Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Filmul românesc contemporan trebuie să iasă din tematica locală


Silvia Dumitrache, un interviu cu Florin Zamfirescu

10.10.2014
Observator Cultural, iunie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cu o carieră impresionantă în teatru şi în film, activităţi duse în paralel încă din timpul facultăţii, Florin Zamfirescu a fost recompensat cu Premiul de Excelenţă în cadrul TIFF 2014. Pentru prima oară la TIFF, Florin Zamfirescu ne-a povestit despre începutul carierei sale în cinematografie, despre cum se raportează la Noul Val şi la cinematografia de dinainte de '89, dar şi despre numeroasele şanse care i-au favorizat ascensiunea şi întîlnirea cu nume mari ale cinema-ului românesc.

Printre rolurile sale importante din film, le amintim pe cele din 
Năpasta (1985), Moromeţii (1988), Senatorul melcilor (1995), Filantropica (2002), Moartea domnului Lăzărescu (2005), Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii (2006), Poziţia copilului (2013).
 
Silvia Dumitrache: Aţi primit Premiul de Excelenţă la ediţia a treisprezecea a Festivalului Internaţional de Film Transilvania. Ce înseamnă acest premiu pentru dumneavoastră?
Florin Zamfirescu: Nefiind pînă acum la TIFF şi nefiind un obişnuit al festivalurilor, în sensul că nu am dat niciodată prea mare importanţă prezenţei mele în cadrul acestui gen de evenimente, cînd am primit un telefon să mi se spună că voi fi recompensat cu un premiu la TIFF, am zis că nu am timp să vin. După care, m-am mai documentat şi mi-am dat seama că ar fi fost o prostie să nu vin. E o mare onoare pentru mine acest premiu, pentru că înseamnă o recunoaştere şi nu există actor care să nu fie fericit pentru orice recunoaştere a muncii lui. Am aşteptat cu nerăbdare să revăd Năpasta, care a fost ales aici pentru a fi proiectat, cu toate că alegerea mea fusese Pădurea nebună. Dar oricum, e şi greu să alegi din atîtea filme, peste şaizeci, nici nu ştiu exact cîte sînt. Şi nu doar filme în care am rol principal, ci şi unele în care am avut filmări de o zi. Pot să mărturisesc că mă mîndresc foarte tare cu rolul Gigi Dumbravă din serialul Inimă de ţigan, pentru că, deşi părerile sînt împărţite din cauza modului în care se percep la noi telenovelele, eu continui să spun că pentru mine o telenovelă înseamnă un rol, un scenariu, un regizor şi un aparat de filmat. Şi avantajul la un serial e că poţi să desfăşori o faţetă mult mai amplă a personajului, poţi să dezvolţi o mai mare diversitate a lui, interioară şi exterioară, spre deosebire de concentrarea dintr-un lungmetraj.
 
S.D.: Cum a început cariera dumneavoastră în domeniul filmului?
F.Z.: Primul meu film este un film în care n-am apărut. Se numeşte Căldura, în regia lui Şerban Creangă, şi eu aveam trei zile de filmare. Jucam un rolişor care se pare că a fost excepţional, din punct de vedere artistic, dar, la vizionare, la cenzură, s-a hotărît să se scoată secvenţele cu mine pentru că murea un om într-un accident de maşină - eu conduceam şi călcam pe cineva şi mîncam bătaie de la oameni, mai în glumă, mai în serios, luam şi palme, şi brînciuri. Am aflat după filmări că li s-au părut excepţionale secvenţele cu şoferul, dar au convenit că n-are sens, într-un film de dragoste, să moară un om. Al doilea meu film, cînd treceam din anul doi în anul trei, este tot la Şerban Creangă, i se pusese lui pata pe mine. A fost ultimul film al lui Ştefan Ciubotăraşu, Aşteptarea, un film în care un ceferist iese la pensie, iar cei doi pretendenţi la mîna fiicei lui eram eu şi Vladimir Găitan. Senzaţia pe care am avut-o la postsincron a fost îngrozitoare. M-am văzut pe ecran, în întuneric în sală, şi auzeam pe întuneric: "Măi, cine e băiatul ăla? Ce drăguţ e!". Eu credeam că vor să-şi bată joc de mine sau că, eventual, vor să mă încurajeze chiar dacă eram penibil. Mie mi se părea că sînt o sperietoare de ciori. Chiar mă gîndeam să le dau înapoi banii cu care mă plătiseră şi să-i rog să taie scenele cu mine. Apoi am jucat în Capcana, o zi de filmare la Manole Marcus, un film despre legionari, cu mulţi actori şi cascadori. Am mai avut un rolişor la Manole Marcus, iar apoi am primit primul rol mare, la Adrian Petringenaru, în Tatăl risipitor, unde am jucat alături de mari actori, Toma Caragiu, Dinică, Albulescu, Marga Barbu etc.
 
S.D.: A început apoi să se profileze o carieră solidă şi în film, deşi intenţia dumneavoastră iniţială fusese de a vă axa pe actoria de teatru.
F.Z.: Da, întotdeauna m-am imaginat actor de teatru şi nu am renunţat niciodată la teatru. Am făcut în paralel şi film, şi teatru şi au fost unii ani cînd am avut şi patru roluri în film - chiar în anul cu Năpasta. Primul a fost Rămîn cu tine, la George Cornea, pe urmă Năpasta (regia Alexa Visarion), Pădurea nebună (regia Nicolae Corjos) şi Un echipaj pentru Singapore (regia Nicu Stan). Am fost şi mă consider un actor norocos, pentru că, fără să fac un efort şi fără să mă străduiesc să cultiv relaţii, m-am găsit distribuit în rol după rol. Au fost situaţii cînd trebuia să filmez şi în paralel, aşa cum s-a întîmplat cu Mere roşii (Tatos) şi Dincolo de pod (Veroiu). În rolul lui Trică, un ţărănuş, din Dincolo de pod, aveam părul lung şi îmi plăcea, iar la Tatos eram un bolnav operat de rinichi şi trebuia să fiu tuns. Aşa că am găsit soluţia să-mi pun o legătură de cap. Nu pot să răspund la întrebarea "Film sau teatru?", pentru că e ca şi cum m-ai întreba cu ce îmi place mai mult să merg, cu piciorul stîng sau cu cel drept. Am cîteva proiecte de teatru, inclusiv unul cu Ştefan Caraman. Au început să-mi placă producţiile cu mai puţini actori şi cu un consum scenografic mai mic.

 

S.D.: Cine v-a atras înspre film, care au fost marile întîlniri?
F.Z.: De fapt, nu m-a atras nimeni. Eu de pe la şase ani am vrut să fiu actor, iar la mine, la Călimăneşti, se ţine în fiecare an, toamna, un tîrg de Sfînta Maria Mică, o nebunie, cu tiribombe, cu fel de fel de vînzători. Cînd aveam doisprezece ani, ne-am trezit în tîrg cu o echipă de filmare: Geo Saizescu şi un tînăr cam imberb, Sebastian Papaiani, care filmau Un surîs în plină vară. Era o secvenţă cu "Ia văcuţa neamului, ia văcuţa neamului", iar ţăranca ce vindea văcuţa şi o ţinea în pauze scotea din traistă o oglinjoară extraordinară şi un ruj şi se machia: era Nineta Gusti, artistă emerită, dar eu nu ştiam. Vrînd să mă fac actor de la şase ani, n-am mai plecat din tîrgul ăla trei zile, le-am stricat zeci de metri de peliculă, pentru că, atunci cînd auzeam "Motor!", mă băgam în faţa aparatului şi mă uitam în obiectiv. Mă alergau şi spuneau "Luaţi-l pe nenorocitul ăsta de aici, că ne strică tot filmul!". Dar nu puteau sub nici un chip să scape de mine, mă ascundeam şi apăream cînd nu se aşteptau, şi uite aşa am ajuns şi în filmul ăsta. Deci, teoretic, ăsta e primul meu rol. La mulţi ani după, cînd eu eram rector şi Saizescu îşi dădea doctoratul, i-am semnat diploma şi i-am zis: "Domnule Saizescu, dacă mă omoraţi atunci cînd aveam doisprezece ani, n-avea cine să vă mai semneze diploma". Ne-am uitat împreună la film şi mi-a zis: "Da, domnule, tu eşti ăsta? Păi tu ştii ce mă enervase nenorocitul ăla mic, de voiam să-l omor!".
 
S.D.: Aţi jucat mult şi înainte de '89, şi după în filme româneşti. Cum percepeţi diferenţele?
F.Z.: Cinematografia română înainte de '89 avea un mare avantaj în faptul că se făceau mult mai multe filme. Eu nu am fost ocolit de roluri nici după '89, am jucat şi la regizori consacraţi, şi la cei tineri. Dar este mult mai greu pentru actorii tineri, o mulţime de studenţi talentaţi care nu au acest debuşeu. Foarte puţini au norocul să debuteze în film şi să se lanseze şi, indiscutabil, filmul şi televiziunea îţi oferă altă vizibilitate. De aceea e bine să existe cît mai multe evenimente cum este TIFF-ul, pentru că se adună oameni, se creează nişte nuclee, se prezintă nişte proiecte. E greu să-i facem pe politicienii şi pe oamenii noştri de afaceri să vadă cît de important e filmul pentru o ţară.
 
S.D.: Cum rămîne însă cu problema cenzurii înainte de '89?
F.Z.: Da, asta a fost mereu o problemă şi pentru mine a început chiar cu faptul că mi s-au tăiat secvenţele din primul meu film. Şi în Iarba verde de acasă (regia Stere Gulea) mi-aduc aminte că au fost tăiate secvenţe şi a fost mare păcat. Era o secvenţă cu un măgăruş înhămat la un plug care ara o brazdă şi a fost scoasă, pe motivul: "Dar ce, domnule, noi mai arăm cu măgarii?". Aşa că au băgat scene cu tractoare şi cu replici de genul: "Nici nu mai ştiu ce să fac cu atîtea frigidere, mi-au adus ăştia de nu mai are cine să le cumpere". Am suferit realmente cînd am văzut prima proiecţie din Moromeţii pe muzica lui Vasile Şirli, o muzică incredibilă, Moromeţii îşi dubla calitatea pe baza acelei muzici. Cu foarte puţin înainte de premieră, Şirli a rămas în străinătate şi l-au obligat pe Gulea să schimbe muzica, nu doar să taie semnătura. Cenzura făcea ravagii în acea perioadă. D'ale carnavalului a ieşit abia în '90, deşi el era filmat de zece ani, pentru că Pintilie n-a acceptat să taie nimic. Tot un film al lui Pintilie, Reconstituirea, a rulat de trei ori şi l-au oprit. Am propus odată să se publice şi lista cu cenzori, ca măcar să se ştie, în posteritate, cine a fost nemernicul care intra cu picioarele în artă. La teatru, mi-aduc aminte, aveau loc întîlniri cu partidul, ne strîngeau pe toţi, după repetiţii, actori şi regizor, şi ne spuneau: "Tovarăşi, noi la artă nu ne pricepem, aşa că nu vorbim despre artă", iar mie îmi venea să zic: "Şi atunci ce căutaţi aici?". La teatru era mai simplu, pentru că puteai să zici că accepţi modificările, scoteai replicile respective la premieră şi apoi le băgai la loc, pentru că nu mai venea nimeni să revadă spectacolul. Şi ştiam că dacă ne-ar fi prins, am fi spus că le învăţaserăm mai demult şi ne intraseră în reflex. La film nu se poate, tai cu foarfeca. L-am întrebat pe Gulea de ce nu a păstrat secvenţele tăiate pentru a le proiecta după, dar mi-a zis că nu avea cum, se casa totul. Acum, din păcate, mulţi nu ştiu ce să facă cu libertatea. Îi dai drumul unui cal sălbatic, aleargă de nebun, se izbeşte de toţi copacii. Şi libertatea este o constrîngere teribilă pentru omul normal. Dar, ca într-un acvariu în care bagi mîna şi tulburi totul, încet-încet se vor sedimenta lucrurile într-o ordine naturală.
 
S.D.: Cum apreciaţi tematica abordată de filmele româneşti contemporane?
F.Z.: Am impresia că, de pildă, tematica comunistă nu mai e plăcută în Vest, oamenii nu vor să vadă suferinţă. Cînd Netzer a abordat o problemă general umană, nu locală, deja lucrurile au început să fie privite altfel. Moartea domnului Lăzărescu, la fel. E şi o aluzie la sistemul sanitar de la noi, dar filmul e mult mai amplu şi are subtext, şi politic, dar puternic. Cred că filmul românesc contemporan trebuie să iasă din tematica locală, iar tinerii au înţeles asta. Toate arată aceeaşi mizerie, aceeaşi oameni decrepiţi, aceeaşi societate înapoiată - nu, hai să vedem şi altceva, situaţia poate fi şi alta. În literatura noastră avem scriitori geniali, pe nedrept uitaţi, începînd poate chiar cu Sadoveanu, care au poveşti general umane. Deci scenariile sînt deja făcute. Există o piesă a lui Sorescu ce mă obsedează, Vărul Shakespeare, care conţine nişte idei excepţionale: îi spune la un moment dat Sorescu lui Shakespeare: "Maestre, noi subiect avem, n-avem dramaturgi". Iar Shakespeare îi răspunde: "Arată-mi un subiect". "Vine un ţăran român într-o desagă cu capul lui Mihai Viteazu - acesta e un subiect". Avem subiecte, şi cărţi, şi literatură. Poate că cineaştii noştri tineri se vor apleca şi asupra lor cîndva, dar ei au ambiţia să facă film de autor. Da, e bine, dar să nu uităm şi de ecranizări. I-au căzut galoanele lui Cacoyannis că a ecranizat Zorba Grecul?

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2014


0 comentarii

Spacer Spacer