Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Scriitorul de vagoane


Alex Plescan

30.07.2014
Editura Tracus Arte
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alex Plescan
Scriitorul de vagoane
şi alte povestiri aproape adevărate
Editura Tracus Arte, 2014



Citiţi cuvântul înainte la această carte.
Citiţi un gînd pe marginea acestei cărţi.

*****

Bunica bunicii lui Tane

În august 2006 Tane Takamore a murit în Christchurch, Insula de Sud, de anevrism cerebral. Iubita lui, Sarah, l-a îngropat în Cimitirul Bishopdale.

Într-o noapte din noiembrie, acelaşi an, trei bărbaţi din tribul Tuhoe, Insula de Nord, l-au dezgropat pe Tane şi i-au dus corpul unde e acasă pentru ei. L-au cărat în portbagajul unui Mitsubishi Diamond, oprind din când în când să ia bere, ţigări şi gheaţă. O mie de kilometri, inclusiv vaporul dintre Sud şi Nord. Trei zile. Poliţia a urmărit maşina, dar nu a intervenit pentru că nu poţi decide pe moment că legea e mai puternică decât tradiţia şi pentru că nimic, de fapt, nu e fundamental - în orice caz nu atât de fundamental ca schimbul de tură şi transferul cazului de la o jurisdicţie la alta. Tane a fost re-îngropat în pământul strămoşesc, în Munţii Taranaki.

Neconsolată, şocată, ofensată şi fără ancora sigură a pensiei de urmaş, Sarah Williams, casnică, a cerut Tribunalului din Christchurch să îi fie returnat corpul lui Tane, dar în 2008 a pierdut procesul pe motiv că nu a putut produce destule dovezi precum că rămăşiţele iubitului ei sunt într-adevăr cele înhumate în Taranaki. În recurs la Curtea Supremă, Sarah a câştigat şi, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, Tane trebuie să fie dezgropat, transportat pe calea aerului (şi pe cheltuiala Coroanei), apoi reînmormântat în Christchurch, nu neapărat în Cimitirul Bishopdale, acum în curs de a deveni "supra-populat", conform prognozei computerizate care se face în anii în care nu sunt fonduri pentru o evaluare vizuală, ci oriunde Consiliul Local va găsi de cuviinţă, desigur, cu acordul părţii vătămate, Sarah Williams, casnică. Tribul Tuhoe se opune hotărârii şi păzeşte mormântul din Taranaki zi şi noapte.

În 1880 (data exactă nu este precizată nicăieri), Ahurewa, în vârstă de 15 ani, ţiitoarea lui Geoff Fitzpatrick, metodist, proprietar de pământ cu muncitori agricoli şi fermier de vite şi oi în Insula de Nord, a fost găsită cu un tânăr suspect a fi războinic Tuhoe într-o pădure de lângă Cape Kidnappers. Potera militară britanică l-a judecat pe violator (numele nu este precizat nicăieri) şi l-a executat la locul faptei, corpul lui fiind lăsat să decadă în elementele naturii. Ahurewa a fost încredinţată tribului ei, care a vândut-o unui negustor de sclavi, M'alala Sulabesi, în aceeaşi zi, pentru două muschete. M'alala, creştin nou şi milos, dar mereu deschis noutăţii feminine, după doi ani s-a înţeles cu un pirat din Batavia în drum spre Sydney şi a dat fata pentru fix două muschete, adăugând însă: plumbi şi praf de puşcă pe cheu, plus un galon de rom în aşteptare, dacă se întoarce vestea că ea a ajuns peste Marea Tasmaniei, în Australia, cu bine, adică sănătoasă şi revândută. Romul să stea în beci la Sawyers Arms & Co timp de trei luni sau patru vapoare din New South Wales, fiece ar fi să se întâmple mai întâi.

În prosperul Sydney, Ahurewa a trăit la început mai mult cu un prosper negustor de piei de focă, a avut cu totul numai trei copii şi a făcut casă mare şi prosperă, cu servitori, pe lângă afacerea prosperă în prostituţie şi investiţiile prospere într-o prosperă mină de aur şi nichel. Fata ei cea mare, Ahurewa-Jane, şi ea atinsă de candida aripă a prosperităţii, a restabilit conexiunea cu Noua Zeelandă, înfiinţând un stabiliment în Hamilton. Prosper şi el.

După demobilizarea din Pacific, fiul lui Jane, nepotul Tane a venit acasă din Okinawa exact la timp să dea cu pumnul în masă şi să decidă că bătrâna Ahurewa, acum oarbă, surdă şi foarte dezlegată la blesteme, trebuie adusă ca să se îngroape în pământurile strămoşeşti Tuhoe. Unul dintre copii lui, mulţi ani mai târziu, la o petrecere într-un garaj din Christchurch, cu un cuţit în mână, a spus: "Dacă beau o sticlă de Jamaica dintr-o singură înghiţitură, Harley Davidson-ul ăsta e al meu!" A golit romul, a împins motocicleta pe aleea din faţa casei şi a căzut mort lângă ea. Cel puţin aşa i s-a povestit ultimului Tane Takamore, el însuşi aflat la o petrecere, câţiva ani după, când studia sociologia şi arta cultivării cânepii cu veioza în dulap, la Universitatea din Canterbury. Diferenţa e că Tane nu punea pariuri. El iubea arta şi o considera intangibilă. Aşa că a tăiat cu fierăstrăul electric, prin peretele exterior, un dreptunghi mai mare decât tabloul dinăuntru, câştigat cinstit la poker.

Sarah Williams nu are nici un copil. Azi ea e acasă, priveşte cu ochii semiînchişi pe lângă televizor, undeva într-o zare interioară, unde peretele dezvăluie ceva ca un portret aparent în igrasia tapetului şi ei i se pare că aşa trebuie să arate ceea ce în viziunea ei cosmică ar putea fi o tumoare la colon. Tot ce vrea e să îngroape definitiv oasele lui Tane, pe care l-a cunoscut în singurul ei an când chiar umbla prin cârciumile studenţeşti, şi care, pe lângă amănunte transmisbile, i-a dat o singură fetiţă, o bijuterie de ciocolată care a trăit mai puţin de un ceas şi nu a apucat să aibă un nume. Sarah şi-ar fi dorit doar "Sarah" şi atât. "Ahurewa", nu, în nici un caz, că în maori ar fi însemnat "Pământ Sacru". Dar de mâine încolo, o eternitate şi un pic, pentru Sarah numele nu vor mai însemna mare lucru oricum. Nici măcar numele lui Tane.

(Nelson, 27/12/12)


(colaj digital de Cristina Silaghi)

Ducele

Pentru serviciile aduse acelei ţări, l-au numit Andru, Duce de Lunapark, şi l-au decorat cu Insigna Cavaleriei Celeste. Ambele onoruri sunt însoţite de modeste, dar eficiente privilegii materiale, netransmisibile.

Tot ce a făcut Andru a fost să se nască la nord de Dunăre, într-o familie de ţigani cântăreţi la nunţi şi pictori de uşi de biserică, într-un secol evident greşit; să evite şcoala sub pretextul că toate găinile fac sau tind să facă şi câte un ou în cuibarul vecinului; să se distingă prin a inaugura contrabanda cu miez de nucă şi ciuperci uscate la schimb cu ţigări şi prezervative occidentale; să joace un pic de baschet cu nişte prieteni mai scunzi şi să-l prindă războiul balcanic fix în Balcani. Dar nu pentru faptele lui de arme a fost înnobilat Andru, ci pentru talentul lui literar. El va rămâne în istoria ţării cu frontiere de cauciuc drept primul, dacă nu şi singurul, trubadur care îşi spune poveştile prin gurile altora. Una dintre cele mai adevărate şi mai nerostite poveşti e cea cu haloul de lună înainte sau, după unele versiuni, imediat după un mare cutremur: prevestind orice, de la înălţarea unui nou regat şi până la locul unde poţi găsi o cârciumă bună în Noaptea de Înviere, povestea a intrat în folclor pe calea pe care alte legende mai digerabile ies, fiind cântată de mulţi şi atribuită doar unuia. În mărinimia lui auctorială, Andru îşi prezintă cu largheţe creaţiile bătând singur la o uşă dincolo de care audienţa aşteaptă inlemnită: dacă uşa se deschide, el se introduce parţial printr-o barbă neregulată, dar fermă, un păr lung şi aţos, lins la spate peste chelie, şi doi ochi de adâncime abisală, în perfectă armonie cu absenţa dinţilor din faţă. Buzele lui sunt insinuant lipite şi subţiri, totuşi la colţul lor se întrevede un zâmbet neclar de gros. Privind direct, pe rând, în ochi, ochi după ochi şi nu om după om, întreaga adunare, Andru îşi scoate mâna dreaptă din adâncurile buzunarului drept şi o întinde acuzator către feţele celor increduli, după care face o manevră de cârmaci care roteşte timona la tribord, graţios, însă ferm, cu degetele crispate. Ducele Andru zice: "Aaaaah, soldaţi... aaaaah, continuaţi!", lasă o pauză, apoi, cu o întoarcere a cârmei pe cursul firesc, închide la loc uşa cu mâna stângă, solemn, fără să-şi prindă măcar o dată piciorul în prag. Şi merge mai departe. În urma lui, martorii uluiţi încep să viseze poveşti populate cu fapte de arme şi să şi le şoptească unul altuia, până ce ele, ca o avalanşă de tancuri împletită din avalanşe mai mici prin care zburdă sirene şi cârciumărese, capătă forma incertă, dar perpetuă, a unei Iliade ilustrate de Flaxman pentru colecţia McCune sau a lui Don Quixote văzut de Stefan Mart.

Opera originală a lui Andru, Duce de Lunapark, precum şi colecţia integrală a versiunilor exegetice dedicate Cavalerului Celest ocupă doar un raft în Biblioteca Centrală Academică a naţiunii care l-a adoptat: o modestă apreciere postumă pentru un spirit prea mare ca să fie cuprins sau măcar aproximat în timpul scurtei lui vieţi dedicate altora şi dublate de o delicată carieră nescrisă altfel decât în sânge împroşcat pe cearşafuri noi, feţe de masă oricum deja pătate, pietre de pavaj alunecos şi ziduri vechi. Aşa cum se întâmplă în cazul multor figuri tragice, posteritatea nu va consemna niciodată adevăratele onoruri prin care ducele e totuşi răsplătit în ultimii săi ani de către ţara sa nouă, modernă, tolerantă şi cultă: dreptul nobiliar de a nu trage apa closetului comun după folosire şi privilegiul maiestatic de a se plimba liber, în fiecare sâmbătă, de la un salon la altul.

(Christchurch, 07/01/12)


(colaj digital de Cristina Silaghi)

PS: Volumul nu se găseşte în acest moment în librării, cititorii din România îl pot obţine contactând editura Tracus Arte. De asemenea, momentan, nu există posibilitatea de a comanda volumul din străinătate, singura variantă de intrare în posesia lui pentru cititorii din străinătate fiind prin intermediul unui cunoscut din România.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer