Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Recviem pentru un copil


Radu Părpăuţă

02.06.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Tania, îi spun noră-mii, care e asistentă medicală la un spital din Chişinău, ia mai povesteşte o dată cum a fost cu copilul călcat de maşină.
- Da' v-am mai spus! se întoarce Tania de la oalele fierbând (făcea mâncare) şi se uită mirată la mine, care tândăleam în faţa laptopului. Asta fac când n-am... inspiraţie: ascult poveşti. Mă amăgesc cu, vezi Doamne, inspiraţia. De fapt mi-e lene.
- Mi-ai mai spus, dar vreau să reţin mai bine.

În realitate am gândul ascuns să aflu mai multe amănunte: poate îmi iese de-o povestire.
- Păi, începe ea, pe vremea ceea făceam practică la spital. La urgenţe. Încă nu terminasem şcoala. Acuma, când aproape nu trece zi (Tania zice "dzâ", iar accentul ei moldovenesc basarabenesc mi-o face şi mai dragă şi îi accentuează parcă o anume inocenţă) să nu văd un mort măcar, nu mi s-ar părea aşaaa... Dar pe vremea ceea... Vasăzică, aduce Scoraia la noi...
- Scoraia?
- Asta... Salvarea. Aduce un băiet călcat de maşină. Era aşa, cam de vreo zece-doisprezece ani. Încă mai trăia, dar era rănit rău: cu părul năclăit de sânge, tot (tăt - zice Tania) numai cheaguri de sânge, colbuit.
- Adică prăfuit? mă fac eu că nu înţeleg.
- Da. Că maşina l-o trântit şi l-o târâit prin colb. Vasăzică, băietul s-o jucat în scver (înţeleg: scuar) cu alţi copii, mingea o sărit pe stradă şi el o fugit după ea. Ş-atuncea l-o prins maşina...

În momentul ăsta intră în casă băiatul meu Vlăduţ, soţul Taniei, şi aude ultimele ei cuvinte:
- Iar cu minciunile tale? N-o crede, tată? zâmbeşte el zeflemist.
- Nu-s minciuni, măi! Nu-s! zice Tania scăpărând din ochi.

Vlăduţ, ca mai toţi din generaţia lui, e un antisentimental. Nu-i plac poveştile "de inimă". Dar eu ştiu bine că are rezerve de sentimentalitate mai mari ca cele de la Roşia Montană. Numai că nu le exploatează (mi-e greu să spun acuma din ce cauză).
- Tania, zic şi îi fac semn să continue, ca un antrenor de tenis după o minge mai puţin reuşită: din priviri. Go!
- Şi nu era niminea. Asistenta, care trebuia, era ocupată cu alt caz, care o venit chiar atuncea. Cealaltă soră nu mai ştiu pe unde umbla. Se vedea că niminea nu avea nevoie de copilul ceala. Niminea nu o venit după el. Niminea, niminea! Sufla greu, că patul se cutremura sub el. Nu mai putea vorbi şi nu-şi lua ochii de la mine. Nu mă rugau, nu-mi cereau nimica ochii ceia. Numa' erau nedumeriţi, nu pricepeau ce se se-ntâmplă.

Ş-atuncea m-am dus eu, o elevă, la dom' doctor. Ştiam unde-i: când n-avea cazuri, se ducea la computator. Intru şi-i spun: "Domnu' doctor, aveţi un caz: un copil cu trauma..." Da' el nu mă lasă să termin: "Are pe cineva?" "N-are." "Bine. Vin acuşi." Şi se joacă mai departe pe computator: nişte muţunachi roşi mâncau hap-hap! nişte muţunachi verzi. Şi iştia verzi se întorceau şi hap-hap! pe ceia roşi. Tare-i mai plăcea lui dom' doctor jocu' ista! I se răcise cafeaua, i se stinsese ţigara şi el tot juca!

Şi eu mă întorc la copil, care acuma răsufla şi mai greu. Horcăia. După cum i se ridica coşul pieptuţului, se vedea că urma să moară. Şi, cât am şters eu urmele de sânge de pe jos, mititelul şi-o dat duhul!
- Tată, aveai mata nişte pudră de talc, mă întreabă Vlăduţ. O mai ai? Că al dracului îmi mai transpiră picioarele.

Îi arăt sertarul unde se află Borotalco - migliore polvere per la pielle. Între timp Tania iese în grădină după leuştean şi alte verdeţuri. Când se întoarce, o las să taie şi să pună în borş dresurile, cum zice ea. Apoi:
- Şi după aceea ce s-o mai întâmplat, Taniuşa?
- Cu băietu'?
- Da.
- După aceea nu venea nimeni. Toţi m-au lăsat singură şi mă întrebam: Ce fac eu aicea? Începuse să plouă şi mă uitam pe geam cum ploua: stropii se loveau de geam şi se prelingeau în jos. Pe urmă m-am gândit la mititel. De ce-i el singur, acu', în ceasul morţii? De ce n-a avut pe nimeni să-l ţină de mână când moare? Măcar atâta! Că era aşa de neajutorat! Şi, uite aşa, mi-o trecut prin cap că ar putea fi băietul meu. Eram prea tânără, ca să-i fiu mamă, dar aşa m-am gândit eu. Am pus mâna pe-un lighenaş, m-am dus şi am adus nişte apă caldă, ca să-l spăl. Era prea fierbinte. Sigur, mortului nu-i mai pasă, dar mie mi-era milă să-l spăl cu apă fiebinte. Am aşteptat să se răcească apa şi mă uitam ca proasta cum se preling stropii pe pe geam şi dispar.
- Tania, e gata masa? îl aud pe Vlăduţ din cealaltă cameră.
- Acuşi!... Şi mă apuc să-l spăl. Îi spăl întâi picioarele. Nişte picioare cum au toţi copiii: slăbuţe, cu genunchii juliţi de la joacă. I-am şters cu buretele toate rănile şi am început să bâigui cu el ca nebuna: Măi băiete, băieţele! Nimeni nu te iubeşte pe tine, nimeni nu vine la tine! Pe urmă i-am spălat părul năclăit de sânge şi tot am bâiguit cu el. I-am scos bluziţa albastră şi i-am spălat pieptuţul de cheagurile de sânge. Şi, iaca-şa, l-am spălat şi am tot discutat. Odihneşte, băieţelule, că de-acu' n-o să te mai doară nimica.

Pe urmă l-am acoperit cu cearşaf şi gata. După un timp vine şi dom' doctor: cu ţigara-n gură şi învârtind cheile în buzunar:
- Unde-i? Mai trăieşte?
- Nu, zic.
- Atuncea cheamă-i pe infirmieri să-l ducă la camera frigorifică. L-ai pregătit?
- L-am pregătit.
- Bine, zice dom' doctor şi ridică colţul cearşafului. Şi deodată îl văd cum scapă ţigara din gură şi se face alb-alb la faţă cum îi coala de hârtie.
- Dom' doctor, vi-i rău? întreb.

Dar el nu răspunde nimica. Îi căuta pulsul băietului. Şi mâna îi tremura. Dar ce puls să mai caute?

Şi-n clipa asta intră zdrăngănind uşa doamna Olia, soţia lui dom' doctor. Şi ea-i doctor, dar la reumatologie.
- Unde-i, unde-i? zice cu glas ridicat.
Ş-atuncea mi-am dat seama: băieţelul mort era copilul lor. Iaca asta-i!

Tania pune borşul în farfurii, dar eu îmi iau laptopul şi merg în camera mea.
- Nu mâncaţi?
- Mai încolo, zic.

În cameră îmi pun Recviemul lui Mozart şi ascult. Rezist tentaţiei de a-mi face o cafea şi mă apuc să scriu titlul: RECVIEM PENTRU UN COPIL.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer