Împărăţia imaginară a Şvambraniei era refugiu şi tărîm mitic

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Vladimir Tismăneanu, sînteţi un cititor împătimit; şi devoraţi atît cărţile din aria specializărilor dvs. (o arie, oricum, foarte largă), cît şi volume din afara cîmpului profesional. În cîte limbi citiţi în mod obişnuit şi de unde vine această pasiune pentru lectură? E vorba şi de o moştenire, intelectuală, de familie? Cine v-a pus prima carte în mîini? Care a fost, apoi, lectura decisivă în formarea şi evoluţia ulterioară a lui Vladimir Tismăneanu?

Vladimir Tismăneanu: Citesc în cîteva limbi, în mod curent în engleză, română şi franceză, adeseori în germană şi spaniolă, mai rar în ultimii ani în rusă. Vin dintr-o familie unde a existat un cult al limbilor străine. Mama mea vorbea franceză, germană, spaniolă şi rusă. Era foarte bună şi la latină, făcuse şi vreo trei ani de greacă veche. La fel şi sora ei, născută Bianca Marcusohn, tot la Botoşani. Mama, Hermina, s-a născut în 1915, sora ei, devenită în timpul Rezistenţei Franceze Cristina Luca (Cristina Flutur o interpretează într-un serial la TF1), în 1916. Mama a făcut trei ani de medicină la Bucureşti, a plecat în Spania în 1937, a lucrat ca infirmieră în Spitalul Brigăzilor Internaţionale. Sora ei a rămas în Franţa, a studiat biologia la Sorbona, a fost colegă cu Jacques Monod şi cu Francois Jacob, cei care au primit Nobelul pentru medicină. A fost şefa serviciului de informaţii al organizaţiei de rezistenţă FTP-MOI (Franc-Tireurs et Partisans-Main d'Oeuvre Immigrée).
În amintirile sale (nepublicate), care mă ajută mult în scrierea cărţii mele despre vieţile fabuloase şi tragice ale acestor două surori, Cristina descrie salonul literar al bunicii mele, Luisa Marcusohn, născută Segal. Bunicul matern, Isidor Marcusohn, era un înţelept. Aş zice că era şi un drept. Bunica citea multe romane franceze, dar şi literatură română şi rusă. Bunicul îl venera pe Sadoveanu, ştia pagini întregi pe dinafară. Pe linie paternă, situaţia era similară, cu diferenţa că familia, evrei basarabeni din Soroca, era rusofonă. Deci tatăl meu, născut în 1913, a avut ca limbă maternă rusa, în vreme ce mama a crescut într-un mediu intelectual de evrei perfect adaptaţi şi asimilaţi culturii româneşti. Vorbeam cu prietenul meu, profesorul Toma Pavel, despre această experienţă, care ar trebui ştiută mai bine, a evreilor regăţeni sau, dacă vreţi, a evreilor pămînteni, diferiţi ca bagaj cultural de cei din Transilvania, Bucovina şi Basarabia.
Eu m-am născut în 1951, pe 4 iulie. Mama era la Predeal invitată de prietena ei Liuba Bîrlădeanu, prima soţie, rusoaică, de origine din URSS, a lui Alexandru Bîrlădeanu. Cînd au cuprins-o durerile, a chemat ambulanţa, au dus-o la Braşov (pe atunci, Oraşul Stalin). Ai mei veniseră din URSS, unde fuseseră în emigraţie politică după Războiul din Spania, în februarie 1948. Voi reveni poate la Spania, a contat enorm în formarea mea intelectuală. Vă imaginaţi ce însemna să creşti într-o familie în care tatăl nu are braţul drept... Îi fusese amputat în Spania. Era unul din marii mutilaţi ai acelui război devenit mit al veacului XX. Tata, intrat în mişcarea comunistă de foarte tînăr, se formase profesional ca tipograf, în anii '30, la Bucureşti, apoi, la Moscova, în anii războiului, a studiat limba şi literatura franceză. A lucrat la departamentul românesc de la Radio Moscova, ca redactor. Deci, o legătură intimă, statornică, pasională cu cuvîntul tipărit, cu presa, cu cartea. Era un colecţionar de cărţi. Nu rare, ci importante. După revenirea de la Moscova, amicul său Leonte Răutu, pe atunci şeful Secţiei de Propagandă a CC al PMR, l-a numit redactor-şef al editurii partidului, devenită apoi Editura de Stat pentru Literatură Politică (ESPLP), apoi Editura Politică.
Revin la întrebarea dvs.: în jurul meu, părinţii, mătuşile, unchiul meu Mihail Boico (tot fost voluntar în Spania, soţul mătuşii mele Cristina), surorile mele Vichi şi Rodica (prima mai mare ca mine cu zece ani, a doua cu şapte), nu mai vorbesc de bunicii materni, toţi erau cititori împătimiţi. Se citea dimineaţa, la cafea, se citea după-amiaza, dacă existau ceva ore de minimă relaxare, se citea seara, înainte de culcare. Mama citea pînă tîrziu, în fiecare noapte. Pînă a ajunge să citesc eu însumi, nu puteam adormi fără ca fie mama, fie surorile mele să-mi citească basme, povestiri, versuri. Mama putea să recite ore în şir din Eminescu. Bunica ştia mult Coşbuc, mi-a recitat Regina ostrogoţilor. Dar, cum ziceam, cel mai mult mi-a citit mama. Aşa am auzit prima oară de eroii lui Arkadi Gaidar, puştii Ciuk şi Ghek, de Muc cel mic, de zmei, de feţi frumoşi, de genii bune şi genii rele, de Statu-Palmă-Barbă-Cot călărind pe-un iepure şchiop, şi de tinereţea fără bătrîneţe şi de viaţa cea fără de moarte.
Tata primea multe cărţi ca parte a schimburilor dintre edituri, în plus aveam şi cărţi ruseşti, ba chiar şi unele franceze. Actuala Librărie "Mihail Sadoveanu" era pe-atunci Librăria 17, acolo se mai aduceau cărţi de artă şi chiar cărţi de beletristică din Franţa. Nu pentru muritorii de rînd, ci pentru membrii nomenclaturii ideologice, dar şi pentru figurile proeminente din viaţa literară. Era o cameră în spate, mergeam acolo cu tata, ne primea o doamnă faimoasă în Bucureşti, directoarea librăriei, pe numele ei de familie Lupescu. Preţurile erau, desigur, modice. Sînt sigur că dl. Mihai Şora şi bănuiesc că şi dl. Paul Cornea îşi amintesc de doamna Lupescu. Aşa am avut parte de cărţile unor Jules Renard şi, cred, Alain Fournier. Dar mai ales de acea colecţie de reproduceri de artă în alb-negru numită "Les maîtres".
Cum ziceam, nu puteam adormi fără a mi se citi. Îmi amintesc cum sora mea Vichi (mergea la Şcoala Rusă, apoi Liceul "Petru Groza", azi Colegiul "Tudor Vianu" de pe strada Arhitect Ion Mincu) îmi citea din faimosul volum Povestire despre Zoia şi Şura scris de Liubov Kosmodemianskaia, mama faimoasei adolescente-partizan Zoia, ucisă de nemţi. Liubov vizitase Şcoala Rusă din Bucureşti, sora mea o cunoscuse personal. Alt personaj celebru care a vizitat Şcoala Rusă a fost Maresiev, prototipul eroului principal din Povestea unui om adevărat de Boris Polevoi, romancier faimos al epocii staliniste. Aviator, parcă, fusese doborît, îşi pierduse picioarele, dar se comportase eroic. Sper să mai vorbim despre literatura pentru copii din acei ani. E un subiect extraordinar. Cartea mea favorită, dar şi a bunei mele prietene (eram vecini de stradă, apoi colegi de clasă) Florica Jebeleanu, era Şvambrania de Lev Kassil. Genială! Într-un univers în care imaginaţia era prohibită, împărăţia imaginară a Şvambraniei era refugiu şi tărîm mitic. Să nu uit cartea scrisă de unchiul Floricăi, soţul surorii gemene a mamei sale, Marcela Cordescu, Vladimir Colin. Se chema, parcă, Poveştile celor trei mincinoşi.
Ascultam mult emisiunea "Teatru la microfon". Îmi răsună şi acum în urechi, scriind aceste rînduri, titlurile pieselor lui Victor Hugo, rostite grav, adînc, solemn, aproape funebru, bănuiesc că de Gheorghe Cozorici: Angelo, tiranul Padovei, Marion Delorme, Hernani. Pe la şase ani, deci înainte de a începe şcoala, în septembrie 1958, puteam de-acum să citesc singur. Aşa am ajuns să mă refugiez pe planeta Jules Verne, să mă identific cu misteriosul căpitan Nemo, să călătoresc spre Australia împreună cu "Copiii căpitanului Grant". Există şi un film sovietic minunat făcut după acest roman de Jules Verne, cu muzica lui Isaak Dunaevski (găseşti uşor pe YouTube). Noi aveam un patefon (evident, sovietic), mama era o mare amatoare de muzică clasică. La fel şi sora tatălui meu, doctoriţa Nema Tisminetki, despre care am povestit pe larg în volumul Lumea secretă a nomenclaturii.