Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Euro-cultura de sine. Renaşteri şi supravieţuiri (I)


Bogdan Ghiu

15.06.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O stafie bîntuie Europa: Europa
 
Mai mult decît o substanţă, cultura europeană este o mişcare; mai mult decît o statică, o dinamică: stilul unei deplasări; mai mult decît o dominaţie, o răspîndire, o fugă captivă.
 
"Europa" este principalul fapt de (auto-)cultură al lumii. "Europa" a inventat cultura sinelui, cultivarea de sine.
 
Aşa cum spunea recent, într-un hipersintetic articol publicat în ziarul Le Monde în ajunul alegerilor europarlamentare care am văzut la ce-au dus, ce au scos la iveală, ce simptom grav au propus spre reflecţie, acţiune şi tratare, filosoful-filolog-traducător Heinz Wismann (autor, în 2012, al eseului nu întîmplător, europeneşte intitulat Penser entre les langues, "A gîndi între limbi": dar nu se desfăşoară, nu apare oare, întotdeauna, gîndirea "între", nu tocmai acesta e rolul ei, să fie, să se inventeze acolo unde "nu e nimic"?), "Europa nu este o realitate dată, înscrisă în ordinea naturală a lucrurilor, ci o creaţie umană, realizată de către locuitorii, autohtoni sau imigraţi, de pe minusculul promontoriu al imensului continent asiatic, care a primit [mitologic, se cuvine reamintit] numele de Europa".
 
Europa e în sine un fapt cultural. Europa e o creaţie mitologică, o perpetuă mitologie trăită care, ca atare, nu putea să "prindă" nici din prima, nici o dată pentru totdeauna. Europa este principala cultură de sine. Principala creaţie culturală europeană e Europa însăşi. Deja, dintotdeauna deja, însă, o "Americă": mai înainte de orice Americă (ceea ce face din America un simplu episod european), Europa înseamnă ruptură de sine şi fugă de sine, fără teritoriu la îndemînă însă, de unde, pe de o parte, suprapunerea arheologică, adică profunzimea, producţia de sol şi subsol, de temei şi de subconştient, şi, pe de altă parte, "decolarea", "alunecarea" în virtual, în ideal - în cultură.
 
"Nicio epocă, nicio ţară şi cu atît mai mult niciun individ nu îşi pot aroga titlul de depozitare ale spiritului european", continuă Heinz Wismann. "Născută dintr-un gest de ruptură, realitatea europeană nu aparţine decît celor care îndrăznesc s-o reinventeze", scrie exegetul lui Heraclit. Tocmai de aceea, încercînd o definire, o reducere la esenţă a "europenismului", Heinz Wismann propune, ca termen-cheie, "renaşterea", dar, evident, la plural, adică "renaşterile": "Noţiunea de renaştere este, probabil, cea mai potrivită pentru a califica crizele de creştere ale culturii europene. [...] Căci cea care o incarnează este mişcarea, nu o configuraţie spaţio-temporală sau alta".
 
Crizele culturii europene sînt necesar recurente: din asta se hrăneşte, creşte, se reinventează ea. Cultura europeană este o cultură a crizei şi a criticii, a auto-punerii în/ca criză, a depăşirii crizei şi a inventării de crize: însuşi conceptul de cultură este o invenţie, o creaţie europeană. Or, în sens european vorbind, cultura înseamnă tocmai o serie de "crize de creştere". Cînd nevoia permanentă de "creştere" nu o mai pune în "criză", cînd Europa nu-şi mai recunoaşte, self-cultural, nevoie de creştere, cultura europeană, care este cadrul transcendental al înseşi ideii de Europa, Europa-cultură se de-cultivă, se clatină, este în pericol. Ca acum, de exemplu. Iar!
 
În momentul de faţă, Europa nu mai vrea, nu mai îndrăzneşte, tocmai, să se cultive pe sine, adică să reinventeze, să crească. Se pierde răspţndindu-se, generalizîndu-se. Preferă să se oprească ipostaziindu-se sinucigaş în "ea însăşi". Or, a nu mai vrea să se reinventeze pe sine înseamnă, pentru Europa şi în cel mai european sens, de-cultivarea, ieşirea din propria cultură, îngheţarea ideii culturale de "Europa", a proiectului cultural european.
 
Căci, aşa cum s-a tot spus, Europa, ca atare, în sine, este un fapt de cultură. Şi poate că nu am avea decît de cîştigat, măcar în curaj şi precizie, dacă am "regionaliza" ontic celebrul destin tehno-metafizic heideggerian al Fiinţei la "Europa" însăşi, continent permanent virtual, care a ajuns, a fost nevoit să se caute în înntreaga lume.
 
"Europa", cultural, adică esenţial vorbind, este o tehnică de supravieţuire prin reinventare de sine - cu preţul altora. "Europa" se proiectează, în toate sensurile acestui cuvînt, ţine de proiect, proiecţie şi proiectare. Mai mult, mai radical, "Europa" este o tehnică "lingvistică" de realizare, mai precis de auto-perfomare: un act de limbaj încununat de succes.
 
Numai ce e fragil, precar, pur ideal, silit şi reiterat ideal, precum "Europa", devine o realitate compulsiv auto-referenţială. Pînă să ajungă să aibă o realitate politică, la care e foarte posibil să ezite mult timp să acceadă, de frică să nu-şi piardă sufletul, spiritul, "duhul", Europa este o idee, o proiecţie culturală. Europa nu putea să nu inventeze cultural ca dinamică şi proces avînd în vedere lipsa ei permanentă de dat, eterna ei problemă teritorială, de auto-proiectare din idealitatea cartografică pe tărîmul istoriei. Pe rînd, cele care aveau să fie "marile naţiuni" europene au preluat, şi-au asumat, prin "fugi înainte" şi încercări temerare de performare a esenţei pur ideale, întruparea cîte unei Europe, ceea ce nu avea cum să nu producă o istorie sîngeroasă: "Europa" în luptă cu ea însăşi.
 
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer