Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10 pentru Film la TIFF, 2014 - Sunt un copil. Nu, nu e asta...


Sabina Balan, un interviu cu Silvana Mihai

02.06.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sabina Balan: Dacă ai fi un...
Silvana Mihai:... pescăruş?
S.B.:... personaj de teatru, ce dramaturg te-ar fi scris?
S.M.: Aaa, Cehov, clar.
S.B.: De ce?
S.M.: S-ar fi îndrăgostit de mine şi m-ar fi pus pe hârtie.

Silvana Mihai e studentă în anul II la Arta Actorului în cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografie "I.L.Caragiale" Bucureşti şi a fost selectată în programul 10 pentru FILM la TIFF 2014. E un metru 60 şi 50 de kilograme de mister, chiar şi pentru ea. Nu vrea sau nu poate să se autodefinească, iar pentru ceilalţi e un peştişor auriu. Când i-am luat interviul am simţit că sunt foarte norocoasă şi că în sfârşit o să mi se îndeplinească dorinţa de a pune pe hârtie sufletul unui om, pe care îl cunosc de vreun deceniu. Dar dacă nu eşti atent, îţi alunecă din mână şi pleacă din nou să înoate în lacul ei. Şi poate că e mai bine aşa.


Sabina Balan: Uite, ăsta e un exerciţiu interesant. Dacă ai fi un personaj într-o piesă de teatru, cum ar arăta un extra-text cu tine?
Silvana Mihai: Intru în scenă, mă împiedic, mă uit la cer şi plâng.
S.B.: Nu, serios.
S.M.: Serios.
S.B.: Şi ce-ar fi, comedie sau tragedie?
S.M.: Despre ce vorbim...
S.B.: Comedie n-ar fi sigur.
S.M.: Hai, că am şi eu umorul meu. Nu, rectific. Ar fi o fată într-o cadă de baie în mijlocul scenei. Da, să ştii, la cămin îmi lipseşte cada aia nenorocită de acasă. "Spaţiul personal" în care mai zic poezii, mă imaginez zicând texte, mă gândesc la lucruri, dansez... de mică făceam asta. Nimeni nu bănuieşte nimic. Şi s-ar numi "Fata stă să cadă."

S.B.: Ce anume din tine crezi că e făcut să fie actriţă?
S.M.: Eu sunt foarte timidă şi nu-mi place să mă expun, adică nu am genul ăla de expansionism social, sunt mică într-un colţ şi ascult. Nu ştiu, e o nevoie, asta e clar. Dar e o nevoie care vine mai presus de propria mea minte. Adică pur şi simplu simt asta.

S.B.: Dar când şi cum ţi-ai dat seama că e o nevoie?
S.M.: În liceu. Asta-i ciudat, pentru că toată lumea are o amintire din aia cu "eu la grădiniţă când spuneam nu ştiu ce poezie...", eu la grădiniţă şi până în clasa întâi am plâns la fiecare serbare la care veneau ai mei să mă vadă. Şi nu plângeam pentru că erau alţi oameni de faţă, ci doar pentru că erau ai mei acolo şi mă vedeau făcând "acel ceva", asta mă emoţiona teribil. Spuneam poezia până la capăt, dar boceam întruna. Iar acasă nu aveam nicio problemă, le spuneam serbarea de la cap la coadă cu o lună înainte. Şi acum când ştiu că vin ai mei să mă vadă la un spectacol sunt foarte emoţionată.


S.B.: Da, dar cum ţi-ai dat seama că vrei să fii actriţă şi nu astronaut?
S.M.: Aaa, dar voiam să fiu astronaut, la grădiniţă! Nu ştiu, nu e chestia asta "să poţi trăi mai multe vieţi", nu m-am gândit niciodată la asta şi e clar că nu o fac ca să fiu în centrul atenţiei, din contră. E ceva diavolesc acolo... E cumva împotriva mea, dar mă face să continui, e ca un drac care scarpină.

S.B.: Şi ţii minte momentul de cotitură din liceu?
S.M.: N-a fost un moment, a fost un proces prin care mi-am dat seama că asta e. Am luat-o şi prin excludere la un moment dat, pentru că era o presiune atât de mare din partea familiei, încât mi-am pus serios problema dacă ar trebui să devin avocat sau medic sau orice altă meserie din asta, "bună". Şi acum mă gândesc cum ar fi fost dacă aş fi dat la o altă facultate.

S.B.: Cum a acţionat presiunea din partea familiei?
S.M.: Nu erau de acord cu viaţa asta fără program fix. Totuşi, provin dintr-o familie formată dintr-un pompier şi un grefier. Dar s-au convins singuri la un moment dat, eu doar mi-am susţinut punctul de vedere, nu ştiu cum, pentru că în general nu sunt atât de puternică în faţa lor, şi cumva asta m-a motivat şi pe mine, că le ţineam piept în discuţii. De fapt, cred că m-am autoconvins, vorbeam cu mine prin ei. Şi am făcut asta aproape un an întreg, zilnic. Dar acum au ajuns să mă susţină şi să se bucure pentru mine.


S.B.: Crezi că ar fi schimbat ceva din parcursul tău dacă ai fi provenit dintr-o familie cu rădăcini artistice?
S.M.: Mi-ar fi dat mai multă încredere în mine, probabil. Şi ăsta e un punct sensibil, pentru că eu nu am încredere în mine, uneori mă hrănesc cu chestia asta dar cred că e greşit şi că e mai important pentru un actor să aibă încredere în el. Dar nesiguranţa asta nu vine din familie, aşa sunt eu construită. N-am avut niciodată certitudini în ceea ce mă priveşte, nu suport să fiu lăudată, pentru că am senzaţia că nu e adevărat, sau că mă mint singură. Nu ştiu, cred că aşa am crescut, într-o familie cu părinţi care nu laudă gratuit. Şi poate că e mai sănătos aşa.

S.B.: Care e mediul cultural în care ai crescut, cum ai luat contact cu teatrul?
S.M.: Am locuit în Botoşani, la jumătatea distanţei dintre Teatrul de Păpuşi "Alexandru Vasilache" şi Teatrul Municipal "Mihai Eminescu" şi în fiecare duminică mergeam la teatrul de păpuşi, de cele mai multe ori singură, dar mergeam şi cu ai mei la spectacolele din teatrul dramatic. Prima amintire de acolo e că în sala aia imensă - pentru un copil mic, e un tavan rotund, fals şi mi-era foarte frică să stau în mijlocul sălii pentru că aveam senzaţia că o să cadă tavanul peste mine şi mă aşezam mereu la margine, mai ales dacă eram singură. Cred că teatrul e un loc în care poţi să fii singur, ca spectator, la film nu e acelaşi lucru, filmul are nevoie şi de un context social, dar la teatru, e un timp petrecut cu tine. În sala aceea mare, despre care vorbeam, simţeam pur şi simplu magia, ca un fel de muzică sau ca o boare plutitoare, iar la teatrul de păpuşi întotdeauna mă uitam la actorii îmbrăcaţi în negru care mânuiau păpuşile.

S.B.: Cum ai ajuns din rolul de spectator în rolul de actor?
S.M.: În clasa a noua am mers la audiţiile (noi îi spuneam "regruparea") Atelierului de teatru, care era şi este trupa de teatru a liceului Mihai Eminescu din Botoşani, coordonată de actriţa Lenuş Moraru şi scenograful Gelu Rîşca, şi... am intrat. Şi aici s-a întâmplat declicul.

S.B.: Care e cel mai frumos moment petrecut în Atelier?
S.M.: Nu ştiu ce să aleg, zău.

S.B.: Unul din momentele alea de fericire...
S.M.: Cred că prima oară când am repetat pe scenă, în teatru, repetam cu reflectoarele pornite, iar sala era în întuneric şi am văzut hăul ăsta, negrul ăsta infinit din sală, care mă fascina, dar în acelaşi timp mă speria foarte tare. Restul întâmplărilor şi întâlnirilor, oricum le-aş povesti acum, nu pot să traduc ceea ce am simţit atunci.

S.B.: Dar din timpul unui spectacol?
S.M.: În Momo sau strania poveste a hoţilor de timp şi a copilului ce le-a înapoiat oamenilor timpul furat, regizat de Lenuş Moraru, e vorba de o fetiţă care e luată de o broască ţestoasă şi ajung la Maestrul Ora, cel care se ocupă cu gestionarea timpului fiecărui om, iar Momo trebuie să-i salveze pe prietenii ei de nişte oameni cenuşii care le invadează vieţile într-un mod haotic. Maestrul Ora opreşte la un moment dat timpul şi ea îşi vede prietenii, care dormeau, în propria inimă... Mereu consideram momentul ăla ca pe un cadou pentru mine.


S.B.: Şi cel mai greu moment?
S.M.: Nu ştiu. Dar tot timpul e greu. Peste tot. Şi acum, la facultate, de fiecare dată înainte de examenul la actorie mă gândesc "oare a fost vreodată vreun student care să fugă din timpul propriei bucăţi?".

S.B.: Cum te-a format experienţa în Atelier?
S.M.: Era o alternativă, adică cumva o luam ca pe o răsplată că-mi făceam temele la matematică, pentru că după şcoală mergeam la repetiţii şi după aia mergeam acasă să-mi fac temele pe care nu le suportam, şi atunci teatrul era gura mea de aer proaspăt care mă ţinea în viaţă în liceu. Şi acolo îmi aveam prietenii.

S.B.: De ce anume ţi-e frică în... actorie?
S.M.: Să nu mai simt nimic şi să-mi pierd curajul, să fii un om plat, un roboţel. "Să fii nemuritor şi rece", cum ar zice Eminescu.


S.B.: Şi ce-ţi place cel mai mult?
S.M.: Că e viu şi emoţionează. Orice spectacol e un sufleţel.

S.B.: Dacă ar veni acum o rasă extraterestră şi ar vrea să extermine teatrul de pe faţa pământului, iar tu ar trebui să fii avocatul teatrului, ce le-ai spune?
S.M.: Dar ei au văzut vreodată un spectacol?! De ce să extermine teatrul?

S.B.: Ca să construiască mall-uri.
S.M.: Aaa. Să mergem la teatru împreună, atunci, şi apoi mai vedem.

S.B.: Care e cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în facultate?
S.M.: Că nu e neapărat despre tine şi frustrările tale. Adică, în liceu, asta mă atrăgea, că puteam să fiu eu, fără să fiu eu, adică mă vindecam emoţional făcând asta, dar în facultate înveţi că nu e neapărat despre tine şi că eşti doar un mijloc, o unealtă. Şi a fost o lecţie destul de grea pentru mine, să mă uit deoparte. Adică nu să mă uit, că nu te uiţi niciodată, dar să aflu că nu e despre tine, despre neîmplinirea ta, că nu primeşti un salariu ca să-ţi cureţi sufletul în faţa unor oameni, pentru că asta ar fi nedrept. Tu eşti acolo, îţi faci treaba, eşti conştient de tot, nu ai alt creier, altă inimă, sau alte amintiri... dar nu e despre asta.

S.B.: Dar despre ce e?
S.M.: Nu ştiu. E un tărâm pe care abia îl pipăi. Nu pot să am păreri. Simt nişte lucruri şi încerc să mi le explic şi mie. Dar nu ştiu nimic.


S.B.: Povesteşte-mi o întâlnire frumoasă.
S.M.: Cu Cristi Puiu. În octombrie 2012 am mers la un casting de-al lui, abia mă mutasem în Bucureşti şi nu mă puteam obişnui cu oraşul, iar la acel casting, a trebuit să aştept în biblioteca lui. Nu mai ţin minte ce am vorbit exact, dar ştiu că m-a mirat că acest om chiar vorbea cu mine în mod real şi chiar îi păsa de persoana mea, o studentă de anul întâi din nordul ţării, de unde agăţi harta în cui. Asta m-a surprins, pentru că mă aşteptam să mă pună să citesc ceva, să vorbim "chestii deştepte", dar omul acela a vrut să mă cunoască cu adevărat.

S.B.: Ce înseamnă o zi grea pentru tine?
S.M.: Când am repetiţii şi nu pot să fiu acolo, deşi sunt acolo. E foarte enervant. Când nu am plăcere şi când simt că trebuie să fac ceva, e conceptul "temei la matematică", de care am încercat să fug dintotdeauna.

S.B.: Şi ce ţi-ai dori să faci şi nu ai timp?
S.M.: Să învăţ să scriu cu mâna stângă. Mereu mi-am dorit asta. Aveam un coleg de bancă la şcoală care scria cu mâna stângă şi mă fascina.


S.B.: Spune-mi despre un spectacol care te-a marcat.
S.M.: Un spectacol care m-a marcat dar pe care nu l-am văzut în timp real este Sonetele lui Shakespeare al lui Bob Wilson, iar pe lângă minunăţia de spectacol, pasiunea mea nemărturisită este actorul Sabin Tambrea (care joacă în spectacol, e actor în Berlin, dar e din Târgu Mureş), dar mai ales ochii şi zâmbetul lui. Îmi pare rău că nu l-am văzut, când a fost în Craiova. Şi cel mai "personal" spectacol este Îngropaţi-mă pe după plintă al lui Yuri Kordonski, pentru că acolo o văd pe mama, pe bunica, pe mine în viitor şi în trecut.

S.B.: O carte care te-a marcat.
S.M.: Micul Prinţ! Aaa, sau nu. În clasa a treia am găsit o carte prin casă, de Silvia Kerim, se numeşte Inima poveştii. E o colecţie de poveşti, iar fiecare are un pătrăţel în mijlocul foii pe care scrie "Inima poveştii: momentul din viaţa autoarei care a făcut-o să scrie despre acel lucru sau personajul care a inspirat-o". Şi asta m-a învăţat că pot să aplic ceea ce citesc în viaţa reală şi viceversa.

S.B.: O muzică...
S.M.: Philemon Chante - Je te mange. E melodia mea de duminică. Duminică, atunci când aerul pluteşte şi simţi că lucrurile sunt moi în jurul tău şi nimeni nu te grăbeşte. Duminica aia de acasă, care îmi lipseşte.


S.B.: Un film...
S.M.: Hedwig and the Angry Inch (2001), regia: John Cameron Mitchell. M-a emoţionat foarte tare, nu ţin minte exact firul poveştii, dar ţin minte starea aia cu care am rămas. Iar Giulietta Masina e actriţa mea preferată. E un spirit, are privirea aia magică şi simţi că are praf magic pe ea, nu ştiu dacă ea era neapărat o femeie frumoasă în viaţa cotidiană, dar în filme are o frumuseţe aparte.

S.B.: Dacă ai fi un dulap cu rafturi, ce anume stă pe rafturile din faţă şi ce anume din tine e ascuns într-un sertar din spate?
S.M.: În borcanele din faţă stă frica. Frica de tot. Neîncrederea. Iar pe restul rafturilor şi sertăraşelor stă copilul. Eu sunt un copil. Îmi ia ceva să dau borcanele la o parte şi să ajung la el, dar asta sunt. Mă sperie faptul că încep să devin o femeie, că va trebui să plătesc facturi, să mă gândesc la viitor. Eu sunt un copil, vreau să mănânc prăjituri şi să zac în pat, nu mă pricep deloc să ţin facturi în mână.


S.B.: Ce ar putea citi oamenii pe etichetele borcanelor din faţă şi nu ai vrea?
S.M.: Că sunt egoistă şi că nu-mi pasă. Chiar mă consum pentru fiecare lucru. Şi când mi se spune asta, îmi vine să omor. Lucrurile nu trec pe lângă mine.

S.B.: Care este cel mai important talent al tău?
S.M.: Jocurile de cuvinte.

S.B.: Fă un joc un joc de cuvinte.
S.M.: Eeeei, fă tu un joc de glezne...

Şi am plecat.


(foto: Adi Bulboacă şi Cristina Matei)

Silvana Mihai
Data naşterii: 21 noiembrie 1992
Este studentă la actorie la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" Bucureşti, din 2012. Joacă în spectacolul 10 minute plays, regie colectivă, la Godot Cafe Teatru în Bucureşti. În scurtmetraje a jucat în Duminică dimineaţă, regia Bogdan Theodor Olteanu (2014), şi Up The Wind, regia Isabella Oana Szanto (2013).
A primit Premiul pentru cea mai bună piesă de 10 minute pentru Surpriza de Henry Mark Levine, în cadrul 10 Minute Plays Competition, Godot la Şcoală (2014), Premiul pentru Cea mai bună actriţă în rol principal pentru spectacolul Momo sau Strania poveste a hoţilor de timp şi a copilului ce a înapoiat oamenilor timpul furat (producţie Atelierul de Teatru din Botoşani), la Festivalul de teatru tânăr pentru liceeni "Ideo Ideis" (2011, Alexandria), şi Premiul pentru Cea mai bună actriţă în rol principal pentru spectacolul Inside a Box (producţie Atelierul de Teatru din Botoşani), în cadrul festivalului de teatru tânăr pentru liceeni în limba engleza "ID Fest" (2010, Bacău).

Silvana Mihai a fost selectată în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2014, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Alături de Silvana, cei care iau parte la acest demers în 2014 sunt actorii Rareş Andrici, Vlad Bîrzanu, Katalin Berekmeri, Sorin Dobrin, Enikö Györgyjakab, Alina Ilea, Elena Ivanca, Lucia Mărneanu şi Ioan Paraschiv.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2014
 Toate articolele despre Atelierul de teatru, Botoşani


0 comentarii

Spacer Spacer