Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Prefaţă la Universul din nimic


Lawrence M. Krauss, traducere de Constantin Dumitru-Palcus

13.08.2014
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lawrence M. Krauss
Universul din nimic
Editura Trei, 2013

Traducere din engleză de Constantin Dumitru-Palcus


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Lawrence M. Krauss este un cosmolog renumit şi profesor la Universitatea Statului Arizona, deţinând şi postul de director al Proiectului Origins. Elogiat de revista Scientific American drept o raritate printre intelectuali datorită valenţelor sale publice, Krauss este autorul a peste trei sute de articole ştiinţifice şi opt cărţi, printre care şi marele succes The Physics of Star Trek.
 
De unde vine universul? Ce a fost înaintea lui? Ce ne va aduce viitorul?
 
Într-un story cosmologic care captivează în aceeaşi măsură în care lămureşte, autorul explică cele mai recente progrese revoluţionare ale ştiinţei, ce răstoarnă din temelii probleme filosofice esenţiale. Observaţiile experimentale uluitoare şi noile teorii fascinante sunt descrise într-o manieră accesibilă şi sugerează nu doar că din nimic poate să ia naştere ceva, dar şi că întotdeauna din nimic va lua naştere ceva.
 
Un fascinant antidot la gândirea filosofică şi religioasă perimată, Universul din nimic este o contribuţie provocatoare la controversa privind existenţa lui Dumnezeu şi a tuturor lucrurilor care ne înconjoară. "Uitaţi-l pe Iisus", argumentează Krauss, "stelele au murit pentru ca voi să vă puteţi naşte".
 
"Suntem martorii unei revoluţii cosmologice la fel de importantă precum revoluţia copernicană. Avem acum la dispoziţie acest ghid substanţial şi captivant, o lucrare memorabilă." (Ian McEwan)

Prefaţă
 
Vis sau coşmar, trebuie să ne trăim viaţa aşa cum este şi trebuie să ne-o trăim treji. Vieţuim într-o lume care este impregnată de ştiinţă şi care este în acelaşi timp întreagă şi reală. Nu o putem transforma într-un joc doar alegând una dintre tabere.
(Jacob Bronowski)

 
Pentru ca lucrurile să fie clare de la bun început, trebuie să recunosc că nu ader la convingerea conform căreia creaţia necesită un creator, convingere care stă la baza tuturor religiilor lumii. În fiecare zi apar obiecte frumoase şi miraculoase, de la fulgii de zăpadă dintr-o dimineaţă friguroasă de iarnă la curcubeiele vibrante de după o ploaie de vară dintr-o după-amiază târzie. Şi totuşi, nimeni, exceptându-i pe cei mai înfocaţi fundamentalişti, nu ar îndrăzni să sugereze că absolut fiecare obiect în parte este creat cu dragoste, cu meticulozitate şi, cel mai important, cu un scop anume de către o inteligenţă divină. De fapt, multe persoane cu vederi laice, precum şi oamenii de ştiinţă se bucură de capacitatea noastră de a explica modul în care fulgii de zăpadă şi curcubeiele pot apărea spontan, bazându-ne pe legile simple şi elegante ale fizicii.
 
Desigur, se poate pune întrebarea: "De unde vin legile fizicii?" sau, mai sugestiv: "Cine a creat aceste legi?" Dar chiar dacă se dă un răspuns la această primă chestiune, cel care pune întrebări va continua adesea: "Dar asta de unde vine?" sau "Cine a creat asta?" şi aşa mai departe.
 
În cele din urmă, mulţi oameni înţelepţi sunt atraşi de aparenta nevoie a unei Cauze Prime, după cum s-ar fi exprimat Platon, Toma d'Aquino sau Biserica Romano-Catolică din vremurile noastre, şi, în consecinţă, să presupună existenţa unei fiinţe divine: un creator a tot ceea ce există şi a tot ceea ce va exista vreodată, cineva sau ceva etern şi omniprezent.
 
Cu toate acestea, declararea unei Cauze Prime lasă deschisă întrebarea: "Cine l-a creat pe creator?" La urma urmei, care este diferenţa dintre a argumenta pentru un creator etern versus un univers etern existând fără niciun creator?
 
Aceste controverse îmi amintesc de fiecare dată de celebra anecdotă cu expertul care susţinea o prelegere despre originile universului (identificat uneori ca Bertrand Russell, alteori ca William James), şi pe care îl pune în încurcătură o femeie care credea că lumea este ţinută în spinare de o ţestoasă uriaşă, care stă la rândul ei pe spinarea altei ţestoase, apoi pe a alteia... cu alte ţestoase "până jos de tot!" O regresie infinită a nu ştiu cărei forţe creative care se autogenerează, chiar dacă ar fi vorba despre o forţă imaginară mai mare decât ţestoasele, nu ne apropie prea mult de ceea ce a dat naştere universului. Totuşi, această metaforă a regresiei infinite s-ar putea să fie mai aproape de procesul real prin care universul a ajuns să existe, decât ipoteza unui creator unic.
 
Eludarea întrebării prin argumentul că responsabilitatea e doar a lui Dumnezeu pare să înlăture chestiunea regresiei la infinit, dar aici revin şi spun: universul e aşa cum este, fie că ne place sau nu. Existenţa sau inexistenţa unui creator este independentă de dorinţele noastre. O lume fără Dumnezeu sau fără scop poate părea nemiloasă sau lipsită de noimă, dar numai acest aspect nu impune ca Dumnezeu să existe cu adevărat.
 
În mod similar, s-ar putea ca mintea omenească să nu fie în stare să înţeleagă uşor infinităţile (cu toate că matematica, un produs al minţii noastre, se ocupă de ele cu destulă eleganţă), dar de aici nu putem deduce că infinităţile nu există. Universul nostru poate fi infinit în extinderea sa spaţială sau temporală. Sau, cum s-a exprimat cândva Richard Feynman, legile fizicii ar putea fi asemuite cu o ceapă cu un număr infinit de straturi, cu legi noi care devin operaţionale pe măsură ce sondăm noi scări dimensionale. Pur şi simplu nu ştim!
 
Timp de mai bine de două mii de ani, întrebarea "De ce există ceva mai degrabă decât nimic?" a fost prezentată ca o replică la ipoteza potrivit căreia universul nostru - care conţine vastul complex de stele, galaxii, oameni şi cine mai ştie ce altceva - s-ar putea să fi luat naştere fără plan, intenţie sau scop. Deşi de obicei este considerată o întrebare filosofică sau religioasă, este prima şi cea mai importantă întrebare despre lumea naturală, aşa încât modul cel mai adecvat de a o rezolva este, mai întâi de toate, cu ajutorul ştiinţei.
 
Scopul acestei cărţi este simplu. Vreau să demonstrez cum poate ştiinţa modernă, în diferitele ei înfăţişări, să abordeze - şi chiar o face - întrebarea de ce există ceva mai degrabă decât nimic. Răspunsurile care au fost obţinute - pe baza unor observaţii experimentale uluitor de frumoase, precum şi a teoriilor care stau la baza unei bune părţi a fizicii moderne - sugerează toate că nu e nicio problemă să obţii ceva din nimic. Mai mult de-atât, se poate să fi fost nevoie de ceva care să provină din nimic pentru ca universul să îşi înceapă existenţa. În plus, toate semnele sugerează că acesta este modul în care universul putea să se nască.
 
Am subliniat cuvântul putea deoarece e posibil să nu obţinem niciodată informaţiile empirice necesare pentru a răspunde fără ambiguitate la această întrebare. Dar faptul că ideea unui univers născut din nimic este măcar plauzibilă este fără doar şi poate semnificativ, măcar pentru mine.
 
Înainte de a merge mai departe, vreau să dedic câteva cuvinte noţiunii de "nimic" - un subiect la care voi reveni mai pe larg ulterior. Căci am aflat că, atunci când discut problema aceasta în forumurile publice, nimic nu-i irită mai mult pe filosofii şi teologii care nu sunt de acord cu mine decât ideea că eu, ca om de ştiinţă, nu înţeleg cu adevărat "nimicul". (Sunt tentat să ripostez aici spunând că teologii sunt de fapt experţii în nimic.) "Nimicul", insistă ei, nu e niciunul dintre lucrurile pe care le discut. Nimic înseamnă "nefiinţa", într-un sens vag şi prost definit. Aceasta îmi aminteşte de propriile-mi eforturi de a defini "planul inteligent" când am început să mă contrazic cu creaţioniştii. Or, a devenit limpede că pentru acest concept nu există nicio definiţie clară, exceptând faptul că poţi spune ce nu e. "Planul inteligent" este pur şi simplu o umbrelă unificatoare pentru o opoziţie faţă de evoluţionism. În mod similar, unii filosofi şi mulţi teologi definesc şi redefinesc "nimicul" ca nefiind niciuna dintre versiunile nimicului pe care oamenii de ştiinţă le descriu în momentul de faţă.
 
Dar, după părerea mea, aici îşi găsesc falimentul intelectual o mare parte din teologie şi o parte din filosofia modernă. Căci, în mod cert, "nimic" este la fel de fizic ca şi "ceva", mai ales dacă e să fie definit ca "absenţa a ceva". Prin urmare, este de datoria noastră să înţelegem cu precizie natura fizică a acestor două cantităţi. Iar în absenţa ştiinţei, orice definiţie rămâne doar o înşiruire de cuvinte.
 
Cu un secol în urmă, dacă cineva ar fi descris "nimicul" ca referindu-se la un spaţiu pur şi simplu vid, care nu include niciun fel de entitate materială, definiţia n-ar fi fost contrazisă de mulţi. Dar rezultatele din ultimul secol ne-au făcut să înţelegem că, de fapt, spaţiul vid este departe de a fi acel neant neatins pe care l-am presupus înainte de a afla mai multe despre felul în care funcţionează natura.
 
Acum, criticii religioşi îmi spun că nu mă pot referi la spaţiul vid ca la "nimic", ci ca la un "vid cuantic", pentru a-l distinge de "nimicul" idealizat al filosofilor sau teologilor.
 
Fie şi aşa. Dar dacă apoi suntem dispuşi să descriem "nimicul" ca absenţa spaţiului şi a timpului? Este suficient? Din nou, bănuiesc că mi s-ar răspunde că şi acest "nimic" a existat... cândva. Dar, după cum voi descrie, am aflat că spaţiul şi timpul pot, la rândul lor, să apară spontan, dar sunt sigur că ni se va spune că nici măcar acest "nimic" nu e cu adevărat nimicul care contează. Şi ni se spune că pentru a evada din nimicul "real" este nevoie de divinitate, căci "nimicul" este definit prin sancţiune oficială ca fiind "acel ceva din care numai Dumnezeu poate crea ceva".
 
De asemenea, diferite persoane cu care am discutat problema în contradictoriu au mai sugerat că, dacă există "potenţialul" de a crea ceva, atunci aceasta nu este o stare de adevărată nimicnicie. Şi, cu siguranţă, având legi ale naturii care oferă un astfel de potenţial, ne îndepărtăm iarăşi de domeniul adevărat al nonfiinţei. Dar pe urmă, dacă argumentez că probabil legile însele au luat naştere spontan, aşa cum voi arăta că s-ar putea să fie cazul, atunci nici asta nu e îndeajuns, pentru că orice sistem din care se poate să fi luat naştere spontan aceste legi nu este un neant real.
 
Ţestoase până jos de tot? Nu prea cred. Dar ţestoasele sunt atrăgătoare deoarece ştiinţa schimbă terenul de joc în moduri care-i fac pe oameni să se simtă incomod. Desigur, acesta e unul dintre scopurile ştiinţei (în vremea lui Socrate, s-ar fi spus "filosofie naturală"). Caracterul "incomod" ne arată că suntem în preajma unor noi descoperiri. Fireşte, invocarea lui "Dumnezeu" pentru a evita întrebările dificile care încep cu acel "cum" e doar un semn de lene intelectuală. La urma urmelor, dacă nu ar fi existat potenţial pentru creaţie, atunci Dumnezeu n-ar fi putut să creeze nimic. Ar fi un hocus-pocus semantic să afirmăm că regresia potenţial infinită este evitată deoarece Dumnezeu există în afara naturii şi, prin urmare, "potenţialul" pentru existenţa însăşi nu face parte din neantul din care a luat naştere existenţa.
 
Adevăratul meu scop aici este să demonstrez că, de fapt, ştiinţa a schimbat terenul de joc, astfel încât discuţiile abstracte şi inutile cu privire la natura neantului au fost înlocuite de eforturi utile, operaţionale, de a descrie care ar putea să fie originea reală a universului nostru. Voi explica totodată implicaţiile posibile ale acestui lucru pentru prezentul şi viitorul nostru.
 
Aceasta reflectă un adevăr foarte important. Când vine vorba despre modul cum evoluează universul nostru, religia şi teologia sunt, în cel mai bun caz, irelevante. Adeseori, acestea nu fac decât să tulbure apele, de exemplu, concentrându-se asupra întrebărilor legate de neant, fără să ofere vreo definiţie a termenului bazată pe dovezi empirice. Deşi nu înţelegem pe deplin originea universului în care trăim, nu există vreun motiv să ne aşteptăm ca lucrurile să se schimbe în această privinţă.
 
Mai mult, mă aştept ca, în ultimă instanţă, acelaşi lucru să devină valabil şi pentru felul cum înţelegem domeniile pe care acum religia le consideră ca fiind teritoriul ei propriu, cum ar fi moralitatea umană.
 
Ştiinţa a reuşit să ne lărgească în mod eficient înţelegerea asupra naturii deoarece etosul ştiinţific se bazează pe trei principii esenţiale: (1) mergi pe urmele dovezilor, indiferent unde duc acestea; (2) cel care propune o teorie trebuie să fie dispus să-i demonstreze falsitatea în aceeaşi măsură în care e dispus să-i demonstreze valabilitatea; (3) arbitrul suprem al adevărului este experimentul, nu comoditatea pe care ne-o dau convingerile apriorice, nici frumuseţea sau eleganţa pe care le-o atribuim modelelor teoretice.
 
Rezultatele experimentelor pe care le voi descrie aici sunt nu doar actuale, dar şi neaşteptate. Tapiţeria pe care o ţese ştiinţa când descrie evoluţia universului nostru este mult mai bogată şi mult mai fascinantă decât orice imagini revelate sau poveşti imaginare pe care le-au născocit oamenii. Natura ne provoacă surprize cu mult mai mari decât cele pe care le poate genera imaginaţia umană.
 
Pe parcursul ultimelor două decenii, o fascinantă serie de evoluţii în cosmologie, fizica particulelor elementare şi gravitaţie ne-au schimbat complet viziunea asupra universului, cu implicaţii surprinzătoare şi profunde pentru înţelegerea originilor sale, precum şi a viitorului său. Prin urmare, nu poate exista un subiect mai interesant decât nimicul, dacă-mi îngăduiţi jocul de cuvinte.
 
Adevărata inspiraţie pentru cartea de faţă nu vine atât dintr-o dorinţă de a dărâma nişte mituri sau de a ataca nişte credinţe, cât din dorinţa de a celebra cunoaşterea şi, împreună cu aceasta, universul nostru care s-a dovedit a fi absolut surprinzător şi fascinant.
 
Căutările noastre ne vor duce într-un tur palpitant până la cele mai îndepărtate locuri ale universului în expansiune, din primele momente ale Big Bangului până la viitorul îndepărtat, şi vor include probabil cea mai surprinzătoare descoperire din fizica secolului trecut.
 
Într-adevăr, motivaţia imediată pentru scrierea acestei cărţi acum este o descoperire profundă cu privire la univers care mi-a impulsionat propriile cercetări ştiinţifice în cea mai mare parte a ultimelor trei decenii şi a dus la concluzia surprinzătoare potrivit căreia cea mai mare parte din energia universului rezidă într-o formă misterioasă, deocamdată inexplicabilă, care se regăseşte în totalitatea spaţiului vid. Nu e o exagerare să se spună că această descoperire a schimbat terenul de joc al cosmologiei moderne.
 
Mai întâi, descoperirea a produs o nouă şi remarcabilă susţinere pentru ideea că universul nostru s-a născut exact din nimic. De asemenea, ne-a provocat să regândim o mulţime de supoziţii cu privire la procesele care i-ar putea guverna evoluţia şi, în cele din urmă, întrebarea dacă legile naturii sunt cu adevărat fundamentale. Fiecare dintre aceste consecinţe, la rândul ei, tinde acum să facă întrebarea "De ce există ceva mai degrabă decât nimic?" să pară mai puţin impozantă, dacă nu întru totul facilă. Sper să reuşesc să descriu acest aspect.
 
Geneza directă a acestei cărţi se regăseşte în octombrie 2009, când am susţinut la Los Angeles o prelegere cu acelaşi titlu. Spre surprinderea mea, filmul prelegerii, pus la dispoziţie de Fundaţia Richard Dawkins şi postat pe YouTube, a devenit de atunci un element de senzaţie, cu aproape un milion de vizionări în momentul când scriu aceste rânduri şi cu numeroase còpii ale unor fragmente din film folosite de comunităţile ateiste şi teiste deopotrivă în controversele lor.
 
Datorită interesului clar faţă de acest subiect şi, de asemenea, ca o consecinţă a unor comentarii derutante apărute pe web şi în diferite media ca urmare a prelegerii mele, m-am gândit că merită să ofer o transpunere mai completă a ideilor expuse atunci, prin intermediul cărţii de faţă. Totodată, aici am posibilitatea să adaug argumentele pe care le-am prezentat la acea dată, care se concentrau aproape în totalitate pe revoluţiile recente din cosmologie, care au schimbat imaginea universului, asociate cu descoperirea energiei şi geometriei spaţiului, şi pe care le voi discuta în primele două treimi ale cărţii.
 
În perioada scursă de atunci, m-am gândit mai mult la numeroasele antecedente şi idei care constituie argumentaţia mea. Le-am discutat şi cu alţii, care au reacţionat cu un fel de entuziasm molipsitor. Şi am explorat mai în profunzime impactul evoluţiilor din fizica particulelor elementare, în mod specific, asupra chestiunii originii şi naturii universului nostru. Şi, în sfârşit, mi-am expus unele dintre argumente celor care li s-au opus vehement şi, făcând asta, am înţeles unele aspecte care m-au ajutat să mi le dezvolt şi mai mult.
 
În timp ce-mi modelam şi-mi clarificam ideile pe care am încercat în final să le descriu aici, am beneficiat imens de pe urma discuţiilor cu unii dintre cei mai serioşi colegi fizicieni. În mod deosebit, aş dori să le mulţumesc lui Alan Guth şi Frank Wilczek, care şi-au găsit timp ca să poarte discuţii şi corespondenţe prelungite cu mine, rezolvând unele confuzii din mintea mea şi, în anumite cazuri, ajutând la consolidarea propriilor mele interpretări.
 
Încurajat de interesul manifestat de Leslie Meredith şi Dominick Anfuso de la Editura Free Press, Simon & Schuster, faţă de posibilitatea publicării unei cărţi pe acest subiect, l-am contactat pe prietenul meu Christopher Hitchens, care, pe lângă faptul că este una dintre cele mai culte şi mai strălucite persoane pe care le ştiu, a folosit el însuşi câteva dintre argumentele expuse în prelegerea mea în remarcabila lui serie de dezbateri pe tema ştiinţei şi a religiei. Christopher, în pofida stării de sănătate precare, a acceptat cu amabilitate şi generozitate să scrie o prefaţă. Pentru acest gest de prietenie şi încredere, îi voi purta recunoştinţă veşnică. Din nefericire, boala l-a copleşit în cele din urmă pe Christopher, astfel încât definitivarea prefeţei a devenit imposibilă, în pofida strădaniilor sale. S-a stins înainte cu puţin de apariţia primei ediţii a cărţii mele. Îmi e dor de el şi lumea e mai goală fără el. Cu toate acestea, rămâneam un răsfăţat al sorţii, întrucât elocventul şi eminentul meu prieten, renumitul om de ştiinţă Richard Dawkins, acceptase anterior să scrie o postfaţă. După ce am încheiat prima variantă a lucrării, el a scris în scurt timp un material ale cărui frumuseţe şi claritate erau uluitoare, făcându-mă totodată să mă simt umil. Rămân cu un sentiment al propriei mele micimi. În fine, lui Christopher, lui Richard şi tuturor celor de mai sus, le mulţumesc pentru sprijin şi încurajări şi pentru că m-au motivat, încă o dată, să revin la computer şi să scriu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer