Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Ne-am jucat cu dualitatea noapte-zi, vis-coşmar


Marius Rădoi, Silvia Dumitrache, un interviu cu Rodrigo Sorogoyen

13.06.2014
Observator Cultural, iunie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cîştigător al Trofeului Transilvania, în cadrul celei de-a treisprezecea ediţii TIFF (2014), filmul Stockholm (2013) al regizorului spaniol Rodrigo Sorogoyen (aflat la al doilea film, după 8 citas, 2008 (co-scris şi co-regizat împreună cu Peris Romano), dar şi cu o bogată experienţă în seriale TV: Impares, 2008-2010 şi 2011, La pecera de Eva, 2010-2011, Vida loca, 2011, şi Frágiles, 2012-2013) nu poate fi clasificat într-o categorie strictă şi nici nu poate fi povestit astfel încît să surprindă întreaga delicateţe a abordării temei, un pas de deux între un El şi o Ea (jucaţi de Javier Pereria şi Aura Garrido, care au fost recompensaţi cu Premiul pentru Cea mai bună interpretare), surprinzător şi trist, pasional şi nemilos în acelaşi timp. Am stat de vorbă cu regizorul Rodrigo Sorogoyen despre cum a reuşit să realizeze acest film de succes cu foarte puţine resurse, despre abordarea inedită a unei teme bine-cunoscute, cea a one night stand-ului, dar şi despre receptarea variată pe care o provoacă în spectatori.

Silvia Dumitrache & Marius Rădoi: Filmul face trimitere la sindromul Stockholm. Ţi se pare sugestiv pentru relaţiile umane din prezent?
Rodrigo Sorogoyen: Da, dar la mine aş spune că raportul a fost invers: m-a interesat mai întîi un tip de relaţie umană sau, mai degrabă, un anume aspect dintr-o relaţie şi m-am gîndit cum să-mi construiesc filmul pornind de la asta, psihanalizîndu-mă şi pe mine. Apoi mi-am dat seama că există o similitudine sau se poate face o analogie cu sindromul Stockholm. Dar nu mi-am construit povestea avînd de la început în minte să exemplific acest subiect.

S.D. & M.R.: De ce Stockholm şi nu Estocolmo, aşa cum se scrie şi se pronunţă în limba spaniolă?
R.S.: În Spania, aproape nimeni nu ştie să pronunţe corect cuvîntul în engleză. Eu spun Estocolmo pentru că mi se pare mai simplu, dar Stockholm are o sonoritate mai estetică. A fost şi un motiv de marketing, deoarece ne gîndeam că o să avem un succes mai mare în străinătate decît acasă, ceea ce nu s-a întîmplat încă (rîde). Dar cred că în străinătate acest film poate să placă mult, de aceea am şi lăsat titlul sub această formă.

S.D. & M.R.: Cum a fost primit filmul în Spania?
R.S.: Pentru noi a fost un succes brusc, a fost un film realizat cu resurse puţine, o producţie mică şi cu puţine copii, cu o promovare extrem de scăzută, iar în Madrid a funcţionat foarte, foarte bine, a rulat timp de opt săptămîni, depăşind filme cu bugete mult mai mari. Cu toate acestea, numărul spectatorilor este foarte mic, în comparaţie cu alte filme, dar este bine avînd în vedere investiţia făcută.

S.D. & M.R.: Noi sîntem obişnuiţi să avem spectatori foarte puţini la filmele româneşti care au avut succes la festivaluri în străinătate, dacă sînt 50.000 este bine.
R.S.: La noi au fost 60.000-70.000. Dar pentru noi a fost foarte bine, pentru că am fost o mînă de oameni care am realizat filmul, cu mijloace puţine.

S.D. & M.R.: Aţi reuşit să-l distribuiţi în multe teritorii?
R.S.: În Miami am reuşit să avem în sfîrşit un agent de vînzări şi acum aşteptăm să vedem ce o să reuşească. În curînd va rula în Mexic, iar în Statele Unite a fost achiziţionat pentru a fi difuzat la televizor. Începem să-l exportăm, agentul nostru a fost la Cannes şi ne-a spus că ţările din Est s-au arătat foarte interesate: România, Lituania, Letonia, Polonia. Credeţi că le-a plăcut spectatorilor români?

S.D. & M.R.: Oamenii ieşeau din sală distruşi. O spectatoare a spus că e un film pe care nu-l poţi povesti, dar, după ce îl vezi, ai un nod în gît, abia îţi stăpîneşti lacrimile.
R.S.: Acesta a şi fost efectul scontat.

S.D. & M.R.: Scenariul este extrem de coerent şi de legat. Cîte variante a avut?
R.S.: Au fost şapte variante, iar prima seamănă extrem de mult cu ultima, pentru că schimbările au fost mici, subtile.

S.D. & M.R.: Este un final tulburător, care conferă noi valenţe filmului. De la început ai avut clar conturat gestul ei final?
R.S.: Da, sinuciderea ei am proiectat-o de la bun început. Ce a variat a fost felul în care comite acest gest. Într-una dintre variante, ea îşi taie gîtul în faţa lui, în bucătărie, dar am decis să atenuez dramatismul şi a fost o decizie bună. Acum, cînd mă gîndesc la acest final, mi se pare oribil şi total nedrept faţă de personaj, disproporţionat faţă de drama şi de durerea ei. Am luat decizia potrivită, pentru că nu ar fi funcţionat.

S.D. & M.R.: Scena în care ea se aruncă de la balcon ar fi putut fi scena finală, dar l-ai lăsat pe el să vadă ce s-a întîmplat. Te-ai gîndit să termini mai devreme?
R.S.: Da, evident că m-am gîndit, dar am lăsat posibilitatea deschisă să tăiem la montaj în mai multe locuri. Una dintre variante era să tăiem cu ea aşezată pe balustradă, fără să se arunce, şi să decidă publicul.

S.D. & M.R.: Să fie un final incert?
R.S.: Da, dar mi-a plăcut mai mult ca el să vadă, pentru că mi se pare că este un film total bipolar în ceea ce priveşte perspectiva celor două personaje şi nu voiam să dau întîietate nici unuia. Cred că, dacă el nu iese să vadă, focusul şi atenţia înclină dezechilibrat în favoarea ei. Oricum, în a doua parte a filmului, ea este protagonista, aşa că am considerat că personajul lui merită acest final, pentru că nu trebuie să fie un film despre ea, ci despre amîndoi. Cred că, prin asta, personajul lui capătă profunzime, iar publicul rămîne cu întrebarea: "Ce naiba o să facă tipul ăsta acum?". E prima oară cînd spun asta în presă: eu şi Javi [Javier Pereira, n. n.], cu care sînt prieten, ne-am propus să facem şi o continuare, să vedem ce s-a întîmplat cu personajul lui după zece ani, şi nu trebuie să aibă neapărat legătură cu aventura cu fata aceea, cu povestea lor, şi nici nu trebuie să se desfăşoare tot pe parcursul a douăzeci şi patru de ore.

S.D. & M.R.: Este un film care provoacă reacţii diferite în spectatori şi spectatoare. Aceasta a fost intenţia?
R.S.: Am observat că reacţiile sînt totuşi imprevizibile, nu poţi să spui că toate femeile empatizează cu ea, de exemplu o spectatoare a spus că personajul feminin este enervant şi că nu poate să-l suporte, iar un spectator l-a judecat destul de aspru pe el, considerîndu-l un tîmpit. E drept că, în general, am constatat că spectatorii sînt mai îngăduitori cu el şi că, deşi recunosc că el s-a purtat rău în noaptea aia şi că a fost un nenorocit, îl înţeleg, se pun în pielea lui, înţeleg limbajul jocului din acea noapte şi că ea a pierdut şi că ar trebui să se ducă acasă şi să treacă peste, iar femeile îl condamnă aspru pe el şi nu-l înţeleg, simpatizînd mai mult cu ea. Îmi place foarte mult să constat acest lucru pentru că reacţia publicului faţă de filmul meu mă ajută să înţeleg mai bine societatea. Îmi place şi că, atunci cînd ieşi de la film cu colegii, cu prietenii, începi să vorbeşti despre ce ai înţeles şi se nasc controverse aprinse. Cred că filmul are multe de cîştigat din asta, pentru că, după ce văd filmul, oamenii încep să comenteze şi nimeni nu are aceeaşi părere

S.D. & M.R.: Ai scris scenariul avîndu-i deja în minte pe actorii din distribuţie?
R.S.: Pe Javi da, sîntem colegi de apartament şi locuim chiar în casa în care am făcut filmările (total freudian!). Pe Aura am ales-o ţinînd cont şi de anumiţi factori, cum ar fi publicitatea, puţinul marketing pe care-l puteam face. Voiam o actriţă cît de cît cunoscută, dar şi capabilă pentru un asemenea rol, să aibă şi un fizic special. Am avut patru, cinci nume la care ne-am gîndit şi am ales-o pînă la urmă pe Aura, pe care deja o ştiam, lucrasem cu ea la televiziune. Şi, în plus, ne trebuia o actriţă care să aibă curajul să intre într-un asemenea proiect cu puţine resurse financiare, în care nimeni nu ne asigura nimic. Lucrul ăsta nu i-l poţi cere lui Penelope Cruz.

S.D. & M.R.: Poate că tocmai o actriţă deja celebră ar putea să nu aibă pretenţii financiare, implicîndu-se într-un proiect şi din alte motive.
R.S.: Aici greşiţi. E foarte, foarte trist că nu se întîmplă aşa, dar, cu cît un actor este mai celebru şi are mai mulţi bani, cu atît vrea mai mult.

S.D. & M.R.: Este un film care porneşte de la o temă cu o notă sexuală clară, one night stand-ul. De ce ai abordat-o fără să recurgi la a arăta o scenă de sex, aceasta fiind doar sugerată?
R.S.: Încă de la început am avut, inconştient, acest gînd, ca, în momentul în care urcă la el, să tai cadrul şi cred că a fost o alegere inteligentă, pe de o parte, pentru că spectatorul este intrigat imaginîndu-şi ce s-a petrecut în noaptea aia şi, pe de alta, pentru că în prima parte există în subtext atît de multe aluzii sexuale, cu întrebarea "Se vor culca sau nu împreună?" planînd asupra întregii poveşti. Mi-a plăcut ca scena sărutului să fie scena climaxului, următoarea scenă fiind cu ei doi dimineaţa. Este o soluţie mai curată, mai elegantă.

S.D. & M.R.: În partea a doua a filmului, cromatica devine mult mai simplă, scenele sînt aproape în alb şi negru, pe cînd în prima parte, domină o coloristică mai vie. Cum ajută această dualitate la conturarea poveştii?
R.S.: A fost o alegere estetică, scenariul creionează două direcţii distincte ale poveştii, aşa că am vorbit cu directorul de imagine să diferenţieze cele două momente, să fie total diferite şi în felul în care dozează şi distribuie lumina. În prima parte, acţiunea se desfăşoară în mai multe zone, fapt care necesită o anume varietate cromatică. În cea de-a doua parte, cînd acţiunea se petrece doar în interior, aveam nevoie de alb, şi nu am găsit altă casă mai bună decît cea în care stau chiar eu - nu am stabilit de la bun început să filmăm în casa mea, mai întîi am căutat altele, dar nu am găsit una care să corespundă nevoilor noastre. Albul violent al casei ajută la construirea poveştii, ne-am jucat cu dualitatea noapte - zi: noaptea, atunci cînd se îndrăgostesc sau credem noi că se îndrăgostesc, este asociată cu visul, cu partea drăguţă a poveştii, de aici şi culori mai variate şi mai calde, iar ziua se identifică cu coşmarul, iar albul prinde bine. Am vorbit cu directorul de imagine şi am decis să supraexpunem lumina. Puţinele elemente pe care le aveam, inclusiv rochia ei albă, au avut ca scop conturarea dihotomiei zi-noapte, vis-coşmar, este un minimalism total, bipolar.

S.D. & M.R.: E, în acelaşi timp, şi un film "teatral".
R.S.: Ne-au spus mulţi asta: faceţi şi o piesă! Nici vorbă! Deja sînt sătul de filmul ăsta! (rîde) Mi se pare o supraexploatare, inclusiv că risc să corup filmul. Dacă vine cineva şi vrea să facă o piesă după filmul meu, foarte bine, dar nu eu. Chiar dacă nu corup filmul, simt că mă corup pe mine. Să ne oprim, deja am lucrat de mulţi ani la filmul acesta. M-am gîndit la povestea asta de acum opt ani, dar ne-am hotărît să începem să lucrăm în 2010, şi în 2012 am început filmările. Deja filmul acesta are o istorie, vrem să trecem mai departe.

S.D. & M.R.: Există o scenă în film cînd ea iese din baie şi lasă o urmă de sînge pe peretele alb. Este un moment simbolic, de la care spectatorul poate să presupună că ceva rău urmează să se întîmple?
R.S.: Mulţi au interpretat acest moment, ca pe un fel de premoniţie. Dar pentru mine este o scenă relevantă pentru felul în care ea ajunsese să se raporteze la el. Deja nu-l mai respecta pe tipul ăsta, era nemulţumită de el şi nu-i mai păsa dacă s-a curăţat sau nu pe mînă de sînge şi dacă lăsa urme. Dar poate funcţiona şi ca o premoniţie de genul "Aici va curge sînge", fata asta e chiar nebună, o să ia un cuţit şi o să-l împlînteze în el, dar eu, ştiind că nu se va întîmpla aşa, dimpotrivă, mi-a plăcut să-i las pe oameni să creadă asta. Şi îmi place că el nici nu vede acest lucru, cea care poartă drama fiind ea, e o dramă pe care el nu o ştie şi, chiar dacă bănuieşte ceva, vede doar vîrful icebergului. Îmi imaginez cum el merge prin casă fără să vadă urma aceea şi, mai tîrziu, cînd o observă, să spună "La naiba, trebuia să-mi dau seama!".

S.D. & M.R.: Filmul are o sensibilitate ce trimite la cinema-ul francez. Ai spus că ţările din Est au fost mai interesate de film, cum îţi explici acest fapt?
R.S.: Nu-mi dau seama de ce a plăcut mai mult în Est, nu cunosc atît de bine zona aceasta. Filmul are o abordare nordică, în ceea ce priveşte distanţarea, dar vorbeşte despre ceva ce, în fond, este mediteranean. Şi, uneori, poate tocmai ceea ce este diferit de spaţiul tău te atrage.

S.D. & M.R.: Este un film inclasabil. Dacă totuşi ar trebui să-l încadrezi într-o categorie, cum l-ai descrie?
R.S.: Nu ştiu, am încercat să-i găsesc o categorie, atunci cînd am fost întrebat în conferinţele de presă, dar am renunţat. Ironic, pentru că mie chiar îmi plac categoriile în viaţa personală, sînt un om extrem de ordonat, mi-ar plăcea să nu-mi placă, dar aşa sînt eu. Am o idee nebunească, să fac o comedie spumoasă, la care să mori de rîs, iar la jumătate să se transforme într-un film de groază, ca oamenii să spună "Ce naiba se întîmplă, pînă acum rîdeam şi acum mi-e frică?". Mi-ar plăcea să văd aşa ceva pe ecran şi, pentru că nu am văzut, aş vrea s-o fac eu. Am multe proiecte şi trebuie să ai multe proiecte ca măcar unul dintre ele să-ţi reuşească. Odată cu acest film, am pus pe picioare şi o casă de producţie şi nu vreau să moară cu Stockholm.

S.D. & M.R.: În opinia ta, în ce stadiu se află acum cinema-ul spaniol?
R.S.: Total pierdut, este în căutarea identităţii, norocul e că sînt mulţi oameni care vorbesc despre salvarea lui, oameni din breaslă, mulţi oameni talentaţi, care sînt pasionaţi, nimeni nu poate îngropa o tradiţie şi dorinţa de a spune poveşti.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Stockholm
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2014


0 comentarii

Spacer Spacer