Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Actul de a spune o poveste este un privilegiu


Cezar Gheorghe, un interviu cu Maximon Monihan

02.01.2015
Observator Cultural, iunie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La voz de los silenciados / Vocea celor neauziţi este, poate, unul dintre filmele cele mai ambiţioase din competiţia TIFF 2014. Maximon Monihan, regizorul filmului, încearcă să atragă publicul în lumea şi imaginaţia Olgăi, o adolescentă surdă din Guatemala adusă din America Latină la New York prin falsa promisiune a unei şcoli creştine pentru cei care nu pot auzi. Numai că, odată ajunsă la New York, promisiunea pentru o viaţă mai bună se transformă într-un coşmar. Intrăm în universul dezumanizat al traficului de persoane. Olga este forţată să cerşească la metrou pentru familia sa, ţinută ostatică în Guatemala, să nu fie omorîtă. Rezultatul este un experiment cinematografic care îmbină ritmul filmelor lui Chaplin şi Keaton cu realismul magic şi un sentiment al sfîrşitului de lume din care umorul nu lipseşte. Lipsa totală a dialogului este înlocuită de un sound design bazat pe sunete de frecvenţă joasă destinate imersiunii spectatorului în experienţa senzorială şi interioritatea unei persoane surde. Regizorul şi-a dorit realizarea unei film mut modern care vorbeşte, în mod alegoric, despre preţul mic pe care îl punem pe viaţa celorlalţi. Am stat de vorbă cu Maximon Monihan după proiectarea oficială a filmului său în competiţia oficială TIFF 2014.
 
Cezar Gheorghe: Filmul tău este poate unul dintre cele ai ambiţioase filme prezente în festival deoarece ai încercat, folosindu-te de uneltele pe care cinemaul ţi le pune la dispoziţie, să comunici publicului interioritatea şi experienţa unei persoane surde. Dacă cinemaul este o artă a exteriorului, comunicarea vieţii interioare a unei persoane private de unul dintre simţurile sale este foarte dificilă, mai ales în forma aleasă de tine - comunicarea din perspectiva specifică persoanei I. Cum ai ajuns să fii interesat de un asemenea subiect şi de o asemenea temă?
Maximon Monihan: În primul rînd, e vorba de ceea ce se întîmpla în faţa ochilor noştri în fiecare zi, sclavia la care asistam şi lipsa de empatie cu aceşti oameni obligaţi să cerşească. Mi s-a părut un subiect deosebit de important. M-au interesat şi extensiile alegorice ale acestei situaţii. Dar, legat de întrebarea ta, cum să arăţi ceva interior într-un mediu de expresie eminamente exterior, am simţit că, în calitate de cineaşti care s-ar putea să nu mai facă alt film - pentru că cinema-ul este o artă foarte costisitoare, fiind deţinută de o elită financiară în Statele Unite  - am ştiut că avem şansa să facem un film cu adevărat unic doar pentru că am primit o cameră gratis şi cîteva bilete de avion gratis către Guatemala. În situaţia asta, nu am vrut să facem un film tipic şi conservator. Ştiam că, dacă asta e singura noastră şansă, măcar să facem ceva care să iasă în evidenţă şi pe care oamenii şi-l vor aminti şi care va oferi publicului o experienţă diferită de ceea ce văd de obicei. Ne-am spus că asta e o poveste foarte interesantă, care poate fi spusă într-un mod unic prin intermediul cinemaului, care poate oferi publicului o experienţă pe care altfel nu ar cunoaşte-o. Nu ştiu dacă am reuşit, dar cred că e important să îţi asumi unele riscuri. Nu poţi să faci filmele făcute de ceilalţi.
 
C.G.: Cum ai luat decizia de a filma alb-negru?
M.M.: New York-ul deja arată de parcă ar fi alb-negru. Toată lumea se îmbracă în negru, gri sau alb. Clădirile sunt toate murdare şi negre, gri sau albe. Iar ceea ce i se întîmpla Olgăi era deja destul de negru şi gri. Cred că New York-ul arată mai bine în alb şi negru. Cînd mă gîndesc la oraş sau dacă mi-ai cere să îl desenez, aş alege aceleaşi culori. Şi, dincolo de asta, nu am avut deloc bani pentru acest film. Dacă îl filmam color, ar fi costat mult. Am folosit o cameră digitală. Am avut o cameră foarte veche. Am filmat înainte de momentul în care aparatele DSLR au căpătat capacitatea de a filma acum cinci ani. Ne-a luat mult timp să corectăm totul în postproducţie pentru că nu aveam deloc bani pentru asta. Am cerut multor prieteni să ne facă favoruri.
 
C.G.: Dar, pentru că mi-ai spus aceste lucruri, îmi dau seama că filmul este cu atît mai mult o realizare importantă. Dar cineva care nu are ochiul format nu îşi va putea da seama că e filmat digital. Te pot întreba care este formatul folosit?
M.M.: Da este o vorba despre Direct video, o cameră Panasonic HVX 200. Îmi pare bine că nu sare în ochi. Pot dormi liniştit acum.
 
C.G.: Urmărind aceeaşi idée, ce părere ai despre toţi cei care filmează cu DSLR-ul?
M.M.: Nu îmi place shallow focus-ul deoarece este foarte folosit şi asta mă deranjează. Dar bineînţeles că vreau mai mulţi oameni să reuşească să facă film. Vreau ca mai multe poveşti să fie spuse, însă mi-ar plăcea că cei care au această şansă să petreacă mai mult timp şi să irosească mai mult efort în construirea acelor poveşti care trebuie să fie autentice, nu doar dintr-o atitudine mimetică. Deci e o binecuvîntare şi o problemă în acelaşi timp. Sper să se ieftinească şi mai mult aceste camere, dar sper ca oamenii să realizeze că actul de a spune o poveste este un privilegiu şi să realizeze acest lucru cu mult efort, tocmai pentru ca ceva adevărat să iasă la iveală.
 
C.G.: De ce ai ales să intensifici viteza filmului?
M.M.: Pentru mine, viteza oferă filmului o anumită atmosferă magică şi o poezie pe care de obicei nu o vezi. Nu mi-am dorit un film hiperrealist, ci o anumită trăsătură care să ne apropie de o fabulă. Asta e important cînd încerci să spui o poveste universală. Are nevoie de elemente fabulatorii.
 
C.G.: Sound design-ul filmului tău este într-adevăr unic. Ai făcut o cercetare preliminară înainte de construirea sunetului? Am avut sentimentul că ţi-ai dorit cu adevărat să priveşti în mintea Olgăi, să ne oferi o imagine apropriată de modul în care ea percepe realitatea.
M.M.: Am făcut multă cercetare. În lumea celor surzi, există o gamă destul de largă în ceea ce priveşte experienţa fiecăruia. Toţi sînt foarte diferiţi, au grade extrem de diferite în ceea ce priveşte privarea de simţul auzului. Ne-am dorit să descoperim o frecvenţă şi un nivel de decibeli care să fie realiste pentru experienţa unei persoane surde. Deci, da, am încercat să aducem spectatorul în mintea personajului şi să creăm acea claustrofobie simţită de cineva care trăieşte cu un set diferit de simţuri. Sound-designer-ul nostru merită toată aprecierea. Are numai 22 de ani. Îl cheamă Michael Kaufman. A făcut o treabă nemaipomenită. Noi am făcut cercetarea şi el a transformat-o într-un adevărat "personaj" al filmului.
 
C.G.: În ceea ce priveşte ritmul filmului, care este rolul repetiţiilor folosite în comunicarea aspectelor cotidiene ale filmului. Care a fost motivaţia ta pentru a alege acest ritm şi care a fost atitudinea ta faţă de montaj?
M.M.: Drama sau comedia - ambele depind de muzică. Orice monteur înzestrat îţi va spune că montajul este strîns legat de muzică. Başii sînt importanţi. Iar în cazul nostru, pentru că nu aveam avantajul dialogului, trebuia să oferim spectatorului un element de stil care să îl determine să simtă că filmul înaintează cu adevărat. Am montat filmul pe muzică şi apoi am scos muzica, tocmai pentru a-i da acel sens muzical. În ceea ce priveşte repetiţiile, e vorba despre faptul că toţi trebuie, la un moment dat, să facem lucruri pe care nu le dorim. Viaţa, în general, înseamnă repetiţie, repetiţii nedorite. Asta a permis să impunem un ritm filmului. Dar e un lucru dificil, pentru că poate deveni foarte plictisitor pentru spectatori. Trebuia însă să găsim o modalitate de a transforma această repetiţie într-o experienţă care are capacitatea de a te învălui emoţional.
 
C.G.: De vreme ce nu există dialog, cum dramatizezi un asemenea film? Cum planifici turnarea sa?
M.M.: Este bine să ştii destul de detaliat lucrurile pe care povestea, naraţiunea trebuie să le realizeze şi apoi să cartografiezi totul odată ce ai ajuns la locul filmării. Neavînd un buget, nu aveam timp să verificăm locaţiile. Nu am avut luxul acesta.
 
C.G.: Aţi folosit planuri furate?
M.M.: Totul a fost furat. Nu am avut asigurare, permise. Este ilegal să filmezi în metroul din New York pentru că acum există frica asta că oricine poate fi terorist, mai ales după 9/11. Ne-am furişat la metrou. Nu poţi face story-board atunci cînd încerci să te ascunzi. Niciunul dintre cei care erau în tren nu ştiau că noi facem un film. Îi dădeau bani actriţei care o interpreta pe Olga. După ce le arătam că filmăm şi le dădeam banii înapoi, ei insistau să îi păstreze. Chiar credeau că cerşeşte. Era singura modalitate în care puteam filma deoarece filmam ilegal. Numai aşa poţi face un film în America dacă nu ai bani. 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre La voz de los silenciados / Vocea celor neauziţi
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2014


2 comentarii

  • Interesant!
    concediere.wordpress.com, 03.01.2015, 15:41

    Bun interviu si interesant film. Pacat ca nu l-am identificat sa-l urmaresc online, am vazut ca apare doar Trailer-ul si o mentiune cum ca va fi la TIFF din Cluj in mai-iunie 2015. Nici urma de Bucuresti insa...Mai caut...cred ca merita vizionat! este altceva! La Multi Ani! Maria

    • RE: Interesant!
      Razvan Penescu [membru], 05.01.2015, 12:42

      Filmul a rulat la TIFF 2014 în competiţia principală şi a făcut parte şi din retrospectiva TIFF 2014 de la Bucureşti. E puţin probabil să revină la TIFF 2015, dar e posibil să poată fi văzut peste cîţiva ani, într-o retrospectivă dedicată regizorului.

Spacer Spacer