Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Sub aceeaşi stea


John Green, traducere de Shauki Al-Gareeb

16.07.2014
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
John Green
Sub aceeaşi stea
Editura Trei, 2013

Traducere din engleză de Shauki Al-Gareeb
Colecţia Young Fiction Connection



Intro

John Green s-a născut la 24 august 1977. Pentru romanul său de debut, Looking for Alaska, a fost recompensat cu Michael L. Printz Award (2006).
Cea mai recentă carte a sa, Sub aceeaşi stea, a ocupat prima poziţie pe lista de bestselleruri a publicaţiei The New York Times.
Fiind unul dintre cei mai activi scriitori pe platforme virtuale, John Green a creat, împreună cu fratele său, Brotherhood 2.0, cel mai popular proiect video online, accesat pe YouTube de peste 30 de milioane de fani Nerdfighter din întreaga lume.
*
Fără suferinţă, cum am putea şti ce e bucuria?
Îşi vor aminti oamenii de mine? Ce sens are viaţa mea? Ce vreau să las în urmă?


Deşi un medicament miraculos i-a prelungit viaţa, Hazel Grace Lancaster, în vârstă de 16 ani, are impresia că de când se ştie a fost "în fază terminală". Însă atunci când fermecătorul Augustus Waters, suferind şi el de aceeaşi boală cumplită, apare la întâlnirile unui grup de suport unde merge Hazel, povestea fetei va fi complet rescrisă.
Spirite înrudite, împărţind acelaşi farmec şi acelaşi simţ al umorului, Hazel şi Gus încep o cursă contra cronometru în care învaţă ce înseamnă să iubeşti.

Sub aceeaşi stea este un amestec de melancolie, duioşie, înţelepciune şi umor. (The New York Times)

Povestea de iubire dintre Hazel şi Augustus este cu atât mai reală, cu cât este condamnată încă de la început. Curajul şi seninătatea de care dau dovadă sunt o lecţie de viaţă dintre cele mai impresionante. (Entertainment Weekly)

*
Fragment

Nota autorului: Mai mult decât o notă a autorului, aici doresc să reamintesc că această carte este o operă de ficţiune. Eu am inventat-o.
Nici romanele şi nici cititorii lor nu câştigă nimic încercând să descopere dacă într-o poveste se ascund anumite fapte reale. Asemenea eforturi atacă însăşi ideea că poveştile inventate pot fi importante, ceea ce constituie cumva ipoteza de bază a speciei noastre.
Vă sunt recunoscător pentru cooperarea în această chestiune.


Capitolul unu

La sfârşitul iernii celui de-al şaptesprezecelea an al vieţii mele, mama a hotărât că eram prea deprimată, probabil din cauză că ieşeam arareori din casă, stăteam mult timp în pat, citeam întruna aceeaşi carte, mâncam din când în când şi îmi petreceam o bună parte din timpul liber, pe care îl aveam din belşug, gândindu-mă la moarte.

Când citeşti o broşură sau un site sau orice altceva despre cancer, printre efectele secundare prezentate găseşti întotdeauna depresia. Dar, de fapt, depresia nu este un efect secundar al cancerului. Depresia este un efect secundar al morţii. (Şi cancerul este un efect secundar al morţii. Cam totul e, zău.) Dar mama credea că aveam nevoie de tratament, aşa că m-a dus la domnul doctor Jim, care a fost de acord că într-adevăr înotam într-o depresie clinică, totală şi paralizantă, astfel că medicamentele au trebuit să fie adaptate şi eu a trebuit să mă înscriu într-un Grup de Sprijin, care se întrunea săptămânal.

Grupul de Sprijin punea în scenă o distribuţie schimbătoare de personaje care se aflau în diferite stadii de boli pricinuite de tumori. De ce se schimba distribuţia? Un efect secundar al morţii.

Desigur, Grupul de Sprijin era al naibii de deprimant. Se întrunea în fiecare miercuri în subsolul unei biserici episcopale din piatră, sub formă de cruce. Ne aşezam în cerc chiar în mijlocul crucii, unde se uneau cele două plăci de lemn şi unde ar fi trebuit să se afle inima lui Iisus.

Am observat asta din cauză că Patrick, conducătorul Grupului de Sprijin şi singura persoană din sală care avea peste optsprezece ani, vorbea despre inima lui Iisus la fiecare afurisită de întrunire, despre cum noi, tinerii supravieţuitori ai cancerului, ne aflam chiar în inima sacră a lui Hristos şi toate alea.

În inima Domnului, lucrurile se desfăşurau în felul următor: cei şase sau şapte sau zece dintre noi intram (pe propriile picioare sau în scaunul cu rotile), beam limonadă şi înfulecam nişte prăjiturele dintr-o ofertă amărâtă, ne aşezam în Cercul Încrederii şi îl ascultam pe Patrick spunând pentru a mia oară povestea vieţii lui extrem de nefericite - că avusese cancer la boaşe şi medicii îi spuseseră că o să moară, dar el n-a murit, iar acum se afla aici cu noi, un adult în toată firea, stând în pivniţa unei biserici în cel de-al 137-lea cel mai frumos oraş din America, divorţat, înnebunit după jocuri video, lipsit aproape în totalitate de prieteni, de-abia câştigând nişte bani prin cercetarea trecutului său cancerigen, încercând uşor-uşor să îşi termine masterul care nu îi va îmbunătăţi perspectivele în carieră, aşteptând, asemenea nouă, ca sabia lui Damocles de deasupra capului său să cadă şi să-i ofere uşurarea de care a scăpat acum mulţi ani când cancerul i-a luat ambele testicule şi i-a lăsat în schimb acel lucru pe care cel mai generos suflet l-ar numi viaţă.

ŞI VOI AŢI PUTEA FI NOROCOŞI!

Apoi ne prezentam. Nume. Vârstă. Diagnostic. Cum ne simţim azi. Eu sunt Hazel, spuneam când îmi venea rândul. Am şaisprezece ani. Iniţial am avut probleme cu tiroida, dar acum ceva timp am făcut metastază la plămâni. Şi mă simt bine.

Odată ce terminam cu prezentările, Patrick ne întreba mereu dacă cineva avea ceva de împărtăşit. Apoi începeau lucrurile care te scoteau din sărite: toată lumea vorbea despre lupte şi bătălii date şi despre a câştiga şi a da înapoi şi a face examinări imagistice. Dar, ca să fiu cinstită, Patrick ne lăsa să vorbim şi despre moarte, cu toate că mulţi dintre ei nu erau pe moarte. Cei mai mulţi aveau să ajungă la vârsta maturităţii, la fel ca Patrick.

(Ceea ce însemna că era multă competitivitate, pentru că ei nu voiau să învingă doar cancerul, ci şi pe ceilalţi oameni din încăpere. OK, e absurd, dar când medicii îţi spun că ai, să zicem, o şansă de 20 la sută ca să mai trăieşti cinci ani, socoteala te loveşte brusc şi îţi dai seama că asta înseamnă o persoană din cinci... astfel că priveşti în jurul tău şi gândeşti, aşa cum ar face orice persoană sănătoasă: trebuie să trăiesc mai mult decât patru dintre aceşti ticăloşi.)

Singurul lucru bun în acest Grup de Sprijin era Isaac, un băiat slab cu faţă lunguiaţă şi cu păr blond, drept, care îi cădea peste un ochi.

Şi, de fapt, ochii lui erau problema. Avea un ciudat şi rar întâlnit cancer la ochi. Unul dintre ochi îi fusese extirpat când era mic, iar acum purta o pereche de ochelari cu lentile extrem de groase, care îi făceau ochii (atât pe cel real, cât şi pe cel de sticlă) să pară imenşi, ca şi cum întreaga lui faţă se rezuma doar la acel ochi fals şi la acel ochi sănătos, ambii fixându-te cu privirea.

Din câte înţelesesem din puţinele ocazii în care Isaac împărtăşise cu noi anumite experienţe, cancerul recidivase, punând în pericol mortal ochiul rămas.

Eu şi Isaac comunicam aproape în mod exclusiv prin oftaturi. De fiecare dată când cineva vorbea despre diete care combat cancerul sau despre mirositul aripioarelor de rechin sau chestii de genul ăsta, el se uita la mine şi ofta uşor. Eu clătinam din cap de-abia perceptibil şi, la rându-mi, suflam aerul afară.

Aşa că Grupul de Sprijin era o pacoste şi, după câteva săptămâni, aproape că trebuia să fiu dusă cu forţa acolo. De fapt, în miercurea în care l-am cunoscut pe Augustus Waters, am făcut tot posibilul să scap de acesta, în timp ce urmăream cu mama a treia etapă dintr-un maraton de douăsprezece ore din sezonul anterior al emisiunii America's Next Top Model, pe care recunosc că-l văzusem deja, dar mi-era totuna.

Eu:
- Refuz să merg la Grupul de Sprijin.
Mama:
- Unul dintre simptomele depresiei este lipsa de interes pentru activităţi.
Eu:
- Lasă-mă să urmăresc America's Next Top Model, te rog. E o activitate.
Mama:
- Televizorul este o pasivitate.
Eu:
- Of, mamă, te rog!
Mama:
- Hazel, eşti deja adolescentă. Nu mai eşti copil. Ai nevoie să-ţi faci prieteni, să ieşi din casă şi să-ţi trăieşti viaţa.
Eu:
- Dacă vrei să fiu adolescentă, nu mă mai trimite la Grupul de Sprijin. Cumpără-mi un buletin fals ca să pot merge în cluburi, să beau vodcă şi să fumez iarbă.
Mama:
- În primul rând, tu nu fumezi iarbă.
Eu:
- Vezi? Ăsta e unul dintre lucrurile pe care aş şti să le fac dacă mi-ai face rost de un buletin fals.
Mama:
- Mergi la Grupul de Sprijin.
Eu:
- OFFFFFFFFFFFFFFF!
Mama:
- Hazel, meriţi o viaţă.

Asta mi-a închis gura, cu toate că nu prea vedeam ce avea de-a face viaţa cu mersul la Grupul de Sprijin. Totuşi, am fost de acord să merg - după ce am negociat dreptul de a înregistra episoadele din ANTM pe care aveam să le pierd.

M-am dus la Grupul de Sprijin din acelaşi motiv pentru care acceptasem ca o soră medicală, absolventă cu diplomă a doar optsprezece luni de studiu, să mă otrăvească cu chimicale botezate cu nume exotice: voisem să-mi fac părinţii fericiţi. Nu există pe lume decât un singur lucru mai nasol decât a fi bolnav de cancer la şaisprezece ani, şi anume să fii părintele unui copil bolnav de cancer.

La ora 16:56, mama a parcat pe aleea circulară din spatele bisericii. Pentru a trage de timp măcar preţ de o secundă, m-am prefăcut că sunt ocupată cu butelia mea de oxigen.
- Vrei să ţi-o duc eu înăuntru?
- Nu, mă descurc, i-am răspuns.

Butelia cilindrică de culoare verde cântărea doar câteva kilograme şi aveam şi un cărucior din oţel pentru a o trage după mine. La fiecare minut îmi furniza doi litri de oxigen printr-o canulă, un tub transparent care se bifurca exact sub nasul meu, se înfăşura pe după urechi şi se reunea în nări. Şmecheria era necesară, căci plămânii mei nu mai funcţionau ca nişte plămâni.
- Te iubesc, mi-a zis în timp ce eu coboram din maşină.
- Şi eu pe tine, mamă. Ne vedem la şase.
- Fă-ţi prieteni! mi-a strigat pe geamul pe care îl lăsase în jos.

N-am vrut să iau liftul, deoarece, în cadrul Grupului de Sprijin, mersul cu liftul e genul de activitate destinată Ultimelor Zile, aşa că am decis să urc pe scări. Am înşfăcat un fursec şi mi-am turnat nişte limonadă într-un pahar de carton şi apoi m-am răsucit pe călcâie.

Un băiat mă privea insistent.

Eram aproape sigură că nu-l mai văzusem până atunci. Înalt şi musculos, făcea să pară mic scaunul pe care stătea, un scaun din plastic turnat, pentru clasele primare. Păr de culoarea mahonului, drept şi scurt. Părea să fie de vârsta mea, poate cu un an mai mare, şi stătea cu coccisul pe marginea scaunului, într-o poziţie uşor agresivă, cu o mână ţinută pe jumătate în buzunarul jeanşilor lui de culoare neagră.

Am privit în altă parte, brusc conştientă de pleiada mea de defecte. Eram îmbrăcată în nişte jeanşi vechi, care cândva îmi fuseseră ficşi, acum fiind destrămaţi în locuri ciudate, şi un tricou galben care făcea reclamă unei formaţii şi care oricum nu-mi mai plăcea. La fel şi părul meu: aveam o tunsoare paj, dar nu mă sinchisisem nici măcar, de exemplu, să mă pieptăn. Mai mult, aveam nişte obraji caraghioşi ca de veveriţă fălcoasă, efectul secundar al tratamentului. Arătam ca o persoană normal proporţionată, care avea un balon drept cap. Ca să nu mai vorbim despre picioarele umflate în zona gleznelor. Şi totuşi - i-am aruncat o privire -, el încă nu-şi luase ochii de la mine.

M-am prins de ce se i se spune contact vizual.

M-am dus în cerc şi m-am aşezat lângă Isaac, la două locuri distanţă de băiat. L-am privit iar pe furiş. El continua să se uite la mine.

Uite ce e, dă-mi voie s-o spun: era sexy. Un băiat care nu e sexy te priveşte neîndurător şi în cel mai bun caz este ciudat, iar în cel mai rău, este o formă de hărţuire. Dar un băiat sexy... altă mâncare de peşte.

Mi-am scos telefonul şi am apăsat o tastă să văd cât era ceasul: 16:59. Cercul s-a completat cu nenorocoşii între doisprezece şi optsprezece ani şi Patrick a început cu rugăciunea pentru linişte: Doamne, dă-mi liniştea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a le deosebi. Tipul încă se zgâia la mine. Am simţit că roşesc.

Într-un final, m-am decis că cea mai bună strategie era să mă zgâiesc şi eu la el. La urma urmelor, băieţii nu deţin monopolul asupra Zgâitului. Aşa că m-am uitat la el, în timp ce Patrick ne aducea la cunoştinţă pentru a mia oară faptul că îi lipseau boaşele etc. şi, curând, s-a pornit concursul de zgâit. După o vreme, băiatul mi-a zâmbit, apoi, într-un sfârşit, ochii lui albaştri s-au uitat în altă parte. Când m-a privit din nou, am ridicat din sprâncene ca pentru a-i spune: eu câştig.

El a ridicat din umeri. Patrick a continuat şi am ajuns, în sfârşit, la partea cu prezentările.
- Isaac, poate că azi ai vrea să începi tu. Ştiu că te confrunţi cu lupta contra cronometru.
- Mda, a spus el. Eu sunt Isaac. Am şaptesprezece ani. Şi se pare că va trebui să suport o intervenţie chirurgicală în două săptămâni, după care voi fi orb. Nu vreau să mă plâng sau ceva de genul, căci ştiu că pentru mulţi dintre noi e cu mult mai rău, dar, mda, vreau să spun că a fi orb e cam naşpa. Cu toate astea, prietena mea mă ajută. Şi prietenii, aşa ca Augustus.

A dat din cap spre băiat, care acum avea un nume.
- Deci, mda, a continuat Isaac.

Îşi privea mâinile pe care şi le împreunase sub forma unei colibe indiene.
- Nu prea ai ce face în privinţa asta.
- Isaac, noi suntem aici pentru tine, i-a spus Patrick. Copii, să-i spunem asta lui Isaac.

Şi i-am spus-o toţi, în cor:
- Isaac, noi suntem aici pentru tine.

Urma Michael. El avea doisprezece ani. Avea leucemie. Avusese leucemie dintotdeauna. Era în regulă. (Sau, cel puţin, aşa spunea. Urcase cu liftul.)

Lida avea şaisprezece ani şi curând avea să devină obiectul atenţiei băiatului sexy. Era o prezenţă obişnuită - aflată într-o remisie de durată a unui carcinom apendicular, despre care nici nu ştiusem până atunci că există. Ea zicea - aşa cum o făcea de fiecare dată când eu eram prezentă la întrunirile Grupului de Sprijin - că se simţea puternică, ceea ce mie, în timp ce tubuşoarele îmi gâdilau nările, mi se părea că ar fi lăudăroşenie.

Până să ajungă la el, au mai urmat alţi cinci. Când i-a venit rândul, a zâmbit uşor. Vocea îi era joasă, răguşită şi incredibil de sexy.
- Mă numesc Augustus Waters, a spus el. Am şaptesprezece ani. Acum un an şi jumătate am avut un început de cancer osos, dar azi mă aflu aici la cererea lui Isaac.
- Şi cum te simţi? l-a întrebat Patrick.
- O, mă simt ca un barosan, a spus Augustus Waters, zâmbind în colţul gurii. Prieteni, sunt într-un montagne russe care doar urcă.

Când mi-a venit rândul, am spus:
- Numele meu este Hazel. Am şaisprezece ani. Cancer de tiroidă cu metastaze pulmonare. Sunt bine.

Ora s-a scurs iute: s-au rememorat luptele, bătăliile câştigate în toiul războaielor care cu siguranţă urmau să fie pierdute; speranţa de care să te agăţi; familiile care erau şi lăudate, şi criticate; se cădea de acord că prietenii nu pricepeau; se vărsau lacrimi; se oferea mângâiere. Nici Augustus şi nici eu n-am mai deschis gura până ce Patrick a spus:
- Augustus, poate ai vrea să împărtăşeşti ceva grupului.
- Temerile mele?
- Da.
- Mă tem de uitare, a spus el după o clipă. Mă tem de asta aşa cum se teme orbul din proverb de întuneric.
- Prea curând, a spus Isaac, zâmbind vag.
- Am fost insensibil? a întrebat Augustus. Pot fi destul de orb la sentimentele altora.

Isaac a râs, dar Patrick a ridicat un deget mustrător şi a spus:
- Augustus, te rog! Hai să revenim la tine şi la luptele tale. Ai zis că te temi de uitare?
- Aşa am zis, a răspuns Augustus.

Patrick părea pierdut.
- N-ar vrea... ăăă... ar vrea altcineva să spună ceva legat de asta?

Nu mai urmasem cursurile vreunei şcoli de trei ani. Părinţii îmi erau cei mai buni doi prieteni. Cel de al treilea prieten bun era un autor care nu ştia că exist. Eram o persoană destul de timidă - nu genul care ridică mâna.

Şi totuşi, de data asta, mă hotărâsem să vorbesc. Am ridicat mâna pe jumătate, iar Patrick, a cărui încântare era evidentă, a spus imediat:
- Hazel!

Începusem să mă deschid, aşa presupunea el. Deveneam parte din grup.

M-am uitat înspre Augustus Waters care, la rându-i, mă privea. Aproape că puteai vedea prin ochii lui, care erau atât de albaştri.
- Va veni o vreme, am spus, când vom fi cu toţii morţi. Cu toţii. Va veni o vreme când nu vor mai fi oameni rămaşi care să-şi aducă aminte că ar fi existat vreunul şi că specia noastră ar fi făcut vreodată ceva. Nu va mai fi rămas niciunul să-şi amintească de Aristotel sau de Cleopatra, darămite de tine. Tot ceea ce noi am făcut şi am construit, şi am scris, şi am gândit, şi am descoperit va fi uitat, iar toate astea - am făcut un gest cuprinzător - vor fi fost în zadar. Poate că vremea asta se apropie sau poate că e la milioane de ani distanţă, dar chiar dacă vom supravieţui prăbuşirii sistemului nostru solar, tot nu vom supravieţui pentru vecie. A existat o vreme înainte ca organismele să fi avut conştiinţă şi va exista un timp şi după aceea. Şi dacă inevitabilitatea uitării omeneşti te îngrijorează, eu te încurajez s-o ignori. Dumnezeu e martor că aşa fac toţi ceilalţi.

Învăţasem asta de la al treilea cel mai bun prieten mai sus-menţionat, Peter Van Houten, autorul singuratic al cărţii O durere supremă, carte care era Biblia mea. Peter Van Houten era singura persoană peste care dădusem şi care părea: (a) să înţeleagă cum e să fii pe moarte, şi (b) era în viaţă.

După ce am terminat, a urmat o tăcere destul de lungă, timp în care am observat cum lui Augustus i se lăţea un zâmbet pe toată faţa - nu genul de zâmbet strâmb al băiatului care încearcă să fie sexy în timp ce se zgâieşte la mine, ci zâmbetul lui adevărat, prea mare pentru chipul lui.
- Fir-ar să fie, a spus Augustus liniştit, cât de diferită eşti!

Niciunul dintre noi n-a mai spus nimic pe durata întrunirii. La sfârşit, a trebuit să ne ţinem cu toţii de mâini, iar Patrick a condus rugăciunea.
- Iisuse Hristoase, ne-am adunat aici, în inima Ta, întru totul în inima Ta, ca nişte supravieţuitori ai cancerului. Tu, doar Tu, ne cunoşti aşa cum ne cunoaştem noi înşine. Îndrumă-ne spre viaţă şi spre Lumină în vremea încercărilor noastre. Ne rugăm pentru ochii lui Isaac, pentru sângele lui Michael şi al lui Jamie, pentru oasele lui Augustus, pentru plămânii lui Hazel, pentru gâtul lui James. Ne rugăm ca Tu să ne poţi vindeca astfel încât noi să putem simţi iubirea Ta şi pacea Ta, care depăşesc toată putinţa de a înţelege. Şi ne amintim în sufletele noastre de cei pe care i-am cunoscut şi i-am iubit şi care au ajuns acasă la Tine: Maria şi Kade, şi Joseph, şi Haley, şi Abigail şi Angelina şi Taylor şi Gabriel şi...

Era o listă lungă. Lumea conţine o mulţime de oameni morţi. Şi, în timp ce Patrick ţinea un discurs monoton, citind lista de pe o foaie de hârtie, întrucât era prea lungă pentru a o ţine minte, eu am stat cu ochii închişi, încercând să mă las pătrunsă de spiritul rugăciunii, dar mai degrabă închipuindu-mi ziua când numele meu avea să-şi găsească şi el locul pe acea listă, tocmai la finalul ei, când cu toţii se vor fi oprit din a mai asculta.

Când Patrick a încheiat, am rostit împreună mantra aceasta stupidă - SĂ TRĂIM AZI CEA MAI BUNĂ VIAŢĂ A NOASTRĂ - şi s-a terminat. Augustus Waters s-a ridicat de pe scaunul său şi a venit spre mine. Mersul îi era la fel de strâmb precum zâmbetul. S-a aplecat spre mine, dar a păstrat distanţa, astfel încât n-am fost nevoită să-mi înalţ gâtul pentru a-l privi în ochi.
- Cum te cheamă? m-a întrebat el.
- Hazel.
- Nu, numele tău complet.
- Ăăă... Hazel Grace Lancaster.

Era pe punctul de a mai spune ceva, când Isaac s-a apropiat de noi.
- Stai puţin, a spus Augustus, ridicând un deget şi întorcându-se spre Isaac. De fapt, întrunirea asta a fost mai rea decât ai spus.
- Ţi-am spus că e sinistru.
- De ce-ţi baţi capul cu asta?
- Nu ştiu. Poate ajută?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Fault in Our Stars, The


0 comentarii

Spacer Spacer