Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

California (pe Someş)


Ruxandra Cesereanu

16.07.2014
Editura Charmides
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ruxandra Cesereanu
California (pe Someş)
Editura Charmides, 2014



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

O mărturie

În 2013, mi-am cumpărat bicicletă: îmi dorisem aşa ceva de o grămadă de ani, de când eram copil, de fapt. Lucrul acesta nu se-ntâmplase până acum din tot soiul de motive: fiindcă apartamentul alor mei era atât de mic, încât nu am fi avut unde să ţinem bicicletă; apoi fiindcă nimeni nu ştia sigur dacă nu cumva era doar un moft de-al meu, iar după vreo lună de zile bicicleta ar fi fost aruncată într-un colţ, la uitare. Apoi fiindcă, după ce m-am mutat de la ai mei, am avut atâtea drumuri şi navete (cu trenul ori maşina) de făcut de-a lungul anilor, în şi prin viaţă, încât nu s-a mai pus chestiunea achiziţionării unei biciclete. Dar iată că în primăvara lui 2013 mi-am luat inima în dinţi. Primele mele plimbări pe malul Someşului au fost ezitante, mereu cu mâna pe frână, întrucât riscam să mă ciocnesc de copii şi cărucioare. Însă, la începutul lunii mai deja ştiam să rulez binişor. Apoi m-am obişnuit ca în fiecare amurg să o pornesc pe drumul sălbatic, cu bălării, de lângă bloc, apoi prin Parcul Rozelor şi după aceea pe aleea asfaltată pe malul râului, de la Parcul Rozelor până la podul Garibaldi. Devenisem o obişnuită a amurgului şi a Someşului când, într-o seară, s-a întâmplat ceva. Mă întorceam spre casă, după ce rulasem câteva ture în sus şi-n jos pe malul râului, când am auzit un zvon de chitară şi nişte glasuri răzleţe: erau nişte băieţi şi fete, care zdrăngăneau melodia Hotel California, cu specificul ei dominant de chitară în stilul trupei Eagles. Zvonul chitării aceleia malformate (căci adolescenţii auziţi de mine improvizau cu sfială) şi glasurile acelea, ba subţiri, ba răguşite, m-au făcut să mă întorc în timp, pe vremea când eu însămi eram adolescentă şi cântam de zor, cu prietenele mele de liceu (şi mai apoi cu acelea din facultate) aceeaşi melodie auzită acum, improvizată odinioară cu frenezie, fie pe malul Someşului, pe insula zisă a Câinilor (astăzi lichidată), fie la diferite petreceri de liceeni ori de studenţi care se credeau buricul pământului. De la întoarcerea asta în timp a pornit totul, aici a fost declanşatorul unui poem şi al unei cărţi întregi alcătuită dintr-un singur poem (cu trei straturi). O carte despre copilărie, adolescenţă, tinereţe şi maturitate; despre credinţa mea în poezie şi despre bătălia mea pentru poezie.

California
(pe Someş)

On a dark desert highway, cool wind in my hair...

Avalanşa a pornit de la băieţii şi fetele care vrăjeau o chitară pe malul Someşului,
aşa au început să cadă amintirile şi poezia.
Mai întâi ochii mi s-au făcut unul singur în frunte,
o cameră de filmat care se rostogoleşte.

Septuagenara stătea în râu şi îşi lovea pulpele cu fusta suflecată,
pe când Hotel California ieşea ca un joint din burta chitării.
Bicicleta mea devenise un instrument muzical,
iar Someşul mirosea a vremuri hipiote.
Era vara unei exploratoare în colonii,
îmbrăcată într-un tricou cu dungi şi bermude pescăreşti.
La marginea râului maşinile de tuns zguduiau iarba
iar câinii lingeau mâinile stăpânilor.

Şi atunci am ştiut:
noi suntem cei drogadicţi,
cei ce mai cred în lucrurile uriaşe din piaţa publică,
în suprafeţele tăiate de adâncituri.

Scoicile pariziene împrumutate odinioară de pe Rue Monsieur Le Prince
pe care mai apoi le-am aruncat în Someş, iată, au rodit,
s-au făcut scoici vertebrate pentru culegătorii de pe albia râului.
Odinioară le-am furat şi le-am dăruit neştiutorilor,
iar ei au crezut în mine.
În ele se găseşte toată copilăria pământului care s-a amestecat cu apa
.

Җ
Doi bărbaţi tăvăliţi în iarbă râdeau cu telefoanele lipite de pântec,
pruncii din cărucioare chiţăiau, păreau nişte şoricei uscaţi de căldură,
oraşul se înmulţise cu drojdia de la subsuori,
era o plăcintă cu vişine scăpată pe asfalt.
Râul se năpustise peste ziduri.

Şi atunci am ştiut:
noi trăim începutul şi sfârşitul în ordine inversă.
Atunci când carcasele se vor dezintegra la bordura cerului,
vom avea găvanele umplute cu resturi de ziare.

Aricii de mare mi-au înţepat tălpile într-un golf atenian,
unde adolescenţii sărind de pe stânci şi chiuind
scrijeliseră numele unui oraş arogant doar de ei cunoscut: Sepolya City.
Carcasele cosmice ale aricilor le-am adus acasă
iar pe una din ele am aşezat-o sub râu, deşi era fărâmiţată.
Dar Sepolya City nu avea să se zidească niciodată în ceţurile de pe Someş
.

Җ
Pe mal, biserica Sfântul Mihail coborâse de pe picioroange,
copiii cu praştia îi crăpaseră vitraliile.
Cafeneaua Insomnia duhnea a urină şi a poeţi descompuşi,
în clubul Zorki pianele se stricaseră,
la barul Rivers dimineaţa lichidă avea culoarea pereţilor de spital,
pe terasele de la obeliscul Carolina fusese trasă la sorţi
apocalipsa de început de mileniu.
Însuşi regele Mathias venise să se scalde în Someş.

Eu fac aici înnădituri.
Gândesc un zigurat.
Amintiri învălmăşite de râu îmi ung retina.
Ochii mei au fost doar originea unui poem care se scrie.

La grădiniţă dormeam în paturi care se dezlipeau din perete.
Erau câteva zeci de fetiţe cu funde în păr,
numai eu eram îmbrăcată băieţeşte, cu părul retezat,
purtam pulovăr şi aveam ciucuri la căciulă
.
După-amiaza îngrijitoarele ne puneau să dormim,
după ce înghiţeam ceai cu bromură.
Atunci râul călătorea pe spinarea mea ca un trenuleţ de jucărie.


Җ
Bucăţi de oameni circulau la periferii,
corpurile se rarefiaseră printre bulinele de confetti,
pieile miroseau a haine de vată.
Dincolo de obiecte, creierul era insolubil,
o mogâldeaţă pe un doc părăsit.

Pachetele de ţigări funcţionau ca un prezervativ social.
Clădirea Universităţii era acoperită de graffiti,
umezeala literelor vindeca boala scrisului.
Hotel California pe Someş era străbătut de triciclete şi prichindei.
Cioclii se găseau doar în casele părăsite.

Şi atunci am ştiut:
marsupiile noastre îi vor adăposti pe vieţuitorii din noul ghetto
şi astfel ne vom întregi fotografiile de familie.
Noi suntem cei ce dorm în parcări matlasate.
Nu mai există minuni xeroxate,
pe Someş, băieţi şi fete cântă până răguşesc,
cu dinţii galbeni de la ţigară şi cu gust de arahidă.

Scoicile late culese odinioară în Long Island,
în vreme ce doi oameni străini povesteau despre aurora boreală
iar eu, cea de-a treia, nu izbuteam să mă scald în ocean.
Valurile erau cât pereţii.
Una din scoici am aruncat-o apoi în Someş ca pe-o sămânţă,
din ea a crescut Empire State Building cât un stâlp electric pe mal,
de unde toată poezia lumii se vede ca o păşune.
Astfel m-am întors la începuturi
.

Җ
Scene lichide.
Pieptul nostru fericit de înotători
şi perucile hidratate în maşinile salvării.
Pe Someş se găseau foile de cositor în care ne înveleam cerebelul,
înainte de execuţia somnului de după-amiază.
Paznicii râului aveau în buzunare sticle de bere,
petele de pe mâinile lor alcătuiau o hartă a destrămării.
Animale de casă se zbăteau în cuşti cu răsuflători.

Şi atunci am ştiut:
iată, dăm foc rafinăriilor şi binecuvântăm floarea-soarelui.
Baie de iod e poezia!
Floarea-soarelui mi se lipise de pleoape.

Scoicile găsite odinioară pe insula unde coceam cartofi în jar,
ţopăind într-un maieu de copil rătăcitor şi pârjolindu-mi buzele,
scoicile pe care le ţineam strâns în pumni
când pluteam într-un cauciuc de camion pe râu printre ceilalţi copii lopătari!
Scoicile acestea le-am îngropat mai târziu la capătul Someşului,
nădăjduind că le va găsi cineva
.

Җ
Intoxicaţi cu Hotel California facem gălăgie,
trezim toţi vecinii ascunşi în cămări.
Hărmălaia noastră e epidermică.
Suntem carnivori, cu ochi dezolaţi de cunoaştere.

Era ziua morţilor când am zburat cu avionul peste ape,
iar eu întotdeauna de ziua cea plină de lumânări
mi-aduc aminte cum era să mă fac călugăriţă.
Crezusem odinioară că mănăstirea e un antrenament pentru poezie
iar poezia o călugăriţă în carne şi oase.
Dar, iată, au trecut o grămadă de ani
acum sunt înălţată pe tocuri şi cu urechi înţepate de cercei.
De ziua morţilor ceva se limpezeşte în mine
ca o uşă trântită de braţe înmănuşate până la cot,
poezia ca o mănăstire s-a prăbuşit de pe picioroange,
iar rasa mea de fostă călugăriţă atârnă-n cuier.
Ştie cineva ce se întâmplă cu un sac plin care-i prea strâns la gât?
El nu se despică într-o singură parte
ci plezneşte deodată prin toate părţile în care a fost zăvorât
.

"A venit vacanţa cu trenul din Franţa,
hai copii la joc, cărţile pe foc,
dărâmarea şcolilor, moartea profesorilor,
stingerea lămpaşelor, topirea oraşelor",
aşa strigam odinioară, la jumătatea lui iunie, ca nişte piţigoi,
pe acoperişul blocului, la etajul zece
sau în coliba făcută din pături, la parter, când ploua
.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer