O samă de măscări (II)

Cuvântul II. Mult plăcutu-i-au Măritului Ştefan caii, mai cu samă Voitiş. Da' nimine n-a scris că-i didesă numele după calul ce-l ave Ion Barabulă, un plăieş al său. Fost-a acest Barabulă voinic de nădejde, dară beţiv foarte. Ş-odată de sfinţii împăraţi Costandin şi Elena îmbătatu-s-a clampă Barabulă, că primisă cinci vedre de vin de la Măria Sa pentru faptele lui cele vitejeşti. Că de viteaz era viteaz, numa că, de tehui ce era, se tâmpla oareşicând să bată vitejeşte în ai săi. Iară Ion, după a treia vadră băută, se încălără şi purcese să mâne pe Voitiş la ceriu. Se înălţară ei şi se înălţară anevoie, că se cereau multe nevoinţe la un drum ca acela, da' şi Voitiş era cal tare credincios. Ş-ajungându la ceriuri, Ion dete peste o lumină mare, bucurie şi înfricoşare în suflet năpădindu-l. De bucurie voit-a să be, dară celelalte două vedre rămăseseră pe pământ. Drept aceea, Ion a coborât pre pământ şi lăcrăma că nevoinţele lui fost-au în deşert. Plânge amar şi se căina calului. La soţii săi povestindu, istoria lui ajuns-a s-o ştie cu mic cu mare. Şi, după naravul moldovenilor cel rău, râde de el. Au fost căzute aieste voroave şi-n urechile Măriei sale. Iară Măria sa a zâmbit a râde şi a întrebat:
- Au calul ce zice?
- Nimica, Măria ta! Ciuleşte din urechi şi lăcrămează şi el. Iară Măria sa zis-a că, uite, Barabulă era să-l atingă pe Dumnedzău mai degrabă decât sahastrul Daniil Putneanul. Iară ţiganul Pârliţă, vatavu tabunului de strânsură, ce ave grijă de cai ca de ochii din cap, sare şi el:
- Bine măcar că n-o rămas calul acolo. Atuncea Măria sa auzindu, plesnitu-s-a cu palma preste frunte.

Cuvântul III. Tâmplându-se Ştefan vodă în codrii Şomuzului, în casă cu pădurăriţa Irinuca, că pădurarul era trimăs cu carte domnească pre straşncă la târgul Romanului, boiarii aşteptau afară după obiceiu. Năroc cu ploştile de Nicoreşti şi Zghihară, că ar fi degeratu, dechembrie fiindu, iar vodă deznierdându îndelungu nurii pădurencei în odaia ce de curat. I tak ave obiceiu vodă în locuri pre multe, târguri, sate, în vârv de munte au la şesu, pre unde ave libovnice: fete mari, vădane au cu barbat. Aruncându frâul lui Voitiş în mâna vel comisului, intra năpustă în fiştecare casă, iară boiarii steteau în frigu, pe ploaie au ghiforniţă, incotele şi zbenguielile dinluntru ascultându. Zicu atunce, la Şomuz, că ar fi zisu logofătul Tăutu:
- Încă îi tare moşneagu'. Iară hulpea hicleană de Ulea paharnicul:
- Da, soarele Moldovii n-a apus încă. Iară voievodul tocma ieşindu, auzit-a voroava lor şi ar fi zisu:
- Ehei, Tăute, te-i învoi tu să îmbli la Irinuca, să şuguieşti cu ea şi s-o buluceşti.
- De şuguit, şuguiesc eu, Măria Ta, da' ce mă fac după aceea?
- Da' ce, iertatu-te-a Dumnedzău de cele trupeşti?
- Nu, Măria Ta, măcar că am optzăci bătuţi pe muche. Atâta că nu mă mai ţân genunchii aşa bine. Maria Sa a binevoit a râde, iară boiarii au râs după Măria Sa. Logofătul Tăutu, curagiu prinzându şi văzându moarea bună a Măriei Sale, grăit-a:
- Măria Ta, slobod îi a vorovi?
- Slobod, vel logofete.
- Măria Ta, eu zicu să adunăm laolaltă toate libovnicele Luminăţiei Tale.
- De ce, Tăute?
- Un steag de oaste să facem cu ele. Miratu-s-a foarte Măria Sa:
- Cum aşa, Tăute?
- Măria Ta, când şi-or pune iestea peptul la hotară... Iară Măria Sa pufnit-a în râs, iară boiarii au râs după Măria Sa.
- Adevăru-i, mai grăit-a voievodul, c-am făcut atâţia plozi că nu mai încap în Moldova de ei. Ce ziceţi, trecem şi pe la Răreşoaia? Da' trebe să-i dăm de ştire.
- Măria Ta, daţi-i poruncă ş-o butelcă de frâncuşă olăcarului şi... la drum Aşa zicu să fi fost.