Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Inteligibilitatea naturii


Peter Dear, traducere de Alexandru Anghel

13.08.2014
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Peter Dear
Inteligibilitatea naturii
Editura Herald, 2014

Traducere din engleză de Alexandru Anghel



*****
Intro

"Grecii antici au fost cei care au separat pentru prima oară domeniul cunoaşterii în a şti şi a face. Explorând tensiunea dintre inteligibilitate şi instrumentalitate, Peter Dear străbate episoade cheie ale istoriei ştiinţei, demonstrându-ne cum filosofia naturală a secolelor trecute a devenit ştiinţa de astăzi, apanajul unui noi tip de om - omul de ştiinţă. Luăm ca pe un dat faptul că oamenii de ştiinţă ştiu cum funcţionează natura. Ideile ştiinţifice le considerăm cel mai des adevăruri certe, iar cunoaşterea, un demers filosofic, care nu schimbă cu nimic natura. Cartea lui Peter Dear ne va schimba însă această concepţie. Modul în care ştiinţa defineşte lumea nu a fost mereu acelaşi, iar fără intuiţiile revelatoare ale unor oameni ca Galileo, Newton, Darwin sau Einstein, lumea noastră ni s-ar fi părut mult mai inabordabilă astăzi şi ininteligibilă. Această carte reprezintă o incursiune uimitoare, plină de originalitate şi profunzime în istoria ştiinţei. Cel mai important este însă faptul că este scrisă într-un limbaj natural şi simplu, oferind oricărui gânditor o nouă perspectivă asupra gândirii ştiinţifice, asupra demersului organizat şi intenţionat de a cunoaşte lumea." (Editura Herald)
 
În Inteligibilitatea naturii, Peter Dear discută modul în care ştiinţa a evoluat şi s-a poziţionat ca idee şi disciplină. Călătoria intelectuală în care ne poartă începe cu o observaţie crucială: ambiţia ştiinţifică este şi a fost îndreptată către două ţeluri distincte dar de multe ori combinate - a face şi a şti. Delimitând această tensiune dintre a face şi a şti de pe parcursul unor episoade cheie din istoria ştiinţei - filosofia mecanicistă şi gravitaţia newtoniană; afinităţile elective şi revoluţia chimică; istoria naturală luminată şi taxonomia; biologia evoluţionistă; teoria dinamică a electromagnetismului; teoria cuantică - Dear dezvăluie modul în care cele două principii au ajuns să fie formalizate într-o singură întreprindere, ştiinţa, care avea să fie realizată de un nou tip de persoană, omul de ştiinţă.
Caracterizată prin nuanţări fine şi concepută într-un mod elegant, Inteligibilitatea naturii va constitui o lectură esenţială atât pentru cei pasionaţi de ştiinţă cât si pentru istoricii acestui domeniu. [...] Dear arată cum explicaţiile mecaniciste din fizică şi chimie au devenit tot mai frecvente după revoluţia industrială, pentru ca apoi să fie înlocuite de nihilismul teoriei cuantice din cadrul frământărilor sociale care au urmat Primului Război Mondial. Cartea sa este plină de observaţii profunde ale modului în care societatea, cultura şi percepţia oamenilor se întrepătrund pe tot cuprinsul biologiei, chimiei şi fizicii. (Adrian Barnett, New Scientist)
 
***
Introducere. Ştiinţa ca filosofie naturală, ştiinţa ca instrumentalitate
 
I. Două feţe ale ştiinţei
 
Ce faci atunci când vrei să afli despre un aspect al lumii naturale? Majoritatea oamenilor, cu certitudine majoritatea oamenilor din lumea industrializată, se vor căuta să afle ce au de spus oamenii de ştiinţă. Dacă vrei să ştii despre stele, întrebi un astronom sau un astrofizician; dacă vrei să ştii despre moştenirea biologică, întrebi un genetician; dacă vrei să ştii despre istoria pământului, întrebi un geolog sau un geofizician.
 
"Ştiinţa", înţeleasă ca o categorie generală, reprezintă o etichetă foarte prestigioasă pe care o aplicăm în cazul acelor corpusuri de cunoaştere socotite a fi cel mai bine fundamentate din punctul de vedere al dovezilor, al experimentării şi observaţiei critice şi al raţionamentelor riguroase. Ştiinţa este practicată, ca să folosim o definiţie circulară, de oameni de ştiinţă. În pofida diversităţii disciplinelor ştiinţifice specializate, poţi fi sigur că, şi în cazul în care omul de ştiinţă căruia îi adresezi întrebarea ta nu are specialitatea potrivită, acea persoană te va ghida către un alt om de ştiinţă (sau către o lucrare scrisă de cineva) care este expert în domeniul relevant - oamenii de ştiinţă pot fi recunoscuţi ca grup prin tendinţa lor, în astfel de circumstanţe, de a rămâne uniţi. Iar de la aceşti oameni vei primi o explicaţie despre cum funcţionează sau cum sunt lucrurile din lumea naturală înconjurătoare - o explicaţie care ne spune din ce fel de univers facem parte.
 
În cuprinsul explicaţiilor lor, oamenii de ştiinţă vă vor spune despre ceea ce la un moment dat se numea "filosofie naturală". Această sintagmă a început să iasă din uzul curent în mare parte în timpul secolului al nouăsprezecelea, dar în prima jumătate a secolului respectiv şi în perioada precedentă reprezenta modalitatea standard de descriere a unui efort intelectual îndreptat către înţelegerea naturii. Către sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, filosofia naturală fusese absorbită în "ştiinţă" în sensul pe care îl are şi astăzi. Dar sintagma "filosofie naturală" poate că merită să fie resuscitată, exact pentru faptul că subliniază acel aspect al ştiinţei care urmăreşte să explice şi să înţeleagă lumea - ceea ce poartă titulatura de "concepţie ştiinţifică despre lume". Atunci când jurnaliştii şi popularizatorii ştiinţei tratează figuri precum Albert Einstein sau Stephen Hawking sau Stephen Jay Gould ca fiind oameni care au o înţelegere profundă a naturii adevărate a universului sau atunci când ne spun ce au de zis oamenii de ştiinţă despre structura fundamentală a materiei sau despre galaxii îndepărtate sau despre viaţa de pe Marte, aceasta este faţa ştiinţei prezentată de ei: ştiinţa ca filosofie naturală, care urmăreşte să ofere o explicaţie a naturii - să o înţeleagă. Dar, desigur, aceasta nu este singura faţă a ştiinţei.
 
Ştiinţa înseamnă şi putere asupra materiei şi, indirect, putere asupra oamenilor. Oamenii de ştiinţă nu sunt un izvor de înţelepciune despre lume, "preoţii naturii", care populează de obicei universităţile; sunt tot oameni care lucrează pentru corporaţii şi pentru concerne militare (interese deseori împărtăşite desigur şi de universităţi, cu afacerile şi contractele lor guvernamentale). Cu alte cuvinte, oamenii de ştiinţă şi ştiinţa lor fac lucruri practice pe care alţii le doresc. Imaginea populară a omului de ştiinţă este aceea a unei persoane în halat alb care inventează ceva - un vaccin, un satelit sau o bombă. Într-adevăr, principalul motiv care stă la baza marelui prestigiu de care se bucură ştiinţa pare să fie acela că acest termen este de multe ori asociat cu realizările tehnologice. Aşadar, pe lângă ştiinţa ca filosofie naturală, avem ştiinţa ca ansamblu operaţional sau instrumental de tehnici folosite pentru a face lucruri: pe scurt, ştiinţa ca o formă de inginerie, fie că este vorba de o inginerie mecanică, genetică, computaţională sau de orice alt fel de intervenţie practică în lume.
 
Într-adevăr, atunci când oamenii de ştiinţă sunt invitaţi să depună mărturie înaintea comitetelor congresionale din Statele Unite sau să îi consilieze pe cei aflaţi la putere, statutul lor de autorităţi sau de experţi se bazează în primul rând pe presupusa abilitate a acestora de a se pronunţa asupra unor chestiuni de o importanţă practică imediată. Fie că este vorba de evaluarea riscurilor ecologice asociate cu poluarea industrială sau a riscurilor pentru sănătate asociate cu reglementările ce ţin de regimul alimentar şi de medicamente, oamenii care au doctorate în domenii ştiinţifice relevante sunt consideraţi cei mai potriviţi pentru a oferi consiliere, întrucât oamenii de ştiinţă, conform acestei perspective standard, ştiu cum funcţionează natura.
 
Totuşi, o serie de savanţi au argumentat în ultima vreme că asocierea directă dintre pretenţia de adevăr ştiinţific şi realizările tehnice este mult mai puţin evidentă decât se presupune de obicei. Cazuri ale "aplicării" directe a aşa numitei ştiinţe "fundamentale" sau "pure", atunci când sunt examinate îndeaproape, demonstrează că efortul practic şi teoretic pe care oamenii de ştiinţă trebuie să îl exercite pentru a face ca lucrurile să funcţioneze cum trebuie este mult mai mare decât ne-ar da de înţeles distincţia dintre ştiinţa "pură" şi cea "aplicată". De fapt, după cum istoria ştiinţei ne arată de atâtea ori, uneori nici măcar nu este clar dacă lumea conţine obiectele naturale la care se referă teoria ce se presupune că este "aplicată".
 
II. Instrumentalitate şi istorie a ştiinţei
 
Dacă am considera că aplicarea reuşită demonstrează adevărul teoriilor relevante, va trebui să credem că întregul spaţiu este umplut cu o substanţă materială structurată mecanic numită "eter", care ocupă chiar şi acele regiuni pe care le considerăm în mod normal complet goale. Acest eter ar fi compus din particule care se mişcă într-un mod particular, astfel încât să producă forţele ce se găsesc în fenomenele electricităţii şi magnetismului. De fapt, acestea au fost ideile pornind de la care James Clerk Maxwell, în anii '50 şi '60 ai secolului al nouăsprezecelea, a dezvoltat pentru prima dată teoria care a anticipat existenţa şi modul de a produce unde radio. Dar, în pofida faptului că undele radio au fost anticipate iniţial pe baza teoriei lui Maxwell (de fizicianul german Heinrich Hertz în anii 1880), sunt puţini aceia care astăzi ar spune că abilitatea tehnică de a le produce şi detecta este o dovadă a existenţei reale a unui eter mecanic care umple universul.
 
Atunci când privim înapoi în istoria ştiinţei, nu vedem dezvoltarea clară şi progresivă a unei reprezentări unice despre alcătuirea lumii, despre ce fel de lucruri conţine şi despre modul în care acestea interacţionează. Vedem în schimb o reprezentare care se schimbă neîncetat în multe dintre aspectele sale cruciale. Ca să dăm un exemplu izbitor: înainte de acceptarea teoriei speciale a relativităţii formulată de Einstein la începutul secolului al douăzecilea, mulţi fizicieni credeau, asemenea lui Maxwell, într-un eter material ca mijloc prin intermediul căruia se transmiteau forţa luminii, a electromagnetismului şi chiar a gravitaţiei. Dar, după acceptarea teoriei lui Einstein, eterul a dispărut pur şi simplu; nu mai era necesar. Departe de a fi treptată şi cumulativă, schimbarea a presupus o transformare radicală a concepţiilor despre alcătuirea lumii.
 
Există multe alte exemple de acest gen, precum ideile despre adevărata natură a căldurii. În Europa secolului al şaptesprezecelea, în timpul aşa numitei Revoluţii Ştiinţifice, căldura ajunsese să fie considerată un efect al particulelor de materie aflate într-o stare de agitaţie rapidă. În secolul al optsprezecelea, această idee a fost în general înlocuită cu concepţia potrivit căreia căldura este un fel de fluid, numit caloric, care pătrunde în corpuri asemenea apei într-un burete. Această teorie s-a potrivit foarte bine cu ideile de secol optsprezece despre căldura specifică şi cea latentă şi cu teoriile chimice despre materie. S-a dovedit atât de folositoare, încât nu a fost abandonată până la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, când ideea de căldură ca mişcare rapidă a particulelor a reînceput să fie acceptată - teoria cinetică a căldurii. Istoria ştiinţei este plină de salturi înainte şi înapoi în privinţa întrebărilor fundamentale despre natura fundamentală a fenomenelor fizice.
 
Faptul acesta nu sugerează că înţelegerea ştiinţifică (natural-filosofică) nu se schimbă deloc. Este evident că se schimbă; teoria cinetică a căldurii care a fost dezvoltată în secolul al nouăsprezecelea a fost folositoare pentru explicarea multor lucruri pe care conceptele mult mai vagi despre căldură ca mişcare din secolul al şaptesprezecelea nu au putut. Dar este clar că ideile despre ce fel de lucru din lume corespundea cu diversitatea de fenomene ale căldurii (asemenea electromagnetismului după Maxwell) nu s-au dezvoltat pe o linie clară şi cumulativă. Dacă exista "progres", este cert că acel progres nu era sub forma unei aproximări din ce în ce mai exacte a naturii reale a căldurii.
 
De ce, aşadar, să preferăm o anumită concepţie despre natura căldurii (sau despre undele radio) în detrimentul oricărei alteia? Un răspuns standard la astfel de întrebări este acela că teoriile ştiinţifice sunt considerate adevărate fiindcă funcţionează; filosofii vorbesc uneori despre succesul practic al ştiinţei ca fiind un lucru ce se explică prin adevărul teoriilor acesteia: de fapt, eficienţa practică este folosită ca dovadă în favoarea adevărului filosofiei naturale care, se presupune, se află la baza acesteia şi o explică. Dar "eficienţa" teoriei iniţiale a eterului electromagnetic, formulată de Maxwell, nu mai este considerată o dovadă a existenţei reale a eterului; dimpotrivă, eficienţa pe care se presupunea că o are teoria lui Maxwell este acum atribuită unor teorii diferite despre electromagnetism, care postulează elemente constitutive diferite ale universului. În acelaşi timp, multe teorii care nu mai sunt considerate literalmente adevărate în conţinutul lor natural-filosofic încă mai sunt folosite în aplicaţii de ordin practic - un exemplu fiind folosirea astronomiei geocentrice în scopul navigaţiei. Oricum, eficienţa practică a teoriilor ştiinţifice, adică "instrumentalitatea" acestora, este o componentă a ştiinţei ce se deosebeşte de filosofia naturală a acesteia.
 
Aşa cum această instrumentalitate se presupune în mod curent că susţine aserţiunile natural-filosofice, tot aşa şi argumentele de tip natural-filosofic sunt deseori folosite pentru a explica succesul instrumental al unor tehnici particulare. Proprietăţile ondulatorii ale electronilor, o parte din filosofia naturală prezentată de mecanica cuantică, sunt folosite pentru a explica cum şi de ce funcţionează microscoapele electronice; testarea ADN este o tehnică eficace fiindcă oamenii cred că filosofia naturală a geneticii moderne şi a biologiei moleculare o explică şi o justifică. Dacă filosofia naturală nu ar fi crezută, tehnica nu ar fi considerată eficientă.
 
Este desigur adevărat că anumite tehnici sunt într-adevăr eficiente, acesta fiind unul dintre aspectele definitorii ale societăţilor moderne industriale şi postindustriale. Dar faptul de a ne închipui că eficienţa ce poate fi atribuită ştiinţei moderne decurge direct din adevărul reprezentărilor avute de aceasta despre lume, din conţinutul natural-filosofic al acesteia, este cât se poate de nerealist. Ar face o gravă nedreptate activităţii şi conţinutului intelectual al practicilor tehnice şi inginereşti. Astfel de realizări, atribuite de multe ori unui lucru numit "ştiinţă", sunt de fapt rezultatul unor eforturi complexe ce presupun o multitudine de tehnici şi competenţe teoretice şi empirice interdependente. Drumul înapoi până la componenta natural-filosofică din mijlocul amestecului este de obicei unul foarte subtil. "D"-ul din "C&D" (cercetare şi dezvoltare) nu este, după cum vă va spune orice practician, un exerciţiu trivial de "aplicare" a teoriei; vor exista întotdeauna locuri de muncă pentru piloţii de încercare.
 
Totuşi, vechea şi răspândita presupunere că instrumentalitatea ştiinţei nu este altceva decât o chestiune ce ţine de "aplicarea" cunoaşterii furnizate de filosofia naturală a acesteia are un uriaş impact cultural. Autoritatea ştiinţei în lumea modernă se bazează într-o măsură considerabilă pe ideea că ştiinţa este puternică; că ştiinţa poate face lucruri. Televizoarele sau exploziile nucleare pot avea rol de embleme ale ştiinţei fiindcă se consideră de la sine înţeles că ele reprezintă într-un anumit fel adevărata natură a ştiinţei - adică instrumentalitatea ştiinţei este de multe ori echivalată cu întreaga ştiinţă. În acelaşi timp, atunci când ştiinţa este folosită ca autoritate pentru a explica alcătuirea reală a unui lucru din natură - adică atunci când ştiinţa este văzută sub chipul filosofiei naturale - eficienţa sa instrumentală pare să justifice această imagine de depozitară a adevărului.
 
Ştiinţa, în sensul său larg, ca "umbrelă", este un amalgam de filosofie naturală şi instrumentalitate, deşi nu orice domeniu le are pe amândouă: de exemplu, astrofizicienii sau cosmologii nu oferă încă perspectiva manipulării găurilor negre. Dar efectul totalizator general al acestui amalgam este extrem de puternic. De ce tehnicile instrumentale ale ştiinţei sunt eficiente? Răspunsul obişnuit este: datorită filosofiei naturale (adevărate) a ştiinţei. Cum s-a demonstrat că filosofia naturală a ştiinţei este adevărată sau cel puţin probabilă? Răspunsul: prin intermediul capacităţii instrumentale (eficiente) a ştiinţei. Aceasta este credinţa, ce echivalează cu o ideologie, prin care ştiinţa este înţeleasă în cultura modernă. Este circulară, dar într-un mod invizibil.
 
Prin urmare, legătura dintre aceste două feţe ale ştiinţei nu se explică pur şi simplu prin două definiţii diferite şi egale, ce se deosebesc întotdeauna în mod clar una de cealaltă. De fapt, fiecare dintre aceste două categorii reprezintă un "tip ideal": un sistem coerent de reprezentare a unui anumit lucru din lume. De exemplu, poate că am vrea să descriem o societate ca fiind fundamental comunistă sau capitalistă bazată pe piaţă liberă sau fascistă, chiar dacă orice exemplu real va avea întotdeauna idiosincrazii care îl vor face să se îndepărteze mai mult sau mai puţin de tipul ideal care îl descrie cel mai bine. Complicaţia din cazul ştiinţei este că aceasta se potriveşte cel mai bine nu cu unul, ci cu două tipuri ideale în mod simultan. O analogie utilă este binecunoscutul tip de iluzie vizuală care poate fi văzută într-un mod sau în celălalt: imaginea de mai jos (fig. 0.1) reprezintă o scară care urcă de la stânga la dreapta, încât peretele cu cerc se află în partea din spate sau reprezintă un tavan în trepte, cercul aflându-se pe partea din faţă?


Majoritatea oamenilor pot să treacă de la o reprezentare la cealaltă - dar nu le pot vedea pe amândouă în acelaşi timp. Şi totuşi imaginea în sine rămâne întotdeauna neschimbată; aceasta nu trece de la o formă la cealaltă formă. În acelaşi fel, "ştiinţa" poate fi reprezentată în cultura modernă sub înfăţişarea sa de filosofie naturală sau sub înfăţişarea sa de instrumentalitate, dar nu sub ambele înfăţişări simultan. Atunci când o afirmaţie ştiinţifică este considerată un exemplu de filosofie naturală, aceasta are statutul de descriere a lumii naturale. Am putea să o folosim la ceva, dar, în acest context, nu se referă decât la alcătuirea lumii. În schimb, atunci când o afirmaţie ştiinţifică este considerată o expresie a instrumentalităţii, aceasta este o reţetă care ne spune cum să facem un anumit lucru, o reţetă despre care am putea spune că se referă şi la alcătuirea lumii. Afirmaţiile ştiinţifice sunt inerent ambigue în privinţa caracterului pe care ar trebui să îl aibă, unul natural-filosofic sau unul instrumental. Dar, deşi această ambiguitate este văzută în raport cu un termen sau cu celălalt, ar trebui să avem în vedere întotdeauna ambele percepţii - chiar dacă astrofizica ar putea întâmpina dificultăţi în manipularea efectivă a unei galaxii.
 
Această ambiguitate ne sugerează că perspectiva generală modernă asupra ştiinţei este eronată în anumite privinţe importante, prin faptul că îi atribuie ştiinţei un caracter pe care în realitate nu îl posedă. Dacă aşa este, atunci cum s-a putut ajunge la aşa ceva? Ce susţine această iluzie? Pentru a răspunde, va trebui să facem un excurs în istoria ştiinţei şi în particular în istoria uneia din cele două componente ale ştiinţei moderne, filosofia naturală.
 
III. Filosofie naturală şi inteligibilitate
 
Filosofia naturală este o întreprindere mult mai veche decât ştiinţa modernă. În general, în cadrul tradiţiilor intelectuale europene, din antichitate până în secolul al şaptesprezecelea, această sintagmă reprezenta o întreprindere care a fost mai târziu asociată cu cea a "ştiinţei", în măsura în care această categorie s-a concretizat în secolul al nouăsprezecelea. Dar, în Europa medievală şi modernă timpurie, filosofia naturală era considerată în cultura erudită drept o întreprindere total separată de cunoaşterea practică sau de know-how. Această distincţie era înrădăcinată în operele filosofului grec Aristotel (secolul al patrulea î.e.n.), care au format coloana vertebrală a educaţiei universitare din toată această perioadă: termenii greceşti ai lui Aristotel erau epistēmē şi technē, traduşi în latină în Evul Mediu prin scientia (ştiinţă) şi ars (artă). Primul termen al acestei perechi făcea referire la cunoaşterea demonstrabilă logic şi empiric a adevărului, în timp ce al doilea se referea la abilitatea practică de manipulare a lucrurilor materiale (technē este o rădăcină a cuvântului "tehnologie", tot aşa cum ars este o rădăcină a cuvântului "artificial"). Se consideră în general că această distincţie clară făcută de Aristotel între cele două reflectă ordinea socială din Grecia antică: doar oamenii liberi, cum sunt cetăţenii oraşelor-stat, îşi permiteau să îşi dedice timpul filosofării, în timp ce aptitudinile de ordin practic erau de domeniul servitorilor şi sclavilor. Nu este surprinzător aşadar că un om liber cum este Aristotel considera că epistēmē este un lucru mult mai valoros şi mai nobil decât îndemânarea muncitorului manual şi că are un caracter extrem de diferit. Lumea clericală şi contemplativă a universităţilor medievale şi moderne timpurii a fost în mod evident de acord şi a adoptat categorisirea aristotelică cu căldură. Iar scientia, al cărui rol era acela de a înţelege şi de a explica lumea naturală, era "filosofie naturală", numită de multe ori "fizică" (de la grecescul physis, cuvânt care se traduce prin "natură").
 
Un bun exemplu care exprimă ce se înţelegea prin filosofie naturală este distincţia care s-a făcut pe tot parcursul acestei perioade între filosofia naturală a cerurilor, pe de o parte, şi astronomie, pe de alta. Filosofia naturală, în măsura în care discuta despre ceruri, încerca să răspundă la întrebări despre alcătuirea cerurilor, despre ce anume mişcă soarele, luna şi planetele, dacă universul este finit sau infinit; întrebări care aveau de-a face cu înţelegerea naturii cerurilor. Astronomia era ceva cu totul diferit: în primul rând, nu făcea parte din filosofia naturală. Era socotită în schimb o parte a matematicii, o ramură aplicată care cerceta poziţiile şi mişcările corpurilor cereşti - care urmărea traseul luminilor de pe cer şi care analiza geometric comportamentul acestora. Întreaga aspiraţie a astronomiei era aceea de a furniza descrieri şi predicţii formalizate ale mişcărilor cereşti în scopuri practice - pentru scrierea horoscoapelor, pentru construirea calendarelor sau pentru navigarea prin intermediul stelelor, de exemplu. Astronomia refuza să întrebe ce sunt de fapt corpurile de pe cer sau de ce se mişcă, deoarece încercarea de a înţelege cerurile nu era de domeniul ei; aceasta nu trebuia decât să le cartografieze. Înţelegerea era de datoria filosofiei, care nu era interesată să formuleze calcule în scopuri utilitare.
 
***

Universul te aşteaptă în librărie!
Despre cosmos şi natura umană

*eveniment de popularizare a ştiinţei desfăşurat în cadrul campaniei Te aşteptăm în librărie!, 2014
|| miercuri 13 august 2014, orele 19.00, la librăria Humanitas de la Cişmigiu ||
 
Campania Te aşteptăm în librărie!, 2014 - proiect naţional iniţiat de editura Herald - te invită să explorezi, înăuntru tău prin cărţile editurii şi în afara ta prin experienţe autentice care te poartă în univers. În perioada 1 august - 1 noiembrie 2014, librăriile partenere din toată ţara îţi oferă şansa de a te întâlni cu 40 de ghizi ai explorării personale, 40 de titluri care te îndeamnă la căutare, analiză şi experimentare! Între acestea se numără şi trei cărţi care deschid universul întreg pentru tine, sub semnul ştiinţei:
Cosmos de Carl Sagan - cea mai iubită carte de popularizare a ştiinţei
Ideea de natură de R.G. Collingwood - istoria gândirii cosmologice europene
Inteligibilitatea naturii de Peter Dear - cum înţelege ştiinţa lumea
 
Evenimentul se adresează publicului pasionat de întrebările şi căutările ştiinţifice prin care se cercetează fiinţa umană şi contextul său existenţial. Sub umbrela campaniei, invităm aventuroşii la o călătorie intelectuală, o discuţie deschisă despre cărţile care poartă valorile ştiinţei, cărţile care fac distincţia dintre a face şi a şti, cărţile care poartă ideile care au modelat dezvoltarea culturală a societăţii în ultimii 30 de ani.
Invitaţi la dialog:
Anca Becherescu - vicepreşedinte ASUR, prof. biologie
Cristian Român - senior editor la revista Ştiinţă şi tehnică
Alexandru Anghel - traducător, redactor şef ed. Herald
 
Campania Te aşteptăm în librărie! 2014 este un proiect naţional iniţiat de editura Herald în peste 100 de librării partenere din toată ţara. Scopul nostru este să te încurajăm pe tine, cititorule, să redescoperi librăria ca loc privilegiat de întâlnire cu universul lecturii şi să consolidăm legătura dintre tine, librar şi editor, adică cei doi prieteni ai cărţii care aduc acest univers al cunoaşterii în viaţa ta, prin promovarea activă a culturii scrise.
Detalii campanie: http://teasteptaminlibrarie.ro/
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer