Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Valentin Protopopescu: ...era dreptul ei să mărturisească sau nu cu privire la relaţia cu moralistul...


Ioana Scoruş, un interviu cu Valentin Protopopescu

28.05.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ioana Scoruş: Domnule Valentin Protopopescu, cred că pot spune, fără teama de a greşi, că aveţi o adevărată pasiune pentru Cioran, altfel nu cred că se poate explica atenţia şi minuţiozitatea cu care l-aţi analizat psihanalitic. De la ce anume se revendică această pasiune?

Valentin Protopopescu: "Pasiune" este un cuvînt foarte potrivit pentru a exprima atitudinea şi simţirea mea faţă de acest monument al negării, care a fost Emil Cioran. Pasiunea este ceva ce se pătimeşte, în bine sau în rău. La Cioran cred că precumpăneşte mai ales caracterul nociv, dizolvant, destructurant, pentru că frumuseţea stilului său vrăjeşte tocmai pentru a prilejui prăpădul moral. Atrage ca să distrugă. Dar atenţie! Farmecul aproape maladiv al scriiturii cioraniene "otrăveşte" mai cu seamă pe cei foarte tineri sau pe inşii frămîntaţi de probleme specifice adolescenţei. E lucru ştiut, prima tinereţe înseamnă o vîrstă turbulentă, cu predispoziţie la dramatizare, metafizică ieftină şi întrebări fără răspuns. De asemenea, nihilismul, moartea şi sinuciderea sînt constante ale vîrstei cu pricina; eu, personal, nu nutresc o prea apăsată simpatie sau înţelegere faţă de universul adolescentin, pe care-l găsesc uşor isterizat şi antipatic de haotic. Ei bine, mai cu seamă pe aceşti tineri, în bună măsură debusolaţi, îi acaparează fascinatoriu stilul şi tematica eseurilor scrise de Cioran. Scriitura sa are tăria unui drog, provoacă la extremism şi la depăşirea existenţială a limitei. Prin urmare, şansa de a rezista în faţa unei asemenea oferte stilistice şi ideologice presupune acea luciditate pe care doar vîrsta matură o prilejuieşte. Tinerii se simt în mod reflex solidari cu Emil Cioran, se identifică cu trăirile sale, pe care le descoperă ca fiind şi ale lor. La fel, inşii ajunşi biologic la maturitate dar rămaşi psihologic adolescenţi. Ei nu pot fi obiectivi faţă cu universul ideilor cioraniene, ei nu pot beneficia de anticorpii necesari pentru a rezista în faţa fascinantului stil în care sînt înveştmîntate acele idei în bună măsură letale.

Norocul meu a stat în aceea că aveam douăzeci şi doi de ani cînd am citit întîia oară pe Cioran, în franceză, taman în anul cu buclucaşa revoluţie decembristă. Lectura cărţilor sale, traduse sistematic după ’89, m-a bulversat, dar şocul iniţial îl depăşisem, fascinaţia mea a coincis cu o identificare parţială, relativă şi destul de critică. Nu m-am contopit cu ideile, cu delirul, cu fantasmele sale, ci am vibrat numai la frumuseţea perversă şi persuasiv-învăluitoare a scriiturii lui. Ulterior, după cum afirm şi în cartea mea despre el, Cioran în oglindă. Încercare de psihanaliză, vaga fascinaţie a pălit, pentru a face loc unei distanţări obiective, destul de neutre şi mîntuite de prăpădul identificării proiective. M-a interesat să înţeleg originea obsesiei nutrite de moralist pentru moarte, dezastru, inutilitate, absurd şi sinucidere; m-a interesat să desluşesc acele mecanisme psihologice care au prilejuit întîlnirea lui cu ideologia extremei drepte, ca şi slaba lui aderenţă morală la un legitim regret autentic. Cioran nu a fost un mare caracter, un personaj "eroic", un dîrz luptător pentru libertăţile democratice, pe de o parte; în schimb, el s-a vădit un ins extraordinar de autentic, original pînă la extrem, consecvent cu sine chiar şi în rău, iar slăbiciunile lui mi s-au părut teribil de omeneşti. De aceea, am încercat să-l înţeleg în opţiunile lui, care nu au fost, din pricina determinismului său psihologic, a datelor din romanul familial, unele libere, ci dictate de configuraţia unui eu imatur, mereu în conflict cu sinele. Şansa (sau drama) lui Cioran a constat într-o adaptare de tipul stării-limită, extraordinar de polimorfă şi de mobilă, fapt care l-a păstrat la graniţa subţire dintre maladia şi sănătatea psihică, dar cu o mare disponibilitate la sublimare, lucru atipic pentru un borderline clasic.

I.S.: Un studiu psihanalitic aplicat unui caz precum Cioran nu se putea să nu stârnească ecouri din cele mai diverse într-o societate atât de rezistentă la astfel de interpretări. Nu v-a fost teamă să păşiţi într-o arenă în care ştiaţi dinainte că demersul d-voastră s-ar putea lovi de falsă înţelegere?

V.P.: Sincer, absolut sincer, m-am cam săturat de obiecţiile prăfuite şi provinciale ale mediului cultural în care am ales să trăiesc şi să activez. Cui nu-i convine tipul de hermeneutică pe care o propun, îi sugerez să citească altceva. În fond, trăim într-o lume liberă, măcar atît cît se vede după Constituţie şi după moravurile definite (chestiunea jocurilor de culise, a sforilor trase de puternicii culturali ai zilei sau de directorii de conştiinţă fabricaţi, ca şi miliardarii, din mucava, ţine deja de alt orizont, dar nu intrăm acum în detaliile "abisale" ale românităţii intelectuale!).

Dacă pe unii îi obsedează caracterul solar, declarativ, conştienţialist-iluminist al unor autori sau opere, e problema lor; cît mă priveşte, mă interesez de ce este dincolo de aparenţe, fără ca prin asta să pretind că sînt mai "profund" ori mai "iniţiat" decît primul gen de interpreţi; doar că, prin natura metodei la care recurg, psihanaliza culturală, aplicată, extrateritorială, am acces la substratul profund, la "zăcămîntul" sufletesc al creatorilor, la acele mecanisme care prilejuiesc creaţia şi invenţia. Înţeleg, de pildă, de ce anume cineva, un subiect oarecare, alege un stil determinat, o viziune politică sau ideologică, de ce preferă heterosexualitatea sau homosexualitatea, de ce concede să compună mai curînd decît să scrie sau să sculpteze; fireşte, nu pot pretinde că înţelegerea pe care mi-o procură psihanaliza culturală e una exhaustivă, absolută şi infailibilă; nici în clinică, cu atît mai mult în cultură, psihanaliza nu este un panaceu; ea, prin definiţie, se dezvăluie ca o metodă relativă şi relativistă, ipotetică şi demistificatoare, adaptabilă circumstanţelor şi materialului sufletesc ales ca obiect de exerciţiu.

Prin urmare, puţin îmi pasă că unele din reacţiile mediului cultural românesc sînt abrupte, rejective, neînţelegătoare; e loc pentru toţi în cultura noastră, iar dacă unii se apără masiv în faţa adevărurilor descoperite de psihanaliză, chiar şi acum, la aproape 110 ani de la omologarea sa ştiinţifică, ei bine, prefer să pun asemenea atitudine pe seama mentalităţii nevrotice moştenite de la sistemul comunist, şi ea, fireşte, grefată pe o altă nevroză istorică, mult mai structurală şi mai străveche (noi, inventatorii roţii şi ai arcului cu săgeată, noi, primii creştini, noi, apărătorii civilizaţiei europene, etc. etc.).

I.S.: Din cele scrise de d-voastră în presă, înţeleg că priviţi cu simpatie apariţia jurnalului Friedgardei Schulte-Thoma. Bănuiesc că l-aţi considerat o bună sursă de informare cu privire la un aspect foarte important din viaţa lui Cioran, şi anume a ultimei sale perioade. Din perspectiva cercetătorului psihanalist, această sursă nu putea fi decât una extrem de bine venită. O să vă rog să încercaţi să vă aşezaţi în alt spaţiu, acela al moralităţii pure şi simple, şi să-mi spuneţi cum vi se pare acest gest din noua perspectivă. Vă pun această întrebare deoarece se ştie că Cioran nu a făcut nici un fel de mărturisire cu privire la această relaţie de senectute şi, desigur, nici nu a autorizat publicarea corespondenţei epistolare în acest caz.

V.P.: Cartea intitulată Pentru nimic în lume, apărută sub egida editurii Weidle din Bonn, de fapt romanul-epistolar scris de Friedgard Schulte-Thoma, conţine referiri importante la ultimul amor al lui Cioran, cel puţin ultimul declarat ca atare. Întrucît sînt unul dintre aceia pentru care scotocirea prin rufe murdare contează, cred că acest aspect biografic are o importanţă specială în economia destinului cioranian.

Din punctul meu de vedere, episodul cu pricina reprezintă replica întoarsă, reflectarea în oglindă a unei iniţiale secvenţe traumatice: respingerea de către moralist, pe-atunci adolescent, a ideii de iubire partenerială egală. Dar ce anume se întîmplase în juneţea lui Emil Cioran, care fusese aparenta cauză a catastrofei? În scrisoarea către Jacques Le Rider, autorul Căderii în timp spune tranşant că, îndrăgostit lulea fiind de o colegă de liceu, a trăit dezastruoasa revelaţie că, de fapt, tînăra răspunde unui alt coleg, cel mai dispreţuit şi mai ignobil dintre camarazii de clasă. Lovitura a fost, pare-se, cumplită, iar de-atunci, susţine Cioran, a încetat să mai creadă în valorizarea ideii de dragoste.

Or, ceea ce moralistul nu şi-a permis să trăiască în adolescenţă, a retrăit, cu intensitate sporită, la senectute, pe cînd avea 70 de ani. Simetria mi se pare genială, cu atît mai mult cu cît scena iniţială, consumată în parcul Sub Arini din Sibiu, s-a desfăşurat lîngă un copac; or, într-una din plimbările făcute împreună cu Friedgard prin Jardin de Luxembourg, Cioran, septuagenarul Cioran, îşi sprijină extrem de tinereşte piciorul... pe trunchiul unui copac spre a-şi lega şireturile. Tînărul a reacţionat cu resemnarea şi înţelepciunea cinică a bătrîneţii; vîrstnicul a reacţionat cu dezinvoltura şi dezinhibiţia iresponsabilă a adolescenţei.

Fireşte, cauza traumei trăite de Cioran nu este dezamăgirea produsă de nefericita îndrăgostire de juneţe, ci ea poate fi identificată în prima copilărie, ba chiar mai înainte, căci vizează raporturile copilului mic cu mama sa. Ipoteza mea este că Emil Cioran a refuzat să continue asaltul amoros nu din pricina dezamăgirii că tînăra îl aprecia mai mult pe acel mediocru concurent, ci pentru că el nu şi-a permis multă vreme (pînă la întîlnirea cu Simone Boué, şi nici atunci imediat, ci după cîţiva ani buni) o relaţie deschisă, implicantă, cu o parteneră feminină alta decît mama idealizată, idealizată tocmai graţie sublimării unui teribil potenţial negativ. Mecanismul, desigur, inconştient, este următorul: nu mă îndrăgostesc de nimeni tocmai ca să rămîn disponibil pentru adevărata întîlnire cu mama, cu femeia în condiţie absolută. De fapt, Cioran a reiterat o imposibilitate de fapt, fiind prizonierul unei îngrozitoare compulsii la repetiţie.

Altfel, dacă putem aprecia din unghi moral tîrziul amor cioranian, este evident că Simone Boué nu merita o astfel de infidelitate, cu atît mai mult cu cît cele două femei făcuseră cunoştinţă, cuplul parizian fiind invitat la reşedinţa Friedgardei de la Soglio. Germana a şi iniţiat răcirea relaţiei, taman din pricina scrupulelor morale pe care şi le făcea. Cioran nu a avut însă nici o jenă de ordin moral. Narcisimul a contat mai mult decît oblativitatea devotamentului. Dar e oare cazul să ne mirăm? Şi-aici Cioran a fost consecvent cu sine...

I.S.: Aţi ocolit cu eleganţă un răspuns direct la o întrebare care se referea strict la Friedgard Schulte-Thoma. Aşa că voi insista să răspundeţi punctual, rugîndu-vă să părăsiţi postura psihanalitică: gestul dînsei de a da pieţei o carte despre ultimul amor al lui Cioran, dincolo de acordul acestuia, este sau nu un act moral? Eu una nu neg, din nici o perspectivă, calitatea acestui amor, doar că îmi atrage atenţia jocul prin intermediul căruia s-a ajuns la el şi mai ales jocul secund, acela de a transforma o iubire într-o miză pe care Cioran, cu siguranţă, în discreţia sa cu privire la intimitate, nu ar fi acceptat-o.

V.P.: Vi se pare că am ocolit răspunsul direct? Şi ce înseamnă, în definitiv, moralitate pură şi simplă? Poate fi moralitatea pură sau simplă? Cît priveşte invitaţia de a părăsi planul logicii analitice, tare mă tem că e cam tîrziu. Gîndirea de acest tip, o dată asumată şi devenită mediu intern, nu mai poate fi lepădată ca o cămaşă. Înţeleg lumea, îi desluşesc pe oameni gîndind în acel fel omologat de Freud.

Dar să revin la Friedgard, la opţiunea ei de a scrie şi de a publica romanul epistolar al relaţiei sale cu Cioran...De ce a făcut-o? Păi, în primul rînd, era dreptul ei să o facă. Acel amor a fost o proprietate comună: a ei, a moralistului. Că a lipsit acordul celei de-a doua părţi? Friedgard mi-a spus răspicat, în dialogul pe care l-am purtat cu ea: "am ezitat mult înainte să mă hotărăsc să dau publicităţii fragmente din epistolarul nostru, răgaz îndelungat m-am întrebat dacă nu săvîrşesc o impietate; pe urmă, pentru că trecuseră 6 ani de la moartea sa şi pentru că dragostea noastră (sau ce fusese acea relaţie) se consumase de aproape două decenii, am crezut că personalitatea cioraniană poate fi cunoscută mai bine şi în acest aspect extrem de omenesc". Răspunsul acesta pe mine mă satisface, fără dezvăluirile decente ale Friedgardei mărturisesc că portretul pe care i l-am creionat eu ar fi rămas fatalmente incomplet. Biograful ori interpretul analitic are nevoie de cît mai multe date pentru a-şi desăvîrşi cercetarea, iar "indiscreţia" nemţoaicei înseamnă o contribuţie de primă mînă.

Vorbiţi de moralitatea deconspirării...dar ce a făcut Liiceanu cu Noica în chiar vremea vieţii acestuia cum s-ar chema, atunci? Jurnalul de la Păltiniş ce este? Cumva monumentul unui exerciţiu etic? Aşa vi se pare? Să spui lucruri implicante despre o persoană devenită personaj public fără să-i ceri acordul (sau făcînd-o atunci cînd cartea ta despre el e deja la tiparniţă) credeţi că înseamnă un comportament moral impecabil? Măcar Friedgard a avut răbdare să iasă din relaţia cu Cioran, a aşteptat ca acesta să dispară; şi nici măcar nu pot spune că a aşteptat pentru că dacă aşa ar fi stat cu-adevărat lucrurile, atunci în 1995-1996 am fi avut deja romanul pe piaţă, ceea ce s-a întîmplat abia la 6 ani după moartea moralistului, realitate care confirmă afirmaţia făcută de Friedgard: anume, că nu i-a fost deloc uşor să opteze pentru mărturisire. Alegerea a fost făcută în urma unei deliberări dificile de cîţiva ani. Putem oare compara gestul liicenesc şi cel asumat de Friedgard? Părerea mea e că nu.

Apoi, de unde presupoziţia că Friedgard şi-a premeditat dragostea (sau amiciţia amoroasă) pentru Cioran doar de dragul achiziţionării unei mize jurnalistice de scandal? Chiar nu este clar că doamna Thoma nu se compară cu pipiţa mioritică care l-a tîrît în derizoriu public pe fostul ambasador elveţian la Bucureşti? Şi, pînă la urmă, de ce n-am răsturna perspectiva, renunţînd la machismul ăsta idiot şi nedrept? Cioran era matur, era un bărbat de 70 de ani încă în formă, era un ins extrem de lucid atunci cînd s-a îndrăgostit de Friedgard. Tîmpeniile că ar fi devenit victima maleficei şi nesăbuitei nemţoaice chiar e musai să fie crezute fără discernămînt? Păi ce, am asistat la un viol, la o violenţă morală, în faţa căreia Cioran nu s-ar fi putut apăra? Nu credeţi că e pueril? Au fost doi oameni maturi care ştiau bine ce fac. Şi dacă e să aşezăm afacerea în termeni de atitudine etică, mai morală mi se pare Friedgard Schulte-Thoma, care s-a retras curînd din relaţie, decît Cioran, care ar fi dorit să eternizeze acea clandestinitate vinovată, în detrimentul sărmanei Simone Boué...

I.S.: Staţi puţin, nu am spus nici o clipă că F.S.-T. şi-a premeditat dragostea, ci că rapid a transformat-o în altceva, asta chiar din timpul relaţiei cu Cioran, care a debutat înainte ca F.S.-T. să o cunoască pe Simone Boué, dar a încetat imediat după, autoarea spunînd că o admira foarte mult pe S.B., care era un model de femeie pentru ea (cum, când, de unde până unde, asta nu se spune). Rezultă de aici că F.S.-T. ar dori astăzi foarte mult să apere memoria lui S.B., dar eu cred că a căutat, în ceea ce priveşte apariţia cărţii, o acoperire morală, vezi doamne cartea a apărut aşa tîrziu tocmai pentru că trebuia să treacă o perioadă de la dispariţia celor doi. Cred că trebuie să-ţi aduni toate rezervele de umor ca să accepţi aşa ceva. Mi-ar plăcea să ştiu cum a sunat telefonul pe care i l-a dat Verena van der Heyden-Rynsch. Spuneţi-mi, de ce nu aţi purces şi la psihanalizarea acestei autoare, cu atât mai mult cu cît aţi şi avut ocazia de a o cunoaşte personal?

V.P.: Sincer, mă îndoiesc că Friedgard Schulte-Thoma avea nevoie de subterfugii de ordin moral pentru a-şi scrie cartea cu şi despre Cioran. Repet, cred că era dreptul ei să mărturisească sau nu despre relaţia cu moralistul. A ales să o facă şi nu mi se pare că ar trebui să o blamăm pentru asta. A, dacă vom continua să ne aşezăm pe soclu idolii cetăţii, încăpăţînîndu-ne să vedem în ei persoane de o desăvîrşire absolută, fireşte că putem abera la nesfîrşit despre cît de ticăloasă, perversă şi malefică s-a dovedit doamna Thoma, dar şi despre absoluta condiţie de victimă a lui Cioran, sărman inocent septuagenar, care a căzut victimă perfidiei unei femei mai tinere cu 35 de ani. Personal, nu cred într-o asemenea variantă.

Şi ca să dovedesc că am resurse de umor, am să formulez o ipoteză analitică referitoare la pricina pentru care o tînără de 35 de ani consimte să cedeze erotic unui bărbat care are dublul vîrstei ei. Cred că Friedgard, graţie fascinaţiei pe care o exercita intelectualmente Cioran asupra sa, a consimţit unei relaţii amoroase la care iniţial nu se gîndise în virtutea acelei generozităţi masochiste ce defineşte uneori pe femei. Nu asta aştepta ea de la Cioran (în care, o repet, vedea exclusiv pe marele moralist şi scriitor), dar dacă a înţeles care este nevoia acestuia şi cît de acută este ea, a cedat într-un avînt de generozitate aproape... sublim. Fireşte, să nu excludem nici ipoteza potrivit căreia tînăra germană vedea inconştient în Cioran un soi de tată simbolic, apt să o adopte şi să o protejeze. Tot ce se poate...

I.S.: Cum vi se pare sintagma "capră metafizică" aplicată Friedgardei Schulte-Thoma?

V.P.: Formula îi aparţine lui Gabriel Liiceanu, care nu a ezitat să o includă în falsul lui jurnal care este volumul Uşa interzisă. Ce pot să spun referitor la expresia ca atare? Eu, unul, oricît de mult aş fi antipatizat-o pe Friedgard (deşi personajul este absolut adorabil şi autentic, nemeritînd un astfel de tratament!), m-aş fi ferit să jignesc într-un limbaj atît de noduros o doamnă; dacă nu din respect pentru ea, atunci din consideraţie pentru Cioran (care a iubit-o) sau din respect pentru mine însumi (care mă pretind director de conştiinţă, persoană subţire şi intelectual rafinat...). Dar dl. Liiceanu este adult, după aparenţe, şi nu cred că are nevoie de îndreptare pentru bunele moravuri (oricum, una dintre cele mai vîndute cărţi ale elitistei edituri pe care o conduce este exact Codul manierelor elegante, pe care o poate consulta oricînd). De ce a reacţionat aşa de puţin inspirat? Inconştient, probabil că s-a simţit concurat de acel amor tardiv, adică de actualizarea lui publică în România (iniţial vrusese să cumpere drepturile de autor pentru traducerea cărţii în româneşte), ceea ce, sufleteşte, ar fi însemnat o lovitură, căci ar fi fost cumva detronat simbolic din postura de "fiu iubit" de "copil preferat" al moralistului.

Pe de altă parte, nu exlud nici o anumită identificare proiectivă a directorului de la Humanitas, bărbat care a depăşit şi el binişor vîrsta de şaizeci de ani... Nu ştiu, este doar o ipoteză, nu sînt psihoterapeutul dlui. Liiceanu (acesta se pare că preferă Zoloftul, aşadar terapia chimică, lucru totuşi de mirare cînd are la dispoziţie un psiholog atît de "reputat" ca Bebe Mihăescu), iar dacă aş fi fost, nu aş fi avut dreptul să vorbesc unui terţ despre aceste aspecte. Oricum, nu mi s-a părut deloc o idee bună caricaturizarea Friedgardei Schulte-Thoma, căci "capra metafizică" ale cărei "moaşte sînt plimbate prin lume" de diverşi e mai tînără decît dl. Liiceanu, şi el trecut de ceva vreme de adolescenţa performanţelor atletice. Dar trăim la porţile Orientului, unde totul este permis pentru că nimic nu contează...

I.S.: Întrebarea de mai sus v-am pus-o nu pentru a vă oferi ocazia să vorbiţi despre dl. Liiceanu, la adresa căruia, observ, sînteţi constant aciddar e dreptul d-voastră să răspundeţi cum doriţi –, ci pentru că am avut impresia că dînsul surprinde foarte exact, cu ajutorul acestei sintagme, o anume "calitate" a unui eşantion mai larg, nu neapărat format doar din femei, şi anume imposibilitatea de a-şi transcende propria condiţie, instalat fiind în certitudinea că tocmai transcedent se află. Există un anume soi de joacă în numele şi chiar cu filosofia, de pe poziţia neiniţiatului care nu acceptă că asta şi este, un simplu neiniţiat. "Capra metafizică", aşadar, este acea persoană care practică voluptuos un exerciţiu pe care nu-l deţine altfel decît, în coordonate laxe, teoretic. Ce rol poate avea capra metafizică în cultură, că de rolul ei în filosofie cred că este inutil să vă întreb?

V.P.: Nu ştiu cît de acid sînt la adresa dlui Liiceanu sau cît de constantă este acea atitudine. Mi-a fost profesor şi îmi amintesc cu plăcere de cursurile domniei sale despre Heidegger; m-a fascinat vreme de cîţiva ani, fiind eu prizonierul mitologicei perspective din Jurnalul de la Păltiniş; cîndva a avut generozitatea să-mi dăruiască nişte volume editate la Humanitas (abia absolvisem şi cărţile îmi erau inaccesibile ca preţ!); mi-a refuzat odată un interviu, dar indirect, secretara sa minţindu-mă cu sistemă, atunci cînd un refuz clar ar fi sunat extrem de onorabil; m-a dezamăgit cumplit prin multe gesturi publice, iar lectura jurnalelor lui Paul Goma este, cred, una edificatoare în ce-l priveşte; şi asta e tot.

Prin urmare, nu persoana dlui Liiceanu e în cauză, ci autorul acestei nefericite formule, de "capră metafizică". Întîmplător (sau poate nu), cele două entităţi coincid. Noroc că Friedgard este o persoană tolerantă şi înţelegătoare, foarte departe şi foarte sus în raport cu balcanicele şi grobienele noastre idiosincrazii. De pildă, nu-mi amintesc ca ea să-mi fi vorbit vreodată despre masculii filosoficeşti în termeni de "faună metafizică" ori de "abis nevrotic", deşi poate că aceştia ar fi meritat. Un răspuns pe potrivă ar fi ţinut însă de specia lui "ba pe-a mămicii dumitale, coane!". Friedgard e însă mult prea sănătoasă şi echilibrată ca să se preteze la un asemenea joc de societate gregar-masculină. Nu ştiu cît de capră metafizică se simte ea, dar ce ştiu e că în calitate de absolventă şi de profesoară de filosofie în Germania, Friedgard ar dovedi pe mulţi macho mioritici buimăciţi de Damascul transcendentului.

Şi ca să răspund efectiv la întrebarea d-voastră, voi spune că o femeie poate juca un rol important într-o cultură dată, că există femei-filosofi extrem de onorabile (Arendt, Kristeva etc.) şi că, în definitiv, chiar dacă falocentrismul nu le-a îngăduit accesul la un exerciţiu metafizic profesionist, femeile au slujit ca muze ale unor foarte erectili filosofi de cursă lungă. Cea mai potrivită imagine pentru un răspuns plauzibil la întrebarea d-voastră e de găsit în romanul Pendulul lui Foucault de Umberto Eco. Acolo, în împrejurarea în care toţi bărbaţii se dau de ceasul morţii eşuînd în tot felul de complicate elucubraţii esoterico-metafizice pe seama unui text de interpretat, o femeie, iubita unuia dintre machiştii căutători ai adevărului, reinterpretează textul cu pricina, arătînd negru pe alb că el nu este unul filosofico-iniţiatic, ci reprezintă o banală notă de plată către o spălătorească din Evul mediu. Demonstraţia lui Eco mi se pare genială şi extrem de serioasă, dincolo de o vagă ironie de substrat...

I.S.: O ultimă întrebare: credeţi că poate exista comparaţie între Hannah Arendt sau Julia Kristeva şi Friedgard Schulte-Thoma? Sigur, aici nu ne putem baza decît pe opera scrisă. Poate că şi cea din urmă deţine scrieri filosofice, însă eu una nu am cunoştinţă de ele, aşa că nu pot judeca din acest punct de vedere.

V.P.: Nu, nu cred că Friedgard Schulte-Thoma poate sta alături de Arendt şi Kristeva din perspectiva unei opere filosofice. De altfel, nici nu ştiu dacă Friedgard are asemenea texte publicate. Eu am spus doar că, beneficiind de o bună formaţie universitară, Friedgard se bucură de un potenţial intelectual şi umanist remarcabil, cu nimic mai prejos decît al multor autori care la noi trec drept majori. În schimb, germana din Köln a funcţionat pe lîngă Cioran ca un fel de muză, de inspiratoare. În acest sens am afirmat că femeile pot juca un rol important într-o cultură dată, mai ales într-una machistă. Atît li s-a permis femeilor pînă astăzi şi din păcate Kristeva şi Arendt sînt excepţiile care confirmă regula. De fapt, chiar discuţia noastră, atît de tributară perspectivei din Uşa interzisă, este indiciul conservatorismului masculin care domină societatea în care trăim. Prin urmare, mă cam îndoiesc că vom deveni prea curînd europeni cu asemenea mentalitate elitist-sexist-discriminatorie...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer