Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ceaiul de joi dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Complexul omului de sub nori


Ilinca Anamaria Prisăcariu

17.07.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Trăim din plin zilele cu nori de deasupra sufletelor noastre. Trăim vremurile minţilor înalte care, cu măreţia lor, zgâlţâie poftele furtunii. Iar furtuna, prinsă în vârtejul pasiunii, ne ia şi ne trânteşte în câmpurile cu maci unde, în vis, călcăm pe coji de nucă şi ne încăpăţânăm să credem că suntem invincibili. E drept, suntem, dar cu măsură. Nu suntem cu toţii deodată, ci pe rând şi nu cu totul, ci pe bucăţi. Azi mi-e invincibilă imaginaţia, ieri mi-au fost pleoapele, iar mâine îmi vor fi genunchii, care între timp s-au cicatrizat.

Eu cu mine, în lupta asta crâncenă, suntem ursuze. Ne alegem şi noi muze, visăm la ele şi sperăm că ne vor aduce salvarea. Iar ele, culmea, se înţeleg de minune cât noi ne certăm. Stau la poveşti în nopţile noastre albe, fumează tutun cu cireşe, beau whisky cu gheaţă şi Cola, se privesc în ochi şi îşi destăinuie cele mai tainice gânduri. Îşi muşcă buzele a plăcere atunci când aruncă un ochi înspre viitor, râd în hohote, îşi lasă burţile gâdilate de fluturi şi zâmbesc la cer. Îşi lasă trupurile şi sufletele inundate de lumina lunii pline.

Eu nu văd, dar simt. Şi nu pentru că sunt mioapă, ci pentru că mai adânc de buric nu pot vedea în burtă, deşi mi-aş dori. Simt cum muzele mele se coc şi cresc din nimic. Stau şi mă tot gândesc, cu tâmplele în palme, de ce le piere cheful de joacă atunci când mie îmi trece supărarea. De ce poveştile frumoase nu mai ies din burtă, ci din încheietură? Şi de ce nu mai gândesc atunci când alter ego-ul meu se linişteşte, iar muzele tac? Şi de ce să tacă? De ce tocmai acum, când au toată libertatea? Rămân singură, fără niciun eu, orientată spre exterior şi mă uit cum ceilalţi oameni spun atâtea lucruri fascinante. Iar eu, cu tot frumosul din mine, nu pot scoate prea multe dacă nu sunt prinsă în furtună. Atunci lucrează muzele, iar eu nu fac nimic altceva în afară de a fi tristă. Acum, când sunt atât de fericită şi muzele mi-s plecate, am rămas doar eu şi bucuria...

Cum să facă omul ieşit de sub nori, fără prea multe cuvinte, ca să dea fericirii o formă credibilă?


(Ilustraţie: Ioana Pătraşcu)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer