Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

America dezgolită de la brâu în jos


Raluca Feher

25.06.2014
Editura Tandem Media
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Raluca Feher
America dezgolită de la brâu în jos
Editura Tandem Media, 2014




Intro

Raluca Feher are 20 de ani în câmpul muncii, mai întâi în presa din Braşov şi apoi la ProTV, Curentul şi Capital. Din 2000, lucrează în publicitate, fiind director de creaţie la agenţia Cap. Este călătoare înrăită, toţi banii fiind, cu hotărâre, cheltuiţi pe avioane şi trenuri, asii şi americi. În timpul liber este unul dintre fondatorii Frontline Club Bucharest, filiala românească a unuia dintre cele mai faimoase cluburi de presă din lume.
*
"Toate hărţile sunt vii" spune Raluca Feher, om cu experienţă de 20 ani în publicitate şi presă, care a lăsat pentru un an job-ul de Creative Director şi "a plecat din CAP să-şi ia lumea în cap", a mers cu rucsacul în spate prin America de Sud, a stat de vorbă cu oamenii, le-a ascultat cu atenţie poveştile şi i-a privit cu un ochi căruia nu-i scapă niciun detaliu. America dezgolită de la brâu în jos e o carte de călătorie caleidoscop, unde America de Sud se recompune, ca un puzzle, din mii de detalii trecute prin filtrul amuzant, uneori cinic, dar mereu empatic al Ralucăi Feher.

"O invidiez pe Raluca în primul rând pentru memorie. Înregistrează tot. Cartea asta e una atipică - e şi un reportaj care nu scapă nimic, e şi un film care-ţi proiectează în minte o America de Sud dinamică, cu mult umor, e şi o poveste personală ce se citeşte printre rânduri. Cele mai faine sunt portretele oamenilor - sunt atât de vii încât ai impresia că scot o mână din carte, te invită la dans sau îţi întind un pahar de vin.", spune Cristina Foarfă, project manager bookaholic.ro.
 
Olivia Steer remarcă: "Dacă maturitatea s-ar măsura în umor, Raluca Feher ar fi babă bătrână cu brâul de lână. E o diversiune, la mijloc! Raluca Feher îţi dezveleşte America de la brâu în jos, ca să nu bagi de seama cum se dezbracă ea de la epifiză în sus."
 
Scriitorul Radu Paraschivescu încheie apoteotic: "Să ştiţi că am început să vă citesc. (Curiozitatea e cel mai dolofan rozător din lume.) Deocamdată îmi place. Îmi place foarte mult."
 
America dezgolită de la brâu în jos este publicată de editura Tandem Media şi poate fi comandată pe site-ul editurii, www.editura-tandem.ro.

***
Cartea de călătorii America dezgolită de la brâu în jos va fi lansată miercuri, 25 iunie 2014, la ora 18:30, de Raluca Feher, de această dată în postura de scriitoare, alături de invitaţii: Radu Paraschivescu, Olivia Steer şi Cristina Foarfă. Evenimentul are loc la Institute, The Café [Strada Ştirbei Vodă 104-106].

***
Grătarul de carne în noaptea librăriilor

Buenos Aires este oraşul cu cele mai multe librării pe cap de locuitor din lume. Credeam că Buhuşiul, dar uite că m-am înşelat. Buenos Aires este, de asemenea, oraşul cu cel mai mare număr de psihologi, raportat la populaţie. În capitala Argentinei se citeşte şi se înnebuneşte de atâta citit.
 
În Buenos Aires există noaptea librăriilor. Unul dintre cele mai mari bulevarde ale capitalei, Corrientes, e închis în această noapte caldă de noiembrie şi poporul ocupă carosabilul. Mii de oameni umblă turbaţi, cu braţele pline de cărţi cumpărate de la librăriile care înşiră bulevardul. Sau de la tarabele deschise acum pe trotuare.
 
Pe o scenă ridicată în mijlocul lui Corrientes, o demoazelă uşor supraponderală - dacă îi place lectura şi nu se duce la sală, ţţţţţţţ - cântă romanţe. Pe scenă scrie "No hay ciudad sin poesia". La Bucureşti, zicala ar fi modificată în: "Nu-i oraş fără borduri schimbate." Dar să nu divagăm.
 
Publicul cântă cu demoazela, fetele se unduiesc, iar bărbaţii dau demni, aprobator, din cap. Mamaşe ostenite de bătălia pe cărţi se aşază pe taburete albe, îşi scot urechile din poşetele împodobite cu paiete şi ascultă fermecate poveştile scriitorului X, care a ieşit în stradă să-şi promoveze ultima carte. Zece metri mai încolo, o altă librărie, un alt măcel, ţipete ca la carne în '87. Ce se dă? Jules Verne şi literatură sud-americană, Sabbato şi Allende, Borges şi Vargas Llosa. O altă scenă, un domn cântă la chitară şi îndrăgostiţii se ţin în braţe, căci dragostea şi cărţile se pupă bine.
 
Un cârd de vreo 40 de copii cam pe la 5-6 ani, conduşi de doi rastamani cu portavoce, se bulucesc într-o librărie. Părinţii sosesc şi ei, gâfâind în spate. O pereche trebuie să plece şi aleargă după cârd, încercând să-şi decupleze fetiţa de la grup. O înşfacă, dar fetiţa se zbate şi rage. Vrea la cărţi, înapoi, vreaaaa căăăăăărţi, caaarteeeaaaa!!!! Nu-mi vine să cred. Cum e posibil aşa ceva? Copil care să vrea carte egal copil care o să-ţi facă probleme, uite, deja îţi face, pentru că nu vrea acasă, vrea cu intelectualii ăştia cu mustaţă care ascund ceva sub ea, probabil un zâmbet revoluţionar.
 
Nu tu ceaiuri şi pipe, şi domniţe cu volănaşe şi aer abuzat, încălţate în tenişi răpănoşi şi cu rochiţe vintage. Hipsterii lor sunt pe muncă, nu pe poză. Se şterg de vopsea pe pantaloni şi apoi mâzgălesc mai departe un perete. Un băieţandru creţ a scris apostrofator: "Copii, puneţi mâna pe carte, că nu muşcă". Poate ale lor. La noi ştiu o grămadă de mutilări cauzate de lectură: degete smulse, palme sfârtecate. Oare să le spun în ce pericol îi pune creţul cu sfatul lui prostesc? Decid că nu e treaba mea.
 
Corrientes e luminat ca ziua şi, sub becurile puternice, la măsuţe, bătrâni şi copii joacă Scrabble, Go sau şah. Mă simt ca în broşurelele martorilor lui Iehova, alea pe care le primeam în poştă pe vremea lui Ceauşescu. Pe fiecare pagină era câte un desen cu Isus, blond şi cu ochi albaştri, mângâind pe cap copilaşi bucălaţi, în timp ce, în spate, leul, iepurele, gazela şi lupul încingeau o horă a prieteniei.
 
Plec din mijlocul broşurii iehoviste şi ajung la "El Ateneo". Cotată de The Guardian ca fiind una din primele 10 cele mai frumoase librării din lume, "El Ateneo" a fost deschis în 1919, pe vremea aceea chemându-se Teatro Gran Splendid. La sfârşitul anilor '20, teatrul a fost convertit în cinema şi, în 1929, aici au fost difuzate primele filme cu sunet din Argentina.
 
Pe jos e pluş, pe sus lămpi aurii, bolta e pictată şi cărţile umplu acum sala în care, pe vremea când Argentina era una din marile puteri economice ale lumii, bărbaţi în frac şi femei cu mănuşile trase mătăsos peste coate veneau să aplaude spectacolele de tango ale lui Gardel, Canaro şi Firpo.
 
Muzica e în surdină, factura de curent trebuie să fie foarte costisitoare. Volumele se înşiră cuminţi şi, printre rafturi, ca nişte uriaşe păsări colibri, clienţii librăriei se înfruptă, cu ciocul vârât între pagini.
 
Pe scena înălţată a fostului teatru sunt mese. La una dintre ele, două bătrâne sporovăiesc, fiecare cu o cafea şi un croissant în faţă. Pardon, aici li se spune "medialuna". Câţiva americani se miră "ooo-uau" când zăresc complexul mecanism de ridicare a cortinei. Trei bărbaţi demni, pe la 45 de ani, fără burtă şi ceafă, sunt afundaţi în fotolii grele, de club englezesc şi, totodată, sunt afundaţi în lectură. Un grup de japonezi face poze de la etaj, o mamaie moţăie la o masă lângă mine. Bărbia îi atârnă şi se trezeşte strigând "bingo", fericită că a câştigat bani pentru operaţia estetică de eliminat ridurile de pe creier.
 
Librăria "El Ateneo" a vândut 700.000 de cărţi în 2007 şi peste un milion de oameni îi calcă pragul ca să facă ooooo-uauu şi poze de la balcon. "Nişte proşti", şi-ar spune primarii de sector din Bucureşti, care ar fi deschis aici un cazinou sau, de ce nu, un loc cu păcănele şi mese înghesuite, să iasă banul gros, că o viaţă avem şi doar n-o s-o irosim, ca proştii, cu atâta lectură. Vezi bine că lui Gigi nu i-a plăcut cartea şi uite ce bine a ajuns.
 
Cum poţi să închei mai frumos noaptea librăriilor dacă nu cu o parilla - grătarul nostru strămoşesc, perpelită sub clar de lună? Alejandro dă indicaţiile prin telefon, taximetristul ne duce departe, departe. O să cădem de pe hartă, o să ajungem în Chile sau poate chiar o să trecem în Brazilia. Cartierul unde ne leapădă - Hensel şi Gretel intrând în Pădurea Neagră - e jupuit ca o nemţoaică uitată de Dumnezeu la soare. Alejandro coboară şi deschide uşa blocului cu o cheie groasă. Când te uiţi în jur, nu înţelegi de ce nu au pus un drug în uşă şi trăgători cu arcul pe metereze. Gunoiul se fugăreşte, într-o orgie dezlănţuită, pe străzi. Alejandro împinge uşa şi zice "olaaa" şi apoi urcăm în liftul bătrân şi şovăitor până la ultimul etaj, unde ne aşteaptă Monica. Ea e gazda seratei şi, ca orice gazdă argentiniană, îşi aşterne pupicul pe obrazul drept. Geaba întinzi obrazul stâng, buzele niciodată nu vor ateriza acolo.
 
În cinci minute terasa e plină de lume: o doamnă pe la 70 de ani care-şi ţine, neconvinsă, poşeta în braţe, ca în troleu; un băiat zvelt, pe la 25 de ani, care păzeşte o halcă enormă de carne, pusă pe un grătar. Nu orice grătar, ci chiar unchiul grătarelor, cu jgheab unde se scurge grăsimea şi coşuleţ pentru cărbuni încinşi, ca să îi ai gata făcuţi şi să nu trebuiască să îi arunci mereu în foc. Grătar cu pârghie şi lanţ care să-l încline în funcţie de intensitatea focului. Parilla Technik, se vede că au trecut nemţii pe aici.
 
Trei franţuzoaice de vreo 20 de ani se hârjonesc cu doi nemţi anoşti, de aceeaşi vârstă. Din hamacul închis, ca o păstaie, iese surprinzător, ca în horrorurile japoneze, Vivienne, singaporeza dansatoare de tango, de 60 sau 70 de ani, cine poate şti cu asiaticii? Nimeni nu i-a văzut paşaportul şi nici nu vrea să spună ce zodie chinezească e, pentru că astfel ai putea să îi deduci anul naşterii.
 
Monica, proprietara terasei, n-are nicio problemă cu vârsta ei. E o babă bine, la vreo 65 de ani, îmbrăcată în rochie roşie, cu spatele gol, şliţ pe picior şi pantofi argintii, de tango. Este terapeută - meserie mai comună decât cea de măturătoare de stradă, vezi bine cât gunoi e afară, şi în mod evident îl vindecă de stresuri şi depresii pe un domn de vreo 40 de ani, care îi trage clopotele de răsună cartierul. Monica îl joacă, îşi înfăşoară piciorul în jurul lui, îl mângâie pe mână, râde gros-erotic şi-şi lasă capul pe umărul lui. "Aş vrea să îmbătrânesc ca ea", spune Juju sorbind din paharul de plastic plin cu vin bun, căci în Argentina nimănui nu-i trece prin cap să pună pastile pisate în băutură. Alea se iau separat, când îţi zice terapeuta că ai nevoie. Juju insistă "zici că suntem într-un film de Almodovar." Un nou pupic se aşază blând pe obrazul meu drept. O fată cu feţişoară de boliviancă şi păr la subraţ şi la vedere. Apoi, rapid, un nou pupic, de la un băiat cu chitară, care fumează o ţigară cu miros dubios.
 
Luminile se sting pe terasa pictată din mijlocul ghetoului. Monica apare cu un sfeşnic, lumânările sunt aprinse şi anunţă petrecăreţii că vor asista la prima căsătorie - de o singură noapte - din lume. Juan, un domn cu zâmbet binevoitor şi descendenţă maghiară, Ianoş deci, unguraş de-al nostru, o ia în căsătorie pe... na că n-am reţinut, o braziliancă fină, care dansează fabulos tango. Băiatul zvelt părăseşte halca şi grătarul şi oficiază slujba. Audienţa ţipă de plăcere când Daiana presară petale de flori în calea mirilor şi Juan îşi răstoarnă mireasa în braţe, într-o figură plină de eleganţă. Femeile se bulucesc să prindă buchetul, Monica, la cei 65 de ani, îi dă un brânci fetiţei cu păr la subraţ şi înşfacă florile de iasomie. Vivienne nu prinde ironia nunţii de o noapte dar, după patru explicaţii, înţelege că este o căsătorie de formă, un soi de Vegas cu termen redus, başca gratis, şi îşi declară dorinţa de a se căsători pentru o noapte şi ea.
 
"You have been married?", mă întreabă gânditoare. "No". "I want to see how marriage is, this thing, to be married for a night is for us, women that never been married". Aprob. Monica îşi foloseşte dreptul de preempţiune al gazdei şi anunţă că, săptămâna viitoare, ea va fi mireasă şi îi zâmbeşte promiţător domnului de 40 de ani, care îi răspunde senzual, oferindu-i să muşte capul unui cârnat zemos, cufundat în sos de chimichurri. Sosul îi curge terapeutei pe bărbie. Femei desculţe dansează pe terasa pictată, nu mai e vin, nu mai e bere, trei băieţi cântă la chitară şi cei doi nemţi anoşti încearcă să danseze samba.
 
De ce călătorim? De ce lăsăm confortul căscioarelor noastre şi ne luăm lumea-n cap? Cine sunt oamenii ăştia în uniformă de turist occidental, cu sandalele din cârpă şi pantaloni din doc şi, în afară de confirmarea independenţei faţă de familie, ce caută ei aici? De ce stau cu toţii înghesuiţi, în coliviile youthhostelurilor, bând bere ieftină şi plimbându-şi amintirile triste ale călătoriilor trecute, ca pe o turmă de sclavi scoşi la vânzare, prin faţa unei audienţe de necunoscuţi?
 
Să fie oare Buenos Aires-ul o adunătură de monumente, Teatrul Colon şi Muzeul Naţional, Obeliscul şi cimitirul Recoleta? Doar pietrele contează, doar morţii au ceva de spus?
 
Sorbind din paharul de plastic plin cu vinul cel sec şi aspru al Argentinei, îmi dau seama, profetic, că toate hărţile sunt vii, că oamenii sunt mai importanţi ca râurile şi mai greu de cucerit ca vârfurile, că toată colecţia de artă a Muzeului de pe Avenida Libertador nu face doi bani dacă nu ai ajuns, într-o seară de decembrie, fierbinte, pe o terasă pictată, dintr-o mahala puturoasă. Oamenii sunt destinaţiile şi eu acum tocmai am rescris harta Buenos Airesului, fixând atracţii fără de egal şi recorduri neştiute: nurlia Monică şi Ianoş / Juan cununat cu o braziliancă superbă, în faţa Domnului şi a lunii pline, de un grătaragiu pofticios. Parafrazându-l pe Marian Nistor de la Savoy "ne-ar trebui, pam-pam-parararam, 1.000 de ani ca să trăim o noapte cum e asta în România noastrăăăăăă"
 
Juju, hai acasă. Suntem şapte oameni, înghesuiţi în taxiul prea mic, coate în gură, dar gurile întinse până la urechi, în zâmbete deschise, de oameni care ştiu să-şi dea cu aspiratorul prin suflet şi să nu-şi lase mortofleii de praf să le-nfunde canalul fericirii. Nu degeaba Buenos Airesul este oraşul cu cel mai mare număr de psihologi pe cap de locuitor. Nu degeaba.
 
***
În clădirea semidărăpănată unde e cea mai faimoasă milonga din Buenos, rupe bilete la intrare o doamnă fără gât şi cu o mustaţă de gaucho. Ola - zicem noi, ola - răspunde ea. Uşa zboară de perete, muzica se repede pe hol, răvăşeşte mustaţa doamnei şi îi dă un brânci unei chelneriţe pătrate, care cară o frapieră cu şampanie.
 
Pe ring se înghesuie vreo 30 de perechi, "nivelul e foarte ridicat", mă asigură Juju, care e toată un zâmbet şi besos, besos, besos. Toată lumea lipeşte pupicul pe obrazul drept, cum se face în Argentina. Trebuie să aşezi pupicul apăsat, să nu fie zburat de ventilatoarele care rup rochia de pe tine. La masa din faţă, sunt doi nenici rupţi din The Godfather: bronzaţi, costumaţi, săculeţul cu pantofii de stradă atârnă trist, pe spătarul scaunului. Uite-l şi pe Bilbo Baggins of the Shire!! Un moşuleţ care îşi poartă longevitatea bine băgată în pantalonii traşi până-n gât priveşte scrutător încăperea după o eventuală parteneră. Nu pare să fie mulţumit de ce vede şi reazemă un perete încă patru ore, dar, nu-i aşa, ce înseamnă patru ore la eternitatea pe care a trăit-o?
 
La mese sunt rochii de seară şi costume ţepene, paiete şi pantofi cu toc. Ventilatoare mari torc deasupra, gata să spulbere transpiraţia şi să revigoreze dansatorii: păr alb pieptănat pe spate, ca o pânză de velier, vânt din pupa când intră pe ringul de dans, paşi mici şi accidente grave când, după o voltă, în picior ţi se înfige tocul de 10 centimetri al unei dansatoare japoneze începătoare.
 
La masa noastră vine Juan, cardiolog, Juan cel nesigur. Nesigur, desigur, doar când e pe ringul de dans, nesigur cu femeile, un pic nefericit. Operează pe inimi, dar nu ştie să şi-o facă pe a lui bine. Are mustaţă şi vorbeşte mult, se asigură că l-ai văzut şi ai apreciat cât de bine dansează, bea apă şi-şi umezeşte des buzele.
 
Apoi, la masă vine un domn bronzat, nu reţin numele. Nu e bronzat, "dânsul e din Pakistan" - îmi spune Juju. Şi el iubeşte tangoul şi aleargă să se lipească de o coreeancă de vârstă incertă, rujată mănos. Rujul poate fi împrospătat la toaletă, unde poţi să îţi închiriezi rochii de seară, pantofi de tango, rimel şi ştrampi. Femeile beau şampanie. Toate femeile din milonga beau şampanie. Juju îmi explică: "Vinul roşu te moleşeşte şi pătează dinţii". De fapt, mai e ceva: respiraţia după vin e duhnitoare, a butoi. După şampanie, eşti o narcisă abia culeasă.
 
Juju are cercei cu pene şi e surescitată. Când dansează închide ochii şi chiar şi Buenos Airesul dispare. Încerc şi eu, închid ochii, e 4 dimineaţa, miroase a ferigi şi iasomie.
 
Nu m-am ridicat toată noaptea de la masă. Nu ştiu să dansez, în general. Şi nimeni aici nu te invită să dansezi dacă nu eşti "testată" mai întâi de un aventuros. Femeile stau pe o parte a sălii, bărbaţii pe cealaltă. Bărbaţii fac semne discrete, din bărbie - dacă femeia ţintită apleacă languros privirea, înseamnă că e "da". Atunci bărbatul calcă apăsat podeaua şi-şi culege din stratul de floricele garofiţa dorită. Pe margine eşti în siguranţă, între pahare de şampanie şi scrumiere pline, lângă cizmele şi pantofii de oraş, lepădaţi pentru condurii de tango. Lângă mine răsare Oso, adică domnu' Ursu în spaniolă, dansator cu state vechi prin milongi şi prin pârnăi. "Are articolul 56", zice Alejandro, "adică dacă mai face vreo trebşoară, intră la puşcărie pe viaţă". Oso are peste 70 de ani şi cataractă la ochiul drept şi şi-a zis că dacă tot se operează la ochi, să-şi facă şi o estetică la bărbie, că mai are 30 de ani de trăit ca popa. Îmi face cu ochiul, ăla fără cataractă, şi mă înghesuie pe scăunel, chipurile să facem o poză.
 
Pe lângă masă, trece o doamnă cu figura terfelită şi fără nas. "Fostă actriţă de cabaret, celebră, accident de maşină, operată de 189 de ori", scoate Juju fişa domniţei. "Astălaltă e distrusă, luna asta i-a murit mama şi a părăsit-o şi iubitul, mai tânăr cu 20 de ani decât ea". De data asta discutam despre o demoazelă despletită, pe la 65 de ani, care-şi învârte şoldurile în faţa unui celebru cântăreţ de jazz, ce tropoteşte mărunt pe lângă ea. Iar "ăsta este un mare cântăreţ de tango, are o voce caldă". E vorba de un Menumorut de 2,10 metri, cu gura plină de dinţi, care pupă zemos obrazuri şi striveşte mânuţe de moşnegi. Observând totalul meu dezinteres pentru persoana lui, Oso renunţă. Acum storceşte în braţe o capră neagră în rochie multicoloră, care încearcă să scape.
 
N-o să învăţ niciodată tango - îmi spun hotărâtă şi, la fel de hotărâtă, dau peste cap paharul de şampanie, sperând că la tombola serii o să câştig operaţia de mărit ochii şi implantat al 11-lea deget la mâna stângă, să pot să şterpelesc şi eu portofele şi inimi ca milongherii. Şi să ajung la 98 de ani să fac planuri pentru următorii 30, operată şi bronzată ca velociraptoru' ăsta în rochie verde, care a înghiţit un tinerel cu sacou alb şi batistuţa roşie, să nu-l deochi. Culoarea nu şi-a făcut efectul, tinerelului i se mai văd doar picioarele, dar dă frumos din ele. De ce mă mai mir, doar Juju mi-a zis că ăştia toţi ştiu să danseze.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer