Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Umbra din noi. Forţa vitală subversivă


Verena Kast, traducere de Laura Karsch

06.08.2014
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Verena Kast
Umbra din noi. Forţa vitală subversivă
Editura Trei, 2013

Traducere din germană de Laura Karsch


Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Persona şi umbra

Metafora luminii şi umbrei se regăseşte, cum aminteam mai sus, în cele două concepte definite de către C.G. Jung: persona şi umbra. Termenul persona îşi are originea în teatrul Greciei antice. Un actor îşi aşeza pe chip o mască - o persona - a fiinţei mitice pe care o întruchipa şi astfel ajungea să se identifice cu aceasta. Noi însă, atunci când ne aşezăm pe chip "măştile noastre sufleteşti", nu ne identificăm de regulă cu o fiinţă mitică, ci cu o imagine pe care o avem despre modul cel mai favorabil în care ne putem prezenta într-o situaţie dată. Această imagine a noastră, pe care o înfăţişăm lumii, poate concorda cu identitatea noastră, la fel de bine ne poate însă face să ne simţim inautentici, să avem senzaţia că jucăm un rol care nu ni se potriveşte, că ne-am deghizat.

Persona corespunde pe de-o parte idealului Eului nostru, pe de altă parte, se referă la felul în care ne imaginăm noi că doresc să ne vadă ceilalţi oameni. Pentru a fi cât mai prezentabili, refulăm acele aspecte care nu se potrivesc cu imaginea "frumoasă" pe care o avem despre noi, iar acestea ajung să ne alcătuiască umbra. Umbra se referă aşadar la acele aspecte pe care nu le putem accepta la noi, pe care nu ni le putem asuma. Or, ele continuă să facă parte din personalitatea noastră şi, ca tot ceea ce refulăm, ies tot mereu la iveală împotriva voinţei noastre.

O întrebare care ţine de persona, de atitudinea faţă de aceasta şi de expresia ei, este de pildă cea referitoare la îmbrăcămintea care "se" poartă cu o anumită ocazie, la modul cum trebuie să te aranjezi. O altă întrebare vizează controlul de sine: în ce măsură "se" controlează de exemplu emoţiile într-un anumit mediu, care sentimente "se" afişează? Care aspecte ale personalităţii "se" dau în vileag? Vestimentaţia, coafura, machiajul, vălurile, faţadele, măştile, dar spre exemplu şi automobilele etc., sunt reprezentări simbolice ale personei. Modul în care ne învăluim dezvăluie în egală măsură unele aspecte ale noastre, le arată lumii. Iar deseori nu arătăm doar ceea ce intenţionăm să arătăm, ci şi ceea ce dorim de fapt să ascundem, cu alte cuvinte umbra noastră.

Persona este prin urmare ceea ce arătăm lumii din personalitatea noastră într-o anumită situaţie relaţională, ceea ce reprezentăm, modul în care ne exprimăm personalitatea într-o anumită situaţie socială. Putem privi noţiunea de "persona" dintr-o perspectivă statică, aşa cum se obişnuia mai demult, şi înţelege prin aceasta identificarea cu un rol social, dar putem să o definim, aşa cum se obişnuieşte astăzi, şi dintr-o perspectivă dinamică.

Jung vorbeşte uneori despre persona, atunci când o persoană se identifică în întregime cu rolul pe care îl joacă în lume:

Un caz frecvent este identitatea cu persona, acel sistem de adaptare sau acea manieră prin care relaţionăm cu lumea. Astfel, aproape fiecare profesie are persona sa caracteristică. [...] Lumea impune un anumit comportament, iar profesioniştii se străduiesc să corespundă acestor aşteptări. Pericolul este de a fi identic cu persona, de exemplu un profesor identic cu manualul său. [...]

Jung descrie aici o persona "încremenită": un om a adoptat un rol şi nu mai este în stare să joace un altul, a "încremenit" în acest rol, iar personalitatea lui vie a devenit insesizabilă.

În prezent, atât persona în sine, cât şi noţiunea de "persona" au devenit mai flexibile. Astfel, stadiile tranzitorii din viaţă nu mai cer astăzi o anumită persona: bunicile noastre obişnuiau să se îmbrace după menopauză în negru, astăzi moda vestimentară nu mai cunoaşte limite de vârstă. O abordare ludică a personei se face în tot mai mare măsură remarcată, oamenii ajungând să se întrebe: cum mă pun în scenă într-un anumit context social? Este posibil să avem de-a face cu o consecinţă a societăţii noastre mediatice: media ne oferă pe de-o parte o mulţime de modele de autoreprezentare şi ne impune pe de altă parte cum să ne punem în scenă.

Unii artişti, precum Cindy Sherman, se pun la rândul lor în scenă, urmărind astfel să demaşte cu mijloace artistice "cămăşile de forţă în care o constrânge societatea pe aşa-numita «femeie»". Astfel contestă rolurile - şi implicit persona - impuse de societate şi ne demonstrează în acelaşi timp că nu trebuie să ne supunem constrângerilor.

Când constrângerea de a juca un anumit rol slăbeşte, când atitudinea faţă de persona devine mai flexibilă şi mai relaxată, este probabil ca oamenii să accepte cu mai multă uşurinţă anumite aspecte întunecate ale personalităţii lor, să nu se mai simtă obligaţi să aibă o imagine "frumoasă" despre sine. La fel de bine se poate însă întâmpla ca rolurile tradiţionale să devină o umbră, un lucru inacceptabil pentru noi, pe care îl vom arăta cu degetul la alţii ca fiind o dovadă a lipsei lor de emancipare. Când, de fapt, ar trebui să devenim conştienţi de diferenţa dintre acest joc cu persona - şi implicit întrebarea cum ne putem exprima personalitatea - şi un comportament încremenit într-un rol tradiţional. Când persona devine mai flexibilă, iar acesta este neîndoielnic rezultatul unui secol de psihologie abisală, ajungem în mod inevitabil să ne întrebăm care este propria noastră identitate.

Persona şi funcţia ei

Persona reglementează relaţia noastră cu lumea exterioară, arată ce dorim noi să arătăm şi care aspecte ale personalităţii noastre vrem să fie văzute şi acceptate de oamenii din jurul nostru. Dacă mă prezint lumii fie ca un om "cu mai multe feţe", fie ca un om mereu asemănător sieşi - tocmai asemenea enunţuri despre mine doresc să-mi fie confirmate de către ceilalţi. Astfel, arătându-ne persona, arătăm neîndoielnic un aspect al identităţii noastre. fiindcă identitatea nu este ceva exclusiv lăuntric, ci trebuie mereu confirmată din exterior. Dacă eu însămi mă consider o artistă, dar nimeni din jurul meu nu-mi confirmă acest lucru, înseamnă că nu sunt totuşi o artistă.

Confirmarea pe care o primim din exterior reglementează şi sentimentul valorii de sine. Vom încerca, de regulă, să adoptăm exact acea persona care ne garantează în cea mai mare măsură aprobarea celor din jur. Se poate însă întâmpla să devenim conştienţi că ne este imposibil să adoptăm o astfel de persona, fiindcă astfel ne-am trăda adevărata personalitate.

În unele situaţii ştim desigur cum ar trebui să ne prezentăm şi comportăm, dar acest lucru nu ne este cu putinţă, fiindcă dorim să fim autentici. Între nevoia de a fi autentici şi necesitatea socială de a juca un anumit rol poate lua naştere un conflict.

Unii oameni, totuşi, au renunţat de mult să mai caute aprobarea celor din jur, ei cultivă o persona menită să sperie, să tulbure şi să le asigure cel puţin respect. Alţii, care se prezintă mereu sub o altă înfăţişare şi într-o altă manieră, pun astfel în discuţie chestiunea propriei identităţi. Afişarea şi adoptarea unei persona nu sunt prin urmare numai reversul umbrei, ci trimit deopotrivă la nucleul personalităţii.

Persona reglementează, după cum spuneam mai sus, relaţia cu lumea exterioară şi în sensul că noi ne prezentăm lumii în conformitate cu imaginea noastră despre cum trebuie să ne exprimăm sentimentele în anumite situaţii, în ce măsură trebuie să ne controlăm emoţiile, în ce mod dorim să le comunicăm. În strânsă legătură cu adoptarea unei persona se află şi convenţiile convieţuirii de zi cu zi: regulile de politeţe etc. Mario Jacoby subliniază cât de importantă este persona pentru a proteja intimitatea unui om şi descrie ce s-ar întâmpla dacă am da frâu liber oricărui sentiment, dacă nu am mai respecta nicio convenţie.

A proteja poate însemna însă şi a îngrădi. Un lucru evident în sfera emoţiilor: dacă ne controlăm prea strict emoţiile, relaţiile interumane devin reci, distante. Cine îşi controlează cu severitate emoţiile ajunge curând să se simtă lipsit de viaţă, pierde contactul cu sine. Dar cine îşi controlează prea puţin emoţiile anulează orice distanţă faţă de ceilalţi, îi invadează tot timpul cu stările lui sufleteşti. Persona nu protejează aşadar doar propria intimitate, ci îi protejează şi pe ceilalţi de prea multă intimitate. Pericolul constă într-un control exagerat şi în exacerbarea convenţiilor, în numele conformismului, de pe urma cărora are de suferit autenticitatea sentimentelor noastre, din care izvorăşte desigur, tot mereu, un comportament neconvenţional, care cauzează anumite complicaţii. În situaţia aceasta nu îi mai simţim cu adevărat pe cei din jurul nostru, nu ne mai simţim legaţi într-un fel sau altul de ei.

Persona şi socializarea ei

În familie suntem socializaţi pentru a adopta şi afişa o anumită persona. Copiii foarte mici se remarcă tocmai prin lipsa unei persona. Abia între trei şi şase ani, odată cu dezvoltarea sentimentului ruşinii, se dezvoltă şi o persona, care este în mare măsură rodul educaţiei.

Copilul simte de acum înainte că nu se poate purta la fel în medii diferite, că trebuie să-şi schimbe comportamentul, fie pentru a nu atrage atenţia într-un mod neplăcut, fie pentru a se bucura de apreciere. În adolescenţă adoptă şi afişează diverse persona, de obicei în deplină concordanţă cu grupul celor de aceeaşi vârstă cu el. Nu optează însă nicidecum în mod arbitrar pentru o anumită persona, fiindcă în această fază importantă din viaţă sentimentul valorii de sine este labil şi, ca atare, este deosebit de important pentru adolescent să se bucure de apreciere. Ca urmare, adolescenţii se supun unei anumite presiuni de a adopta o persona sau alta.

Şi spiritul timpului, care se exprimă de exemplu prin modă, influenţează afişarea unei persona. Putem verifica acest lucru comparând diverse fotografii ale noastre, făcute de-a lungul timpului, şi vom constata fie că ne-am "supus" unei mode, fie că ne-am distanţat în mod intenţionat de ea. Acelaşi lucru este valabil şi pentru stilul de comunicare, care ţine tot de persona. Tinerii din orice epocă au un limbaj propriu, cu expresii specifice, iar cei care fac parte dintr-un grup cu interese similare, de pildă persoanele interesate de psihologie, au un jargon specific epocii.

Şi constituţia noastră fizică şi cea psihică influenţează de regulă în mare măsură persona. Este de la sine înţeles că o persoană cu o constituţie fizică solidă se va prezenta altfel decât cineva mai firav. Însă nu doar constituţia fizică impune limite modului nostru de a ne prezenta, ci şi cea psihică. Când spunem despre o femeie că poartă o rochie "îndrăzneaţă", enunţul acesta se referă la propria noastră ruşine şi teamă de a ne expune. Spunem că este o rochie îndrăzneaţă, fiindcă noi nu am îndrăzni să o îmbrăcăm, fiindcă ne-ar fi ruşine să o purtăm. Constituţia noastră psihică este cea care ne îngăduie o anumită plăcere de a ne expune, care stabileşte ce îndrăznim şi ce nu îndrăznim să arătăm, care ne indică limita ruşinii. Această limită a ruşinii se referă la limitele posibilităţilor noastre de a ne prezenta lumii. Ea variază de la o persoană la alta şi este flexibilă: când ne simţim bine, suntem mai îndrăzneţi, când ne simţim prost, încercăm să nu atragem atenţia celorlalţi.

Persona se află, de asemenea, în concordanţă cu aspectul personal al idealului Eului nostru, cu imaginea idealizată pe care ne-o facem despre noi înşine şi care indică drept cine ne credem, drept cine dorim să ne credem. Idealul Eului se referă de regulă la un om aproape perfect, fapt care ne determină să refulăm tot ceea ce este imperfect. Persona se află însă în concordanţă şi cu aspectul social al idealului Eului nostru, pe care îl percepem de regulă ca ideal al lumii înconjurătoare, deşi, de fapt, este în mare măsură o proiecţie a idealului Eului nostru personal. Un student, de pildă, era ferm convins că nu va fi apreciat decât în cazul în care va preda un referat perfect elaborat, deşi profesorul ceruse de fapt fiecăruia o simplă prezentare succintă a ideilor principale. Argumentaţia studentului: profesorul le ceruse studenţilor să-şi prezinte succint ideile principale din simplul motiv că nu îi credea pe cei mai mulţi dintre ei capabili să predea un referat perfect elaborat. Abia cererea insistentă a profesorului ca şi el să prezinte doar ideile principale l-a determinat pe student să se întrebe dacă nu cumva înţelesese el totuşi ceva greşit. În acest caz este evident că studentul îşi proiectase idealul Eului său asupra profesorului şi situaţiei respective. faptul că ne comparăm mereu cu pretenţiile pe care le avem de la propria persoană, dar ne interesează în egală măsură şi părerea celorlalţi despre noi, pentru ca astfel să primim fie confirmarea imaginii noastre de sine, fie un stimul de a o revizui, este constitutiv atât pentru persona, cât şi pentru umbră.

Idealul lumii înconjurătoare este la rândul său alcătuit din mai multe elemente: pe de-o parte este vorba despre spiritul timpului şi adaptarea la ceea ce numim modă - adică expresia vizibilă a spiritului timpului. Pe de altă parte, este vorba despre aşteptări interiorizate, care îşi au originea în copilărie şi pe care le proiectăm asupra lumii înconjurătoare. Când cineva spune de pildă: "Nu-ţi poţi permite aşa ceva în situaţia aceasta", este posibil ca această afirmaţie să fie de provenienţă maternă sau paternă, să fie legată de un complex matern sau patern pe care nu l-am prelucrat încă îndeajuns. Ca urmare, ne supunem proiectiv lumii înconjurătoare, adică suntem convinşi că lumea înconjurătoare are o imagine clară despre cum trebuie noi să ne purtăm, să ne îmbrăcăm, să ne prezentăm. Uneori ne străduim din răsputeri să corespundem acestor presupuse aşteptări, fără să câştigăm însă prea multă apreciere sau atenţie - nu am făcut altceva decât să rejucăm o veche poveste. Normele impuse de părinţi ne determină foarte uşor să adoptăm o anumită persona.

Persona este, în concluzie, o atitudine psihică, fizică şi socială care mijloceşte între lumea interioară şi cea exterioară, mai degrabă o "faţă" decât o "mască", după cum se exprimă Rudolf Blomeyer. În persona pe care o adoptăm îşi găseşte aşadar expresia ceva ce se află în deplină concordanţă cu fiinţa noastră, chiar dacă persona reprezintă o adaptare la cerinţele societăţii.

Şi chiar dacă avem de-a face cu o punere în scenă a personei - şi este posibil ca în prezent persona să fie tot mai des pusă în scenă -, ceva de genul unei "identităţi" este perceput atât din exterior, cât şi din interior: ceva ce rămâne constant în pofida tuturor schimbărilor. Acesta este motivul pentru care majoritatea oamenilor sunt percepuţi de-a lungul vremii, în epoci şi situaţii diferite, drept relativ neschimbaţi.

Existenţa idealizată şi umbra

Oamenilor le place să se facă mai frumoşi decât sunt atunci când ies în lume. Şi ştiu acest lucru. foarte puţini dintre ei îşi arată de bunăvoie aspectele mai puţin frumoase. Supărător este însă faptul că aceste aspecte mai puţin frumoase devin totuşi vizibile.

Referitor la acest subiect, Jung scria în 1945: în confruntarea cu realitatea, "fără văluri false şi alte mijloace de înfrumuseţare", "omul iese la iveală aşa cum este el şi arată ceea ce era mai înainte ascuns sub masca adaptării convenţionale, şi anume umbra. Aceasta este integrată Eului prin conştientizare, iar astfel are loc o apropiere de totalitate". Observaţii de acest gen, frecvente în scrierile lui Jung, sunt de vină pentru conotaţia negativă pe care o are uneori persona. De parcă am opta în mod conştient pentru o anumită persona, pentru a ne ascunde astfel umbra. În anumite situaţii poate fi într-adevăr aşa: un bărbat, de pildă, care nu-şi poate accepta homosexualitatea, considerând-o "de domeniul umbrei" şi convins fiind că n-ar mai putea trăi dacă lumea din jurul lui ar afla acest lucru, se dă drept mare fustangiu. Adoptă aşadar în mod conştient o anumită persona, menită să-i ascundă umbra. De cele mai multe ori nu urmărim însă să ascundem un anumit aspect mai întunecat al personalităţii noastre sub o persona anume. Încercăm doar să ne considerăm cât mai frumoşi cu putinţă şi să primim confirmarea acestui lucru din partea lumii înconjurătoare, pentru a putea conserva un bun sentiment al valorii de sine.

Mai consider important şi un alt aspect din definiţia pe care o dă Jung umbrei: încă în 1945, Jung era de părere că umbra poate fi integrată şi că omul se apropie, prin integrarea umbrei, de totalitate. Nu încape îndoială că umbra face parte din om şi că integrând ceea ce am refulat, obţinem acces la anumite aspecte care aparţin personalităţii noastre. O integrare a umbrei ar presupune însă ca aceasta să poată fi pe deplin integrată, să nu mai fie aşadar deloc nevoie să fie respinsă. Or, mie mi se pare o viziune cam idealistă - ca ipoteză desigur foarte tentantă, fiindcă astfel am rezolva o mulţime de probleme cu care se confruntă omul de-a lungul vieţii sale. În practică însă, viziunea aceasta este destul de străină naturii omului; eu consider deja o realizare măreaţă dacă ajungem să ne percepem şi să ne acceptăm umbra, aşa cum s-a configurat ea, să o luăm în calcul şi să ne asumăm răspunderea pentru ea.

Noţiunea de "umbră" este larg cunoscută şi acceptată, însă în receptarea ei se regăsesc şi unele aspecte problematice, care pot conduce la o utilizare abuzivă a noţiunii: umbra oferă o explicaţie pentru numeroase neajunsuri omeneşti, poate fi invocată ca scuză pentru un comportament imoral; astfel, persoana în cauză nu mai trebuie să răspundă pentru consecinţele comportamentului ei de umbră. Să presupunem că cineva încearcă să vă înşele. Dumneavoastră vă daţi seama de acest lucru, persoana în cauză recunoaşte şi spune: "E umbra mea şi mi-o accept". faptul că îşi cunoaşte umbra de escroc nu o îndreptăţeşte să o şi trăiască din plin. Despre principiul responsabilităţii se vorbeşte iarăşi tot mai des în domeniul psihanalizei.

Plăcerea cu care oamenii au ajuns să se identifice cu umbra lor este printre altele şi o urmare a faptului că psihanaliza ne-a arătat câte aspecte plăcute ale vieţii au fost refulate de-a lungul vremii, că viaţa noastră a devenit astfel mai săracă, iar oamenii au ajuns să se îmbolnăvească din această cauză. Psihanaliza a observat "întoarcerea refulatului", lucru care s-a manifestat îndeosebi în eliberarea sexuală şi care i-a adus psihanalizei acuzaţia că ar încuraja un comportament imoral.

Este o eroare să credem că integrarea umbrei înseamnă trăirea ei neînfrânată. Acesta este şi motivul pentru care în prezent, în literatura de specialitate, nu se mai vorbeşte atât despre "integrarea" umbrei, cât despre "acceptarea" ei. Astfel se revine de fapt la noţiunea iniţială, cea dinamică, a umbrei, potrivit căreia o sursă nouă de lumină produce o umbră nouă. Să acceptăm umbra înseamnă să recunoaştem într-o anumită situaţie, eventual prin intermediul unui vis, că avem un comportament influenţat de umbră şi în cel mai bun caz să îl corectăm. Şi mai înseamnă în orice caz să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă am trăi din plin acest aspect întunecat al nostru sau dacă l-am insera într-o relaţie, ce consecinţe ar avea acest lucru. Trebuie să dezvoltăm o sensibilitate atât faţă de umbra noastră, cât şi faţă de umbra celorlalţi. Acceptarea umbrei şi sensibilitatea faţă de ea vor rezulta într-o mai bună cunoaştere de sine, mai multă toleranţă faţă de noi înşine şi de ceilalţi, şi mai puţină ipocrizie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer