Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Starters


Lissa Price, traducere de Mihai-Dan Pavelescu

11.06.2014
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lissa Price
Starters
Editura Trei, 2013

Traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Colecţia Young Fiction Connection



Intro

Lissa Price a fost distinsă cu multe premii şi deţine un record de vânzări peste tot în lume. Cartea sa de debut, Starters, este publicată în peste 30 de ţări. O puteţi vizita pe Twitter (@Lissa_Price) sau pe lissaprice.com. Locuieşte cu soţul ei în California de Sud. Următorul volum, Enders a apărut la începutul anului 2014.

*
Supravieţuirea este doar începutul.
O fată trebuie să facă o alegere cumplită.
Părinţii ei? Morţi.
Fratele ei? Bolnav.
Salvarea? Este posibilă... Cu preţul de a fi altcineva!
În cine poate să aibă încredere?
În nimeni.

Fanii seriei Jocurile foamei vor îndrăgi acest roman. (Kami Garcia, coautoarea seriei Cronicile casterilor)

Îmbinând literatura science-fiction cu o viziune fantasy asupra viitorului, Starters reprezintă un debut de senzaţie, în care miza e tot mai mare pe măsură ce suspansul creşte. (The Los Angeles Times)

Bine aţi venit într-un Los Angeles al viitorului!
Un război biologic a decimat populaţia de vârstă medie. Au supravieţuit doar cei care apucaseră să fie vaccinaţi: tinerii şi bătrânii.
Callie, în vârstă de şaisprezece ani, descoperă Banca de Corpuri unde adolescenţii îşi închiriază trupurile adulţilor înstăriţi ce îşi permit luxul de a redeveni tineri.
Dar neurochipul ei funcţionează greşit, iar Callie ajunge să afle lucruri pe care nu trebuia să le ştie şi ia cunoştinţă de planul diabolic al Băncii de Corpuri...

Aducând în discuţie subiecte legate de societate, ideea de proprietate şi separarea dintre corp şi minte, thrillerul Lissei Price prezintă dozajul perfect de tensiune, personaje credibile şi scene profund emoţionante. (Publishers Weekly)

***
Capitolul 1

La vederea unui Ender, mă apuca tremuriciul. Portarul mi-a aruncat un zâmbet îndelung exersat şi m-a lăsat să intru în banca de corpuri. Nu era chiar aşa bătrân, vreo 110 ani, dar m-am înfiorat din cap până în picioare. Ca majoritatea Enderilor, avea părul argintiu, un fals însemn de onoare al vârstei. Spaţiul dinăuntru, ultramodern şi cu plafoane înalte, m-a făcut să mă simt neînsemnată. Am străbătut holul de la intrare parcă lunecând într-un vis, cu tălpile abia atingând pardoseala din marmură.

Portarul m-a îndrumat către recepţionera cu păr alb şi ruj roşu-mat, care îi păta dinţii din faţă când surâdea. Trebuiau să fie amabili cu mine aici, în banca de corpuri. Dar dacă ne-am fi întâlnit pe stradă, aş fi fost invizibilă. Nu conta faptul că fusesem cea mai bună din clasă... pe vremea când existaseră şcoli. Aveam şaisprezece ani. Pentru ei eram o copiliţă.

Tocurile recepţionerei au tropăit şi au reverberat în spaţiul auster, când m-a condus într-o sală de aşteptare, goală cu excepţia scaunelor din colţuri, tapisate în brocart argintiu. Păreau de epocă, însă izul chimic provenea de la vopseaua recentă şi materialele sintetice. La fel de artificiale erau şi aşa-zisele sunete din natură ale păsărilor de pădure. Mi-am privit pantalonii jerpeliţi şi pantofii uzaţi. Îi periasem pe cât putusem de bine, totuşi petele tot nu dispăruseră. Şi pentru că venisem pe jos tocmai din Beverly Hills sub bura dimineţii, eram udă ca o pisică pierdută.

Picioarele mă dureau. M-aş fi prăbuşit pe un scaun, dar nu cutezam să-mi las urma fundului ud pe brocart. Un Ender înalt a intrat pe uşă, întrerupându-mi neînsemnata dilemă protocolară.
- Callie Woodland? Şi-a privit ceasul. Ai întârziat.
- Îmi pare rău. Ploaia...
- Este în regulă. Eşti aici.

A întins mâna.

În contrast cu bronzul artificial al pielii, părul lui argintiu părea mai alb. Odată cu lăţirea zâmbetului, i s-au dilatat şi ochii, ceea ce m-a făcut să mă simt mai neliniştită decât de obicei în prezenţa unui Ender. Hodorogii ăştia lacomi, aflaţi la capătul vieţii, nu meritau să fie numiţi "seniori", aşa cum preferau. M-am silit să-i strâng mâna zbârcită.
- Numele meu este Tinnenbaum. Bun venit la Destinaţii Splendide!

Şi-a pus şi cealaltă palmă peste mâna mea.
- Am venit doar ca să văd...

Am privit împrejurul pereţilor, de parcă sosisem pentru a inspecta designul interior.
- Cum funcţionează totul? Sigur că da. Aşa ceva este gratuit. A surâs larg şi mi-a eliberat în cele din urmă mâna. Urmează-mă, te rog.

Şi-a întins braţul, ca şi cum nu mi-aş fi putut găsi şi singură drumul afară din săliţă. Dinţii îi erau atât de orbitori, încât m-am înfiorat puţin când a zâmbit. Am străbătut un coridor scurt până la cabinetul lui.
- Intră, Callie. Ia loc.

A închis uşa.

Mi-am muşcat limba, ca să nu rămân cu gura căscată înaintea extravaganţei absolute dinăuntru. Lângă un perete se afla o fântână masivă din bronz în care curgerea apei era perpetuă. După cum lăsau să curgă şi să stropească apa aceea limpede şi curată, ai fi zis că era gratuită.

Un birou din sticlă presărat cu leduri domina centrul încăperii. La treizeci de centimetri deasupra lui plutea un display gonflabil care afişa imaginea unei fete de vârsta mea, cu păr lung şi roşu, în echipament de gimnastică. Deşi zâmbea, fotografia avea un aer sever, ca o poză oficială, dar în mărime naturală. Expresia fetei era fericită. Plină de speranţe.

M-am aşezat pe un scaun metalic modern, iar domnul Tinnenbaum s-a instalat înapoia biroului şi a indicat display-ul gonflabil:
- Una dintre membrele noastre cele mai recente. Ca şi tine, a auzit despre noi de la un prieten. Femeile cărora le-a închiriat corpul s-au declarat destul de încântate.

A atins colţul ecranului şi imaginea s-a schimbat, prezentând un adolescent în costum de înotător de performanţă, cu abdomenul numai pătrăţele de muşchi.
- Referinţa i-a fost oferită de băiatul acesta, Adam, care ştie să schieze, să se dea cu placa şi să facă ascensiuni montane. Este popular pentru închirieri în rândul bărbaţilor pasionaţi de activităţile în aer liber, dar care nu s-au mai putut bucura de sporturile acestea de câteva decenii.

Auzirea cuvintelor lui a conferit substanţă realităţii. Enderi bătrâni şi cu membre artritice aveau să-mi ocupe corpul de adolescentă pentru o săptămână, aveau să trăiască în interiorul pielii mele. Ideea îmi întorcea stomacul pe dos. Am fost gata să mă reped afară din cabinet, însă un gând m-a ţinut în loc.

Tyler.

Am strâns marginile scaunului cu ambele mâini. Stomacul mi-a protestat. Tinnenbaum a întins un platou din cositor pe care se găseau Supertrufe în ceşcuţe din hârtie. Părinţii mei avuseseră un platou identic, cândva.
- Te rog să iei una.

Am luat în tăcere o trufă supradimensionată. După aceea mi-am reamintit de vechile maniere.
- Mulţumesc.
- Mai ia.

Tinnenbaum a clătinat platoul, pentru a mă ispiti. Am luat-o pe a doua şi pe a treia, fiindcă platoul continua să rămână lângă mâna mea. Le-am învelit în ambalajele lor şi le-am băgat în buzunarul bluzei de trening. Bărbatul a părut dezamăgit să nu mă vadă mâncându-le, ca şi cum urma să fiu divertismentul lui din ziua aceea. Înapoia scaunului meu, fântâna a clipocit şi a susurat, chinuindu-mă. Dacă nu-mi oferea ceva de băut, risca să mă vadă cu capul vârât sub jet, leorpăind ca un câine.
- Pot să capăt un pahar cu apă? Vă rog?
- Sigur că da. A pocnit din degete, apoi a ridicat glasul de parcă s-ar fi adresat unui microfon ascuns: Un pahar cu apă pentru domnişoara!

Peste o clipă, a intrat o Enderă cu chip de manechin, balansând un pahar pe o tavă. Era învelit într-un şervet din pânză. L-am luat şi am văzut cubuleţe care sclipeau aidoma diamantelor. Gheaţă. Endera a lăsat tava lângă mine şi a ieşit.

Am dat capul pe spate şi am deşertat apa minunată, toată dintr-odată, simţind cum lichidul rece îmi lunecă pe gât. Am închis ochii şi am savurat apa cea mai curată pe care o gustasem de la sfârşitul războiului. Când am terminat, am lăsat un cub de gheaţă să-mi cadă în gură. Am muşcat din el şi a trosnit. Când am redeschis ochii, l-am văzut pe Tinnenbaum urmărindu-mă.
- Mai vrei? m-a întrebat.

Aş mai fi vrut, dar privirea lui mi-a spus că nu fusese o întrebare serioasă. Am clătinat din cap şi am terminat cubul. Unghiile mi-au părut încă şi mai murdare pe sticla paharului, când l-am pus înapoi pe tavă. Vederea cuburilor care se topeau în pahar mi-a reamintit de ultima dată când băusem apă cu gheaţă. Părea că trecuse o eternitate de atunci, însă se întâmplase cu numai un an în urmă, în ultima zi petrecută în casa noastră înainte de venirea şerifilor federali.
- Vrei să ştii cum funcţionează totul? a întrebat Tinnenbaum. Aici, la Destinaţii Splendide?

M-am stăpânit să nu dau ochii peste cap. Ăştia erau Enderii. De ce altceva aş fi fost acolo? Am schiţat un zâmbet şi am încuviinţat din cap.

El a atins un colţ al display-ului gonflabil pentru a goli ecranul, după care l-a atins încă o dată, apelând holomaţiile. Prima dintre ele prezenta o senioară întinsă pe un fotoliu cu spătar rabatabil, cu ceafa acoperită de o calotă micuţă. Din calotă ieşeau sârme colorate care duceau la un computer.
- Chiriaşa este conectată la o ICC - Interfaţă CorpComputer - într-o cameră deservită permanent de asistente medicale cu experienţă, a rostit el. După aceea este supusă unei narcoze superficiale.
- Ca la dentist?
- Da. Toţi parametrii vitali îi sunt monitorizaţi pe durata călătoriei. (În cealaltă parte a ecranului, o adolescentă se întindea pe un pat capitonat.) Tu vei fi supusă de asemenea unei anestezii. Complet nedureroasă şi nepericuloasă. Te vei trezi după o săptămână, puţin ameţită, dar mult mai bogată.

Şi-a afişat din nou dinţii sclipitori. M-am străduit să nu fac o grimasă.
- Ce se-ntâmplă în săptămâna aceea?
- Ea va deveni tu. Şi-a răşchirat degetele şi a rotit palmele: Ai auzit despre protezele asistate de computere, care-i ajută pe amputaţi să-şi poată mişca membrele artificiale? Oamenii se gândesc pur şi simplu la mişcarea pe care ar face-o, iar proteza îi ascultă. Principiul utilizat în cazul acesta este foarte similar.
- Adică ea se vizualizează ca fiind eu şi dacă vrea să ia ceva, ajunge să se gândească la asta şi mâna îi ascultă gândul?
- Da, ca şi cum ar fi în corpul tău. Îşi foloseşte mintea pentru a ieşi cu corpul tău de aici şi a redeveni tânără.

Şi-a cuprins un cot în palma celeilalte mâini şi a adăugat:
- Pentru scurtă vreme.
- Dar cum...?

Tinnenbaum a indicat din cap spre cealaltă parte a ecranului.
- Aici, în altă cameră, donoarea - adică tu - este conectată la computer prin intermediul unei ICC wireless.
- Wireless?
- O să-ţi implantăm în ceafă un neurocip minuscul. Nu vei simţi absolut nimic. Total nedureros. Cipul ne va permite să te conectăm permanent la computer. După aceea cuplăm undele tale cerebrale la computer, care vă conectează pe voi două.
- Ne "conectează"...

Fruntea mi s-a încruntat, încercând să-mi imaginez două minţi legate între ele în felul acela. ICC... Neurocip... Implantare... Cu fiecare clipă, totul devenea mai straniu şi mai neplăcut. Impulsul de a o lua la fugă revenea înzecit. În acelaşi timp însă doream să aflu mai multe.
- Ştiu, totul este foarte nou, a rânjit el condescendent. Ne asigurăm că eşti complet adormită. Mintea chiriaşei îţi preia controlul corpului, apoi este verificată, pentru a ne asigura că totul funcţionează aşa cum trebuie, după care este liberă să plece şi să se bucure de corpul pe care l-a închiriat.

Ecranul arăta imagini ale corpului închiriat care juca golf, juca tenis, făcea scufundări subacvatice.
- Muşchii corpului îşi păstrează memoria, aşa încât va fi capabilă să practice orice sporturi ai practicat tu. La terminarea perioadei, chiriaşa revine aici şi conexiunea este dezactivată potrivit procedurii specificate. Chiriaşa este decuplată de la narcoza superficială, este controlată medical, apoi pleacă. Donoarei, adică ţie, i se restabilesc funcţiile cerebrale integrale, prin intermediul computerului. Te trezeşti în corpul tău, ca şi cum ai fi dormit câteva zile.
- Şi dacă mi se-ntâmplă ceva când ea este în corpul meu? Când se dă cu placa sau sare cu paraşuta? Dacă sunt rănită?
- În Destinaţii Splendide nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva. Chiriaşii noştri semnează un contract care-i face răspunzători financiar. Ei depun ca garanţie o sumă, care, crede-mă, este îndeajuns de mare pentru a dori s-o recupereze.

Vorbea despre mine ca despre un automobil de închiriat. M-a străbătut un fior, de parcă cineva îmi trecuse un cub de gheaţă pe şira spinării. Asta mi-a reamintit de Tyler - singurul lucru care mă ţinea pe scaunul ăsta.
- Şi cum este cu cipul? am întrebat.
- Îţi va fi înlăturat după a treia închiriere. Mi-a întins o foaie de hârtie: Poftim. Asta te-ar putea linişti.

Obligaţiile chiriaşilor la Destinaţii Splendide

1. Este interzisă modificarea în orice fel a aspectului corpului închiriat, incluzând - dar fără a se limita la ele - următoarele: piercing, tatuaje, tăierea sau vopsirea părului, utilizarea lentilelor de contact şi orice fel de proceduri chirurgicale, inclusiv augmentarea.

2. Este interzisă modificarea dinţilor, incluzând plombe, extracţii şi incrustarea de pietre preţioase.

3. Este obligatorie rămânerea în interiorul unei raze de optzeci de kilometri faţă de Destinaţii Splendide. La cerere, sunt disponibile hărţi.

4. Orice tentativă de intervenţie asupra cipului va duce la anularea imediată a închirierii fără rambursarea garanţiei şi la aplicarea de amenzi.

5. Dacă aveţi probleme cu corpul închiriat, reveniţi în cel mai scurt timp la Destinaţii Splendide. Vă rugăm să trataţi corpul închiriat cu grijă şi să nu uitaţi nicio clipă că este o persoană tânără reală.

Atenţie: prin construcţie, neurocipurile opresc chiriaşii să se angajeze în activităţi ilegale.

Regulile acelea nu m-au făcut să mă simt mai bine. Dimpotrivă, au ridicat o serie de probleme la care nici măcar nu mă gândisem.
- Şi ce-i cu... celelalte chestii? am întrebat.
- Cum ar fi?
- Nu ştiu.

Aş fi dorit să nu mă silească s-o spun. Dar n-am avut încotro.
- Sexul?
- Ce-i cu el?
- Nu-i menţionat în reguli.

În niciun caz nu doream ca prima mea experienţă sexuală să se petreacă într-un moment când nu eram de faţă.

A clătinat din cap.
- Este interzis şi interdicţia respectivă este subliniată clar chiriaşilor.

Da, cum să nu! Măcar nu puteam rămâne gravidă. Toţi ştiau că acesta era un efect secundar, pe care-l speram temporar, al vaccinului.

Muşchii abdomenului mi s-au contractat. Mi-am îndepărtat o şuviţă de păr de pe frunte şi m-am ridicat.
- Vă mulţumesc pentru timpul pe care mi l-aţi acordat, domnule Tinnenbaum. Şi pentru demonstraţie.

Buza i-a zvâcnit. A încercat s-o mascheze cu un zâmbet strâmb.
- Dacă semnezi azi, poţi beneficia de o bonificaţie. A scos din sertar o hârtie, a mâzgălit ceva pe ea şi a împins-o peste birou: Asta-i pentru trei închirieri.

A înşurubat la loc capacul stiloului.

Am ridicat contractul. Banii aceia ne-ar fi putut cumpăra o casă şi mâncare pentru un an. M-am aşezat înapoi pe scaun şi am inspirat adânc.

El mi-a întins stiloul. L-am luat.
- Trei închirieri? am repetat.
- Da. Şi vei fi plătită la terminare.

Hârtia s-a mişcat. Mi-am dat seama că-mi tremura mâna.
- Este o ofertă foarte generoasă, a urmat el. Se datorează bonificaţiei, dacă semnezi azi.

Aveam nevoie de banii aceia. Tyler avea nevoie de ei. Am strâns stiloul între degete şi susurul fântânii mi s-a înteţit în cap. Priveam fix hârtia, însă nu vedeam decât fulgerări de ruj roşu-mat, ochii portarului, dinţii ireali ai domnului Tinnenbaum. Am pus vârful peniţei pe hârtie, dar, înainte de a trage o linie, m-am uitat la el. Poate că doream o ultimă asigurare. A încuviinţat din cap şi a surâs. Costumul îi era perfect, cu excepţia unui fir de mătreaţă pe rever. Avea forma unui semn de întrebare.

Era prea nerăbdător. Fără să-mi dau seama, am lăsat stiloul din mână.

Ochii i s-au îngustat.
- S-a întâmplat ceva?
- Mama avea o vorbă.
- Da?
- Înainte de a lua o decizie importantă, lasă să treacă o noapte. Trebuie să mă mai gândesc.

Ochii i-au îngheţat.
- Nu pot garanta că oferta aceasta va mai fi valabilă ulterior.
- Trebuie să-mi asum riscul respectiv.

Am împăturit contractul, l-am pus în buzunar şi m-am sculat. M-am silit să-i surâd scurt.
- Îţi poţi permite să faci asta?

Mi-a blocat calea cu corpul.
- Probabil că nu. Trebuie totuşi să mă gândesc cu grijă.

L-am ocolit şi m-am îndreptat spre uşă.
- Telefonează dacă ai întrebări, a spus el pe un ton puţin cam prea tare.

Am trecut iute pe lângă recepţioneră, care a părut agitată să mă vadă plecând aşa curând. M-a urmărit cu ochii, în timp ce a apăsat probabil un buton de alarmă. Nu m-am oprit. Portarul s-a holbat la mine prin uşa din sticlă înainte s-o deschidă.
- Pleci deja?

Chipul lui scofâlcit părea al unui spectru. M-am repezit pe lângă el.

Când am ajuns afară, aerul rece de toamnă m-a izbit în plin. L-am inspirat adânc şi m-am strecurat prin mulţimea de Enderi care ticsea trotuarul. Probabil că fusesem singura care-l refuzase vreodată pe Tinnenbaum, singura care nu căzuse în mrejele ofertei lui. Învăţasem însă să nu mă încred în Enderi.

Am mers prin Beverly Hills, clătinând din cap faţă de colţişoarele de bogăţie care rămăseseră, la mai bine de un an după terminarea războiului. Aici numai o vitrină din trei era pustie. Haine de firmă, videoelectronice şi bot-magazine, toate pentru dependenţa de shopping a Enderilor bogaţi. Era un cartier bun de scormonit. Dacă un produs se strica, erau siliţi să-l arunce fiindcă nu mai exista nimeni care să-l repare şi era imposibil să faci rost de piese de schimb.

M-am străduit să trec cât mai neobservată. Deşi nu făceam nimic ilegal în clipa asta, dacă mă oprea un şerif federal nu puteam arăta documentele necesare pe care trebuiau să le aibă asupra lor minorii revendicaţi.

Pe când aşteptam la un semafor, s-a oprit un camion în a cărui remorcă se afla un grup de Starteri posaci, murdari şi jerpeliţi, cu picioarele încrucişate, având în mijloc un maldăr de târnăcoape şi hârleţe. O fată cu capul bandajat m-a privit cu ochi lipsiţi de viaţă.

Am zărit în ei un licăr de invidie, de parcă viaţa mea ar fi fost cu ceva mai bună. Când camionul s-a urnit, îndepărtându-se, fata şi-a cuprins umerii cu palmele, parcă îmbrăţişându-se. Oricât de rea mi-ar fi fost viaţa, a ei era mult mai rea. Trebuia să existe o cale de ieşire din nebunia asta. O cale care să nu implice banca aia de corpuri care mă înfiora sau sclavia legalizată.

Am mers pe străzi lăturalnice, evitând bulevardul Wilshire, care era un magnet pentru şerifii federali. Doi Enderi, oameni de afaceri în fulgarine negre, veneau pe trotuar spre mine. Mi-am ferit ochii şi mi-am vârât mâinile în buzunare. În cel din stânga aveam contractul. În cel din dreapta, bomboanele învelite în hârtie.

Amar şi dulce.

Cu cât mă îndepărtam de Beverly Hills, cartierele deveneau mai dure. Am ocolit mormane de gunoaie care aşteptau cine ştie de când să fie ridicate. Am înălţat ochii şi am văzut că treceam pe lângă o clădire vopsită în roşu. Contaminare. Trecuse peste un an de la ultimele rachete cu spori, totuşi echipele pentru evacuarea materialelor periculoase nu apucaseră să decontamineze casa asta. Sau nu voiseră. Mi-am acoperit nasul şi gura cu mâneca, aşa cum mă învăţase tata, şi am iuţit pasul.

Lumina zilei pălea şi puteam merge mai relaxat. Mi-am scos branterna şi am fixat-o pe dosul mâinii stângi, însă n-am aprins-o. Chiar noi spărseserăm felinarele stradale de pe-aici. Aveam nevoie de protecţia întunericului pentru ca autorităţile să nu ne poată ridica în baza vreunui pretext jalnic. Ar fi fost foarte încântate să ne închidă într-o instituţie. Nu văzusem niciodată interiorul vreuneia, dar auzisem despre ele. Una dintre cele mai groaznice, Instituţia 37, se găsea la numai câţiva kilometri depărtare. Îi auzisem pe alţi Starteri şuşotind despre ea.

Până să ajung la două cvartale de locuinţa noastră, se făcuse complet beznă. Am aprins branterna. Peste un minut am întrezărit dârele mişcătoare a două branterne ce se apropiau de pe partea opusă. Întrucât cei care veneau către mine le păstraseră aprinse, am sperat că erau pretenari. Dar apoi, în secunda următoare, ambele lumini s-au stins.

Renegaţi!

Am simţit un ghem în stomac şi inima mi-a sărit în gâtlej. N-am avut timp să gândesc. Instinctul m-a purtat spre clădirea mea. Unul dintre ei, o fată înaltă cu picioare lungi şi un tatuaj pe obraz, m-a prins din urmă. A ajuns imediat în spatele meu şi a întins mâna să mă înhaţe de trening.

Am sprintat şi mai energic. Uşa laterală a clădirii mele se afla la jumătatea cvartalului şi mă aştepta. Renegata a încercat din nou şi de data aceasta mi-a apucat gluga.

Am simţit când m-a smucit şi am căzut violent pe trotuar. Am simţit o durere în spate şi o usturime pe faţă. Fata m-a încălecat şi a început să-mi scotocească buzunarele. Prietenul ei, un băiat mai mărunţel, şi-a reaprins branterna şi mi-a vârât-o în ochi.
- N-am niciun bănuţ.

Am mijit ochii şi am încercat să împing mâinile renegatei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer