Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Testamentul lui Nobel


Liza Marklund, traducere de Dina Litzica

27.08.2014
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Liza Marklund
Testamentul lui Nobel
Editura Trei, 2013

Traducere din engleză de Dina Litzica



Intro

Născută pe 9 septembrie 1962 în Suedia, Liza Marklund este jurnalistă şi autoare de romane poliţiste. Este, de asemenea, coproprietară a Piratförlaget, a treia editură ca importanţă din Suedia, şi editorialistă la publicaţia suedeză Expressen. Romanele ei s-au vândut în peste 9 milioane de exemplare şi se află pe primele locuri în topul celor mai vândute cărţi din ţările nordice.
Liza Marklund este ambasador UNICEF. Locuieşte în Spania cu soţul său, Michael.
Din seria Annika Bengtzon, la Editura Trei au mai apărut: Explozii în Stockholm, Studio 69, Fundaţia Paradis, Prime-time.
*
Să cunoşti adevărul poate fi letal

În plină iarnă scandinavă, preşedinta Comitetului pentru Premiile Nobel este ucisă la Stockholm. Reportera Annika Bengtzon, care a întâlnit privirea asasinului cu doar câteva secunde înainte să răsune focurile de armă, este martorul-cheie.
Din cauza implicaţiilor internaţionale ale cazului, poliţia îi interzice să vorbească. Astfel, se vede obligată să găsească singură mobilul crimei.
În timp ce viaţa de familie se dezintegrează, Annika se trezeşte în mijlocul unei poveşti violente despre teroare şi moarte, ale cărei rădăcini se întind pe mai bine de un secol.

Liza Marklund joacă în propria ligă. (Henning Mankell)

Eşti gata să faci orice pentru premiul cel mare? În Testamentul lui Nobel, presiunea emoţională pe care o resimte Annika Bengtzon este la fel de intensă ca ritmul evenimentelor. (eurocrime.co.uk)

Marklund jonglează cu istoria, politica şi prezentul Suediei, reuşind să păstreze intactă coerenţa personajelor sale. Seria Annika Bengtzon este admirabilă. (The Globe and Mail)
*
Fragment

Joi, 10 decembrie
Ziua decernării premiilor Nobel


Femeia cunoscută drept Pisicuţa simţea greutatea armei care-i atârna sub braţul drept. A azvârlit ţigara, şi-a ridicat rochia şi, cu multă grijă, a strivit mucul cu sandaua cu toc înalt.

Să văd dacă găsiţi vreo urmă de adn acum! Ceremonia de decernare a Nobelului dura deja de trei ore şi 39 de minute în sălile de evenimente ale Primăriei. Dansul era în toi, iar muzica răzbătea până afară, în frigul străzii. Ţinta părăsise masa din Sala albastră şi urca scările spre Sala aurie. SMS-ul primit pe mobil îi indica poziţia ţintei, cât se putea de precis în circumstanţele prezente.

A oftat, realizând cât era de iritată, ceea ce a făcut-o să-şi dea o palmă mentală. Trebuia să se concentreze. Nu avea timp pentru griji existenţiale sau cariere alternative. Aici era vorba de supravieţuire elementară.

S-a forţat să se concentreze asupra viitorului imediat, asupra secvenţei de evenimente, pe care-o învăţase pe de rost până la plictiseală, având certitudinea că-şi va duce treaba la bun sfârşit.

Aşa că a pornit la treabă, cu pas uşor şi măsurat - unu, doi, trei - pietrişul şi sarea erau aspre sub tălpile subţiri ale sandalelor. Temperatura scăzuse sub zero şi se formaseră petice îngheţate pe sol - un detaliu la care sperase, dar de care nu putuse fi sigură. Frigul o făcea să se ghemuiască, devenise palidă şi-i lăcrimau ochii. Poate că era mai bine să aibă ochii roşii.

Poliţiştii în uniformă şi cu veste galbene erau la locurile stabilite, câte doi de fiecare parte a arcadei care forma intrarea Primăriei din Stockholm. Şi-a calibrat toate resursele interne.

Era momentul pentru primul reper: palidă şi frumoasă, îngheţată de frig, cu telefonul în mână. Ta daa, să înceapă spectacolul!

a păşit sub arcadă tocmai când din clădire ieşea un grup vesel şi cam afumat. Vocile lor sunau spart în aerul rece, iar râsetele se duceau departe, cu ecou. Lumina indirectă de pe faţada clădirii le arunca umbre lungi pe feţele vesele.

A privit în jos şi s-a îndreptat spre primul poliţist în momentul în care grupul gălăgios începea să strige după un taxi. Când poliţistul a încercat să-i vorbească, şi-a aruncat braţele în lături, prefăcându-se că alunecă. Bărbatul a reacţionat din instinct, aşa cum fac bărbaţii, şi a apucat-o de braţ, într-un gest de ajutor. Stânjenită, a bâlbâit ceva într-o engleză de neînţeles şi s-a îndreptat spre intrarea principală, 33 de paşi număraţi.

Al dracu' de uşor. Sub demnitatea mea.

Curtea Primăriei, încadrată de steaguri, era plină de limuzine cu geamuri fumurii; cu coada ochiului recunoscut agenţii de pază. Oamenii se revărsau în valuri din clădire, aburul ieşindu-le din gură în rotocoale alburii. Lacul Mälaren se întindea dincolo de maşini şi de grădină, negru şi strălucitor.

Şi-a croit drum spre cel de-al doilea reper: intrarea în Sala albastră. A trebuit să se oprească, pentru că un tip în vârstă bloca uşa. Omul s-a dat într-o parte pentru a lăsa un grup de bătrâne să iasă; şi-a muşcat limba şi a aşteptat tremurând în frig ca fosilele să se mişte. În timp ce se îndrepta spre garderobă cu telefonul în mână, un domn ameţit bine i-a adresat o remarcă impertinentă; l-a ignorat însă şi şi-a croit drum spre reperul numărul trei.


Annika Bengtzon s-a ridicat de la masa numărul 50, iar partenerul ei, redactorul-şef de la publicaţia Science, i-a ţinut scaunul. Femeia şi-a dat seama că nu se prea ţinea bine pe picioare. Şalul era gata să-i alunece şi l-a strâns mai bine în jurul taliei. Era atât de multă lume, atât de multe culori învolburate peste tot. Cu coada ochiului l-a zărit pe secretarul permanent al academiei Suedeze, care trecea grăbit pe lângă masa ei. Mamă, ce tip bine!
- Mi-a făcut plăcere.

Redactorul-şef i-a sărutat mâna, după care s-a pierdut în mulţime. Annika a zâmbit politicoasă. Poate că omul fusese vexat de refuzul ei, când o invitase la dans.

Jucându-se cu şalul, s-a uitat la ceas. Putea să mai stea, nu trebuia să se întoarcă la redacţie aşa repede. Anders Wall, de la finanţe, a trecut pe lângă ea împreună cu soţia, intersectându-se cu directorul televiziunii suedeze. A simţit că cineva se oprise în spatele ei. Era Bosse, reporterul de la celălalt mare ziar de seară.
- Câte stele acorzi pentru antreuri? i-a şoptit el, mult prea aproape de ureche.
- Patru capete de mort, a răspuns Annika, nemişcată, simţindu-i haina lipită de umerii goi. Câte puncte crezi că merită decolteul prinţesei Madeleine?
- Doi pepeni galbeni. Dar discursul tipului care a primit premiul pentru medicină?
- Opt somnifere...
- Îmi dai voie?

Bărbatul făcu o plecăciune teatrală, iar Annika aruncă o privire scurtă împrejur pentru a se asigura că redactorul de la Science nu era în preajmă. A dat apoi afirmativ din cap. Şi-a înghesuit poşeta elegantă de seară în geanta mai mare, pe care a aruncat-o pe umăr.

Şalul cel bun al bunicii îi acoperea jumătatea braţelor şi, în timp ce fusta-i foşnea, Bosse a luat-o de mână şi a condus-o spre treptele care duceau la Sala aurie. S-au strecurat printre mese, flori şi pahare de cristal. Annika sărise peste vin, îl gustase doar pentru a şti despre ce scrie (ceea ce era o insultă faţă de cititori, nefiind pricepută la vinuri). Chiar şi aşa, se simţea ameţită, cam nesigură pe picioare. L-a luat pe Bosse de braţ, ţinându-şi fusta cu cealaltă mână şi au început să urce scările.
- Am să mă împiedic. Am să cad în fund şi o să mă duc la vale până o să dărâm cine ştie ce politician important.
- Nimeni n-a căzut niciodată pe scările astea. Când le-au construit, ragnar Östberg, arhitectul, a pus-o pe nevastă-sa să urce şi să coboare scara o săptămână întreagă, în rochie de seară, ca să fie sigur că nu poate cădea nimeni. Scara şi-a făcut perfect datoria de-atunci, dar pe nevastă-sa au lăsat-o nervii şi a divorţat.

Annika a început să râdă.

În curând va trebui să plece la redacţie şi să se apuce de scris. În curând vraja se va rupe, rochia lungă şi vaporoasă se va transforma într-un top de la H&M şi o fustă din poliester cu suficientă electricitate statică încât să funcţioneze binişor pe post de aspirator.
- Pe bune, e nebunie totală să participi la aşa ceva.

Bosse a luat-o de braţ şi a ajutat-o să urce ultimele trepte, aşa cum câştigătorul Premiului pentru Chimie o ajutase pe regină.

Au ajuns la balconul lung, care dădea deasupra Sălii albastre, apoi au trebuit să se strecoare prin mulţimea care se înghesuia în jurul unei mese cu băuturi, chiar la intrarea în Sala aurie.
- Un dans înainte de plecare? a întrebat-o Bosse, iar ea a aprobat din cap.
- Da, unul singur, după aia trebuie să plec.

Au păşit în Sala aurie, fantastica sală de bal, cu pereţii plini de lucrări de artă şi mozaicuri lucrate în aur adevărat. Orchestra cânta, dar Annika n-o auzea, totul în jur era o tapiserie de sunete. Important era că se afla aici, că Bosse o ţinea în braţe şi că se învârtea odată cu mozaicul auriu.


Tavan arcuit, podele din piatră: femeia cunoscută drept Pisicuţa intrase în clădire. Mătăsurile foşneau şi se întindeau pe burţile pline, lavalierele se frecau de cefele înroşite. S-a strecurat neobservată printre celelalte rochii de seară, n-avea nevoie să privească în jur. În ultimele luni vizitase deja de câteva ori sălile şi galeriile Primăriei, cu tururi organizate, în trei limbi străine. A făcut fotografii şi a cercetat zona cu grijă, a făcut repetiţii, a făcut până şi teste de alunecare; îşi cunoştea lungimea pasului şi ştia unde se poate opri să-şi tragă sufletul.

Clădirea era impresionantă, trebuia să recunoască. Iar cea mai tare treabă era arhitectura.

Doisprezece paşi până în Sala albastră.

S-a oprit sub stelele în şase colţuri din galeria mărginită de coloane şi şi-a adunat gândurile, înainte de a intra în sala ameţitoare, 1526 de metri pătraţi uşor asimetrici, resturile dineului, oameni înghesuiţi pe pardoseala de marmură, lumina reflectată în mii de pahare. Familia regală plecase şi, odată cu ea, şi oamenii din Serviciul de informaţii. Şi-a permis un scurt moment de meditaţie şi a realizat că i-ar fi plăcut mult mai mult să ia parte la dineu, decât să-şi facă treaba pentru care venise. Tema dineului fusese Vânturile nordice, ceea ce suna dezgustător, dar aranjamentele arătau bine.

La dracu', e cazul să-mi găsesc o altă meserie!

Asta e. Al patrulea reper. Coteşti la dreapta, strângi umerii, arunci o privire rapidă.

S-a îndepărtat de coloanele duble de granit şi a pornit spre scară, zece paşi cu tocurile alea înalte. Acum muzica din Sala aurie se auzea cu claritate.

O secundă mai târziu în faţa ei stătea un bărbat care-i spunea ceva de neînţeles. S-a oprit, a făcut un pas în lături, apoi încă unul. Nenorocitul n-o lăsa să intre şi a trebuit să-l dea la o parte şi să urce în fugă cele 42 de trepte, fiecare treaptă înaltă de 13 centimetri şi lată de 39. A urmat balconul lung al Sălii albastre, şapte uşi până la Sala aurie, şapte uşi până la capodoperele de acolo, Regina din lacul Mälaren şi Sfântul Erik.

Înainta fără efort acum, rapid, la căldură. A trecut de toate uşile şi a ajuns la ultima. Muzica se auzea mult mai tare, o schimbare de tonalitate; se apropia finalul piesei şi ea a păşit în mijlocul mulţimii de dansatori. Acum chiar trebuia să se concentreze.

Pentru prima dată de când începuse acest job, avea senzaţia familiară de excitaţie, simţea invazia de adrenalină care-i ascuţea simţurile, acel sentiment de satisfacţie copleşitoare. Milioanele de piese de mozaic îi sclipeau în ochi, înfigându-i-se în creier; a privit împrejur, muzicienii din colţul îndepărtat, lângă urâţenia de Regină din lacul Mälaren, se pregăteau pentru crescendo. A început să scaneze îmbrăcămintea, oamenii, trebuia să localizeze ţinta. Acum.

Iat-o.

Acolo, în linie dreaptă faţă de al cincilea reper se afla al şaselea reper, dansa şi se bâţâia încoace şi-n acolo. Ha!

90 de secunde de-acum încolo. I-a trimis un SMS scurt omului ei din umbră, a ridicat mâna dreaptă, şi-a deschis poşeta de seară, a pus telefonul înăuntru, şi-a pipăit revolverul.

Chiar atunci a fost împinsă de o formă care râdea tare şi care se mişca la stânga ei. Ce dracu'? Podeaua i-a alunecat scurt sub picioare; şi-a pierdut echilibrul, a mai făcut un pas neplanificat, tocul i-a intrat în ceva moale, cotul s-a înfipt în nişte coaste, după care un schelălăit de durere în ureche.

Sunetul a venit atât de neaşteptat, încât şi-a ridicat capul şi a privit într-o pereche de ochi fardaţi din greu, în care se citeau surpriza şi durerea.

Rahat! La dracu'!

Şi-a mutat imediat privirea şi a făcut ultimii paşi. Arma era grea şi masivă. Se potrivea bine în mână, iar concentrarea, care în sfârşit a cuprins-o, a avut darul să blocheze toate sunetele. Era calmă şi cu mintea clară.

A ridicat geanta în direcţia cuplului care dansa şi a ţintit în piciorul bărbatului primul foc. Sunetul abia auzit, reculul, minor. Bărbatul a căzut în genunchi, lăsând femeia neprotejată. A ridicat din nou poşeta, a ţintit spre inima femeii şi a tras al doilea foc.

A dat drumul revolverului în poşeta găurită, care-i atârna din nou pe umăr. Şi-a îndreptat din nou privirea spre uşa de stejar; opt paşi până la uşa de stejar, reperul următor; unu doi trei patru cinci şase (acum au început ţipetele) şapte opt, a ajuns, a deschis uşa fără dificultate. Uşa s-a închis în urma ei fără zgomot, patru paşi până la liftul de serviciu, două etaje până la parter, apoi trei paşi pe panta spre intrarea de serviciu.

Concentrarea începea s-o părăsească, adrenalina se topea.
Mama dracului, încă nu, şi-a şoptit supărată. Asta-i partea cea mai complicată.

La ieşirea de sub arcada sudică, frigul era paralizant.

98 de paşi ai dracu' de alunecoşi spre apă, o goană de 100 de metri.

Gardienii din curte s-au îndreptat de spate şi, la unison, au dus mâna la ureche, la dracu'! Se aşteptase să poată ajunge puţin mai departe înainte ca ei să-şi dea seama ce se întâmplase. Şi-a scos revolverul din geantă, lăsând uşa să se închidă. Trei indivizi păzeau faţada care dădea spre apă; i-a împuşcat pe rând, conform planului, voia să-i imobilizeze, nu neapărat să-i omoare.
Scuze, băieţi, n-o luaţi personal.

Un glonţ tras de undeva din spate a lovit coloana de granit de lângă ea şi o aşchie de piatră a lovit-o în obraz, iar durerea neaşteptată a făcut-o să se crispeze. S-a ghemuit repede, şi-a scos pantofii şi a luat-o la fugă.

Auzul îi revenea şi a început să audă urletul puternic al motorului bărcii.

A părăsit umbra arcadelor, a făcut scurt la dreapta prin grădină, iarba îngheţată îi scârţâia sub tălpi şi i se înfigea în carne. Din spate curgeau împuşcături, zbura, sprinta cu pistolul şi pantofii în mână, încercând să-şi tragă rochia în sus.

Motorul s-a oprit, iar şalupa s-a aliniat la cheiul Primăriei.

S-a aruncat pe treptele de granit, pătrunsă de vântul de gheaţă.

Valurile lacului Mälaren loveau tare marginile şalupei, ceea ce a făcut-o să aterizeze forţat la pupa.

Sentimentul victoriei s-a risipit aproape imediat, fiind înlocuit de unul de iritare. Şi-a dus mâna la obraz şi a simţit că sângera. Fir-ar să fie. Măcar să nu rămână vreo urmă. Şi mai era şi al dracului de frig.

Abia după ce au lăsat în urmă turnul Primăriei şi a început să-şi scoată rochia de seară, a observat că îşi pierduse un pantof.


Copilul comisarului de poliţie Anton Abrahamsson era în vârstă de trei luni şi avea colici. De două luni urla din toţi rărunchii zi şi noapte, iar comisarul şi soţia lui erau la capătul puterilor. El se ducea la serviciu şi avea parte de o pauză, dar pentru biata femeie lucrurile erau mai complicate. Anton încerca, în zadar, s-o mai liniştească la telefon:
- Iubito, trebuie să se calmeze la un moment dat. A râgâit? Ai încercat să-i dai Miniform?

Apelul de urgenţă a venit prin biroul de comunicaţii al Serviciului de informaţii, tocmai în momentul când soţia lui Anton izbucnea în lacrimi de oboseală.
- Ajung acasă cât pot de repede, i-a spus Anton, după care i-a închis telefonul şi, furios, a răspuns apelului de urgenţă. Reacţia lui putea fi explicată prin faptul că apelul nu venise de la unitatea de pază sau de la altă unitate de-a lor, ci direct de la poliţie.

Asta însemna că poliţia, printre ale cărei sarcini se numărau monitorizarea traficului şi îndepărtarea curioşilor de la locul unei crime, evaluase mai bine situaţia decât Serviciul de informaţii.

Asta era prima concluzie pe care a tras-o Anton Abrahamsson.

A doua concluzie i-a răsărit în minte după o secundă: Cineva o să intre într-un mare rahat din cauza asta. A treia concluzie i-a făcut pielea de găină: rahat! Au venit aici. Acum.


Trebuie să sun la ziar, s-a gândit Annika.

Aterizase pe ringul de dans cu faţa în jos şi simţea marmura rece ca gheaţa pe braţele goale. În faţa ei vomita un bărbat, altul o călcase pe mână. Şi-a tras mâna fără să simtă vreo durere. Undeva, în dreapta ei, o femeie ţipa, iar rochia dată peste cap îi acoperea faţa. Orchestra s-a oprit brusc şi ecoul ţipetelor se răspândea în vidul sonor ca un val de gheaţă, din Sala albastră în toate sălile Primăriei.
Unde mi-e geanta? s-a gândit şi a încercat să se ridice, dar cineva a lovit-o în cap şi s-a prăbuşit din nou.

După câteva secunde, lumea din jurul ei dispăruse, iar ea era ridicată de subsuori din grămada de oameni, un costum gri-închis o aşeza cu spatele la restul sălii. S-a trezit privind la o uşă din stejar, de culoare închisă.
Trebuie să dau de Jansson, s-a gândit şi a încercat să-şi caute geanta. O lăsase lângă uşile de aramă care duc spre Sala celor trei Coroane, dar în jur nu vedea decât o masă de oameni, învârtindu-se de colo-colo şi bărbaţi în costume gri-închis care năvăleau în sală.

Au început să-i tremure genunchii şi a simţit o anxietate familiară, pe care a reuşit s-o controleze însă, nu, nu-i periculos, nu-i periculos. S-a forţat să respire adânc şi să privească situaţia exact cum era.

Nu putea face nimic.

Personajul de pe peretele opus, alcătuit din mii de bucăţele de mozaic, o privea încurajator, cu pletele încolăcite ca nişte şerpişori în jurul feţei. O grăsană în rochie neagră de dantelă a dat ochii peste cap şi a leşinat chiar lângă ea. Un bărbat tânăr ţipa atât de tare, încât venele de la gât i se umflaseră şi arătau ca nişte elastice. Un bătrân beat a scăpat paharul cu bere cu un zgomot puternic.

Unde o fi dispărut Bosse? gândi ea.

Pulsul i-a scăzut, covorul de zgomote din cap a început să se destrame şi a desluşit din nou cuvinte şi propoziţii. Auzea strigăte şi ordine, majoritatea venind de la oamenii în costume gri-închis. Vorbeau cu voci metalice în nişte fire care le ieşeau din spatele urechilor, veneau spre gură, coborau în buzunare şi în căptuşeala pantalonilor.
- Liftul de serviciu e prea mic, nu încape targa - trebuie să intrăm în turn pe intrarea principală.

Auzea cuvintele, dar nu-şi dădea seama cine vorbea.
- Clădirea e securizată, terminat. Da, am separat martorii şi acum golim sălile de banchet.

Trebuie să-mi găsesc geanta, se gândea ea.
- Trebuie să-mi găsesc geanta, a spus cu voce tare, dar n-o auzea nimeni. Pot să-mi iau geanta? Am nevoie de telefon.

S-a întors cu faţa spre sală. Masa de oameni se mişca încet acum, ca furnicile înainte de primul îngheţ. O femeie îmbrăcată în alb împingea în fugă o targă, venind dinspre Sala celor trei Coroane, după aia un bărbat cu o altă targă, după aia mai mulţi bărbaţi cu stetoscoape şi măşti de oxigen şi perfuzii. În depărtare, invitaţii din Sala de aur stăteau ca un zid, toţi albi ca varul şi cu gurile ca nişte găuri negre. Ţipetele încetaseră şi tăcerea era asurzitoare. Sunete fragmentate ale replicilor calme, venite de la oamenii în haine albe, răzbăteau până la Annika, după aceea, trupurile au fost puse pe tărgi şi abia atunci l-a observat pe bărbat, bărbatul care căzuse pe ringul de dans: era conştient, gemea. Femeia era nemişcată.

După câteva clipe au dispărut.

Zgomotul a crescut din nou, la intensitate maximă, iar Annika a făcut o nouă încercare. S-a strecurat pe lângă două costume şi a reuşit să pună mâna pe geantă, când unul dintre ele a apucat-o tocmai în momentul în care îşi găsise mobilul.
- Nu mergeţi nicăieri, i-a spus bărbatul, inutil de tare, iar Annika s-a smucit din strânsoarea lui.

L-a sunat pe Jansson, pe linia directă din redacţia de ştiri, dar a primit trei beep-uri înapoi.
Reţea ocupată. Ce dr...!
Contacte, presă, Jansson, presă. Reţea ocupată.

A privit împrejur, după ajutor. Nimeni nu se uita la ea.
- Numele dumneavoastră?

În faţa ei stătea un bărbat în jeanşi, care ţinea în mână un carnet şi un pix.
- Poftim? a răspuns Annika.
- Departamentul de anchete judiciare, numele, vă rog. Încercăm să aflăm ce s-a întâmplat. Aţi văzut ceva?
- Nu ştiu, a răspuns Annika, privind la sângele care, întunecat, se închegase deja pe podeaua de marmură.

Nu sunt îngeri, a gândit ea, slavă domnului că îngerii tac.

A trecut-o un frison şi a realizat că-i alunecase şalul, şalul cel bun al bunicii, pe care-l purtase pe când era menajeră la Harpsund, reşedinţa de vacanţă a prim-ministrului. Stătea grămadă pe jos, chiar lângă balta strălucitoare de sânge.

Curăţătoria chimică, gândi Annika. Sper să iasă.
- Sunt Annika Bengtzon, i-a spus poliţistului. Relatez despre dineul de gală cu ocazia Premiilor Nobel, pentru Kvällspressen. Ce s-a întâmplat?
- Aţi auzit împuşcăturile?
- Împuşcăturile?

Annika a scuturat din cap.
- Aţi observat vreun suspect în legătură cu împuşcăturile?
- Dansam, era înghesuială. Cineva m-a împins, dar nu, nimic suspect...
- V-a împins? Cine v-a împins?
- O femeie. Încerca să-şi facă loc şi m-a călcat pe picior.
- E în ordine, a răspuns poliţistul, în timp ce-şi nota ceva în carneţel. Aşteptaţi aici şi o să vină cineva să vă conducă pentru interogatoriu.
- Nu pot să stau. Am de scris un articol. Cum vă numiţi? Vă pot cita?

Bărbatul în jeanşi s-a apropiat mai mult de ea şi a lipit-o de perete.
- Aşteptaţi aici până mă întorc.
- Asta s-o crezi dumneata, i-a răspuns Annika, pe un ton care ameninţa să se transforme în falset.

Poliţistul a oftat şi a târât-o în Sala celor trei Coroane. Trebuie să predau articolul, s-a gândit Annika. Cum dracu' scap de-aici?


Anders Schyman, redactorul-şef, tocmai se aşezase pe canapeaua din living împreună cu soţia lui şi se pregăteau să vadă un film de Almodóvar, când a sunat redactorul de noapte.
- A fost un incident cu focuri de armă la dineul de gală pentru Premiile Nobel, i-a spus Jansson. Au fost împuşcate cel puţin cinci persoane, nu ştim dacă trăiesc sau nu. Anders Schyman i-a aruncat o privire soţiei, care se chinuia să găsească subtitlurile potrivite cu telecomanda.
- Butonul rotund, i-a arătat el, în timp ce vorbele redactorului i se înfigeau în creier.
- Annika Bengtzon şi Ulf Ollson fotograful sunt acolo, a continuat Jansson. N-am putut lua legătura cu ei, reţeaua de telefonie e blocată. Prea mult trafic.
- Mai spune-mi o dată, şi Schyman i-a făcut semn soţiei să pună filmul pe pauză.
- Prea mult trafic în reţeaua de telefonie mobilă; sunt 1300 de oameni care încearcă să sune în acelaşi timp din Primărie şi reţeaua a căzut.
- Cine a fost împuşcat? La dineul de gală pentru Nobel?

Soţia sa a făcut ochii mari, scăpând telecomanda din mână.
- Unii erau agenţi de securitate, dar nu ştim despre ceilalţi. Ambulanţele au pornit acum câteva minute în trombă spre spitalul Sankt Göran.
- La dracu', a zis Schyman, îndreptându-şi spatele. Când s-a întâmplat? A aruncat o privire la ceas, 22:57.
- Acum 10 minute, cel mult 15.
- Vreun mort? l-a întrebat soţia, dar Schyman i-a făcut semn să tacă.
- Curată nebunie. Ce-a făcut poliţia? Au arestat pe cineva? Unde s-au tras focurile? În Sala albastră? Regele şi regina unde erau? Da' ăştia nu aveau niciun fel de agenţi în clădire?

Soţia i-a pus o mână pe umăr, încercând să-l calmeze.
- Poliţia a interzis accesul în primărie, a spus Jansson. Nimeni nu iese, nimeni nu intră. Iau declaraţii de la toată lumea şi cam peste o jumătate de oră încep să le dea drumul. Oamenii noştri au plecat într-acolo pentru a obţine declaraţii de la martori oculari. Nu ştim încă dacă au arestat pe cineva, mai caută încă.
- Cum stau lucrurile în restul oraşului?
- Toate trenurile sunt oprite, ieşirile din oraş blocate, doar de pe arlanda mai decolează avioane. Nu mai sunt zboruri multe în seara asta. Avem oameni în drum spre Gara centrală, spre ieşirile de autostrăzi, am acoperit cam totul.

Soţia l-a sărutat pe obraz, apoi s-a sculat şi a ieşit din cameră. Femeile lui Pedro Almodóvar s-au risipit într-un viitor incert, crizele lor de nervi iminente trebuind să mai aştepte.
- A spus ceva poliţia? a întrebat Anders Schyman. Terorism, extremişti, au idee de vreo ameninţare?
- Au anunţat o conferinţă de presă, dar e abia la unu noaptea....

Cineva striga în fundal şi pentru câteva clipe Jansson nu s-a mai auzit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer