lărmuind pe baltă, în depărtare nişte păsări negre cu ţipete rapace, ca şi ghearele lor.

Uitându-se pe sine, Ghiocel se uită în negrul rămuriş şi începe fără veste să plângă. Plânge şi plânge. Domol, la fel cum înaintează vâslele acelea uriaşe. Se lasă de bună voie pradă plânsului până ce sufletul i se împrăştie în aburii gâdilitori ai ploii. Poate la fel a primit Vestea cea Bună, în zori de zi, Fecioara Prealuminată, Împărăteasa Lumii. Ghiocel simte ceva rece pe obraz: e nasul lui Corbiţă, care nu înţelege ce-i cu prietenul său. Ghiocel zâmbeşte printre lacrimi şi îl strânge la piept.

... Şi a rămas gheboşat pe piatră până ce s-au auzit strigătele cocoşilor. Ploaia stătuse. Din spaţiile dense ale nopţii porni un vânticel, adierea curată a dimineţii ce va să vină, care cântă, se umple de sunet şi leagănă sufletele. Ghiocel se ridică şi pleacă hotărât s-o îmbuneze cumva, nu ştie nici el cum, pe nevastă-sa şi s-o aducă acasă. Corbiţă sare bucuros în jurul lui.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer