Profitând de şansele rătăcite, în situaţii iminente de gol, de Higuain şi de Palacio, cea mai bună echipă a câştigat turneul. Stereotipul cu "maşinăria de pase şi fotbal" nu ţine. Germania 2014 e o trupă frumoasă şi vie, cu slăbiciunile numite apărarea fantezistă din meciurile cu Ghana şi Algeria, cu bonus-urile numite Neuer (portarul care îşi redesenează job description-ul), Lahm (acest Matthäus de bandă dreaptă şi cursă infinit de lungă), Klose (istoria se face, nu se povesteşte), Kroos (mijlocaşul-ecluză) şi, mai ales, Schweinsteiger (omul Mondialului, prototipul aproape perfect al jucătorul-complet, omul care ştie să îmbine clasa cu sacrificiul).
De partea cealaltă, s-a tot vorbit de Messi, dar, după plecarea lui Di Maria, marile vorbe se cuvin spuse despre lacrimile lui Mascherano şi despre acest atât de straniu personaj pe nume Alejandro Sabella. Omul ce părea la început doar păstrătorul bloc-notes-ului pe care Messi să noteze numele coechipierilor pe care îi doreşte lângă el în atac, s-a transformat, pe măsură ce meciurile fără gol primit se acumulau, într-unul dintre cei mai interesanţi antrenori ai ultimilor ani. Felul în care Sabella a reuşit să aşeze jocul la aşteptare şi intercepţie al unei "naţionale" obişnuite să piardă atacând dezorganizat merită un studiu aprofundat. Fără faulturi, fără intervenţii murdare, fără tertipuri, Argentina a afişat cel mai solid joc defensiv al turneului brazilian, dar şi al istoriei sale.
Faţă în faţă, oamenii lui Löw şi Sabella au oferit o finală cărnoasă, la a cărui aproape fiecare fază aveai pe ce să pui mână, mintea, cordul. Demonstraţii de organizare şi re-organizare tactică (aţi observat cum Kun Agüero a intrat ca al doilea vârf, lângă Higuain, mult mai avansat ca Lavezzi?), bijuterii tehnice, stângăcii jenante, deposedări elegante, intrări durissime, momente de dominare balansând ameţitor dintr-o parte în alta, momente de arbitraj excepţional, decizii de "central" halucinante.
A fost epilogul unui Mondial ce a ruşinat aşteptările meschine şi a depăşit orizontul speranţelor fricoase. N-a fost Mondialul unui mare jucător, dar a fost Mondialul câtorva mari echipe (cu precădere cele de pe podium), câtorva uriaşe meciuri şi câtorva superbe goluri. A fost, mai mult decât orice, Mondialul care a îmbujorat milioane oameni ce s-au bucurat de întâlnirea cu fotbalul şi cu ei înşişi. A fost o lună când prezentul a trăit vârtos, neuitând, vreo clipă, de seminţele sădite de mult, în trecut.
*
E 1986. O cameră îmbâcsită, undeva la ţară, sufocată de oameni, un televizor gras ca un butoi căţărat undeva pe perete, pe o tejghea de lemn cât toate zilele. Un comentariu în bulgară, mulţi purici. Voci răguşite, mâini agitându-se, vin de casă, râsete, aplauze. Argentina risipeşte avantajul de două goluri, dar finalul îi aruncă în aer pe fanii lui Maradona. Se termină 3-2 şi prima Cupă Mondială din viaţa mea se duce în ţara pe care aveam să o iubesc începând din noaptea aceea.E 2014. O cameră frumuşică, undeva la munte, sufocată de oameni, o plasmă elegantă fixată în perete. Un comentariu în româneşte, imagine impecabilă. Voci răguşite, mâine agitându-se, bere nefiltrată, bere la sticlă, râsete, aplauze. Argentina primeşte gol şi fanii nemţilor sar în aer. Se termină 1-0 şi cea mai frumoasă Cupă Mondială din viaţa mea lasă un Ocean să o despartă de ţara pe care am s-o iubesc până la ultima noapte.
A fost un Mondial al clipei, dar şi al memoriei, al descoperirii, dar şi al re-descoperirii. Pe măsură ce se va îndepărta, îl vom regreta, cum regretăm toate frumuseţile care s-au dus, dar îl vom şi onora, construindu-ne (şi) pe amintirea sa viitorul. Căţăraţi undeva la mansardele vieţilor noastre, vom ştii că tinereţea se cultivă privind, prin cutele lucarnei, zările ce au fost, zările ce vor veni, şi că fericirea se naşte trăind cu totul clipa de acum.