cel care crede pune marginea lui peste otravă. luaţi de vă-nfruptaţi, acesta este trupul meu şi-ncerci să te-apropii de scursoare facută după chip şi veşnica lui asemănare. îmi zâmbeşti cu osanalele pînă la urechi şi peste dacă se poate. mă priveşti cu ochii imenşi a mirare cerşită. mă aprobi, mă ungi în mirul parfumat, cleios şi zîmbeşti.
a explica organ cu organ în agora plină de curioşi faptele tale, paşii cu care încercai fără umărul de mucava al zîmbăreţilor să cerşeşti îndurare. a explica îţi spuneam era mîna întinsă cu piept cu tot, mătasea fină a cămăşii fîlfîind albă albă de lungul primăverii din urmă. îţi roteşti cuvintele peste feţele lor mute neîncrezătoare şi le pui în grijă inocenţă căt să prisosească. ecoul vorbelor tale strecurat prin bătaia de aripi a porumbeilor şi crezi că dincolo e o ascultare cît plasa albastrului cer ce ne ţine.
cel care curge asemeni neformei vasului în care se va fi pus îţi va lua cuvintele însăilîndu-le-n brăţările calpe-ale părerilor. de-a da cu părerea, piatra strepezit-a personajului ce-mbalează anotimpul cu perversa răsucire-a silabelor.
te astepţi ca bunătatea să fie precum în albumele burghezăluite la greu, oarece frunze, pîine proaspătă, lutul, cuvintele de prisos ale ipsosului, formulele de politeţe cînd te legeni de pe-un picior pe altul să umpli conversaţia cu smirnă. adevărul încopciat cu veşnicele cuie, bălţile de sînge la relanti, bîlbîiala apoasă... lista continuă şi uiţi să-l mai scuipi pentru repetabila iertare a greşiţilor cu condică de prezenţă la spovedanie.
rămâne amarul de-a nu putea sa fie lumină.