Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vreau să fac lucruri care mă mişcă


Andrei Vornicu, un interviu cu Gabriela Mocan

29.08.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Început de poveste cu o stradă, un desen imaginar, blugi rupţi şi parc

Ne dăduserăm întâlnire pe Oxford Street, spre seară. Am remarcat-o de la distanţă în faţa magazinului Selfridges, o imagine vie şi distinctă, parcă suprapusă cadrului general, solitară şi în acelaşi timp prezentă în ea însăşi, trasând cu vârful ghetei un desen imaginar pe asfalt. Era îmbrăcată casual, cu o geacă de piele, tricou, o geantă faină de piele marca Furga Murga şi blugi rupţi. Ţinuta contrasta oarecum cu presupusa imagine oficială de birou, dar nu ne aflam la birou şi eram interesat de om, nu de angajat, de poveste, nu de aparenţă. Ajung la un capăt al desenului invizibil şi o salut pe Gabriela Mocan. Are expresia inteligentă, competentă şi fermă a celui care se achită de responsabilităţi importante cu brio. O uşoară nuanţă de "ceva" care ţine la distanţă şi impune totodată respect e armonizată de o seninătate şi un surâs care se manifestă preponderent în afara orelor de lucru, dincolo de mail-uri, dosare şi desfăşurătoare, detaşarea aia reţinută pentru momentele de solitudine sau de singurătate împărtăşită. O întreb unde preferă să mergem şi alege Hyde Park fără să ezite. Privesc cerul şi văd că se înnorează. Nu avem umbrele, nici haine impermeabile. În timp ce mergem, pe măsură ce norii umplu cerul, lumina ce mai răzbate se varsă asupra străzii şi străluceşte pe capote, vitrine, semafoare, indicatoare şi oameni, pe cea cu povestea şi pe cel cu reportofonul. Când intrăm în parc, începe să plouă.

Am cunoscut-o pe Gabriela Mocan în urmă cu jumătate de an, când am ajuns pentru prima oară la ICR Londra, în cadrul unui recital poetic Constantin Chiriac. Intenţionam să fac voluntariat în cadrul Institutului şi, când am întrebat cu cine ar fi oportun să vorbesc, mi-a fost recomandată imediat angajata discretă, dar prezentă în tot, atent deghizată în banal, dar transmiţând subtil ceva neconvenţional şi provocator. Născută la Cluj-Napoca, Gabriela a absolvit Facultatea de Litere, specializarea Engleză-Norvegiană, a Universităţii Babeş-Bolyai. A urmat un masterat în Studii Americane şi un doctorat în Filologie. S-a titularizat în 2005, predând engleza pentru jurnalism, comunicare şi relaţii publice şi engleza de afaceri la Universitatea Babeş-Bolyai. În urmă cu un an (2013) s-a alăturat echipei ICR Londra în calitate de coordonator de proiecte literare, conferinţe şi cultură tradiţională. Poziţia îi părea predestinată fiindcă toate înclinaţiile, interesele şi aspiraţiile îi convergeau în direcţia respectivă. Eu nu mai aveam să fac voluntariatul, în schimb aveam să îi propun un interviu celei care mi-a părut de la început mai mult decât un funcţionar al instituţiei româneşti care ne reprezintă şi ne diseminează cultura în Marea Britanie, un personaj într-o poveste, un om care face ceea ce iubeşte şi viceversa.

Găsim un foişor neocupat aproape de intrarea în parc. Ploaia cade lejer, iar cei ce tranzitează parcul nu se sinchisesc să se retragă sau să plece. Spaţiul se umple de întuneric şi de apă. Pregătesc reportofonul şi îl pornesc.


Foto: Maria Morar

Destinaţia: Londra - atracţie sau hazard?

Nu s-a gândit niciodată să se stabilească undeva anume. Şi-a dorit să trăiască în cât mai multe ţări, să lucreze acolo, să le pătrundă ne-nţelesurile, apoi să plece mai departe. Gabriela crede că experienţa îi oferă o deschidere foarte mare. În 2009, în calitate de profesor invitat, a predat un curs de Limba şi cultura română la Plymouth State University din SUA, în cadrul unui program de parteneriat inter-universitar iniţiat de Universitatea Babeş-Bolyai. Semestrul petrecut peste Ocean a marcat-o în sens pozitiv şi i-a schimbat preconcepţia românească asupra americanilor, că sunt un popor ignorant şi superficial. America a învăţat-o că acel necunoscut de care ne temem sau la care tânjim poate să întrunească deopotrivă spaimele şi aspiraţiile noastre, dar ne poate şi deschide simţurile către diversitate, neprevăzut şi miracole camuflate.  

Destinaţia: ICR - aspiraţie sau hazard / sau ambele?

Deşi comunicarea cu studenţii şi rezultatele o mulţumeau, după opt ani la catedră activitatea profesorală a încetat să mai exercite asupra ei fascinaţia începuturilor. Tot atunci a avut un flash că vrea să plece. Gabriela nu vânează certitudini, ci le simte. Prin urmare, s-a înscris în concurs pentru Londra şi New York, având un sentiment puternic că viaţa i se va schimba. Câteva luni mai târziu, presimţirea i s-a adeverit, iar Londra avea să-i devină noua casă. Ȋn primul proiect cultural propus, Gabriela a încorporat cultura tradiţională şi fotografia. O inspiră foarte mult orice trimitere la cultura tradiţională, valorile profunde, satul românesc, natura şi liniştea. Sunt sursele ei de refugiu. "E oarecum surprinzător că am ajuns să lucrez în domeniul acesta venind dintr-o cu totul altă zonă. Să vii din lumea academică şi să lucrezi în management cultural sunt două chestii cu totul diferite. Nu am lucrat în management cultural niciodată, nu am fost decât un participant activ la tot ce înseamnă evenimente culturale. Nu am putut niciodată să trăiesc fără artă şi cultură. E foarte interesant însă să priveşti din partea cealaltă. Nu e deloc la fel atunci când tu eşti cel care organizează evenimentul." A lucrat, la început, intuitiv şi din pasiunea imensă pe care a avut-o pentru domeniu. Ulterior au venit experienţa, confirmările şi satisfacţiile.

Alienare vs. integrare

În primele luni nu îşi putea găsi locul, prăpastia era mult prea mare între lumea de aici şi cea cu care era obişnuită. Cu toate acestea, a găsit mereu un refugiu în propria persoană fiindcă e convinsă că lumea interioară ne susţine cel mai mult. Oamenii de pe stradă îi par total desprinşi de ei înşişi, par a trăi mai mult în exterior decât în interior. Dacă cei de la Pink Floyd au afirmat, cântând: Quiet desperation is the English way, Gabriela e de părere că britanicii sunt ermetici ca naţiune, iar educaţia în ale politeţii îi face şi mai ermetici. Totodată, civilitatea exagerată inhibă spontaneitatea şi şablonează indivizii. "Lumea, în România, e mai liberă, în ciuda absurdităţilor, a super-birocraţiei şi a tuturor nemulţumirilor generale. E altceva, ai mult mai multă libertate. Deocamdată." Ce scârţâie, totuşi, insuportabil şi din inerţie la noi? "Suntem mici şi, pentru că mereu am vrut să fim acceptaţi, am făcut 10 paşi înspre celălalt în timp ce acela a făcut poate 10 paşi în spate."

Printre lucrurile pe care le apreciază la britanici se numără fluiditatea comunicării, adică acele mail-uri cărora le parvine răspunsul de pe o zi pe alta, dacă nu de la o oră la alta, apelurile telefonice care pun în mişcare mecanisme ample care funcţionează precis, eficienţa unui mesaj transmis de la punctul A la punctul B fără devieri şi excepţii. O altă trăsătură pozitivă a britanicilor, la care cei mai mulţi români pari imuni, e "Mişcarea care intervine în plan fizic. Oamenii fac mişcare, aleargă, sunt mereu angrenaţi în activităţi diverse. Nu am întâlnit vreo persoană care să îmi spună că se plictiseşte, lucru pe care l-am observat destul de des în România, din păcate."

To be or not to be... a Romanian in London?

"Contează foarte mult experienţa pe care o ai şi contextul venirii. Mă simt bine pentru că am avut şansa să organizez evenimente prin care mi-am dat seama că pot să ajung la minţile şi sufletele britanicilor şi să-i fac să înţeleagă că cultura noastră e extrem de bogată şi avem foarte multe de oferit."

E bucuroasă ori de câte ori întâlneşte britanici care au fost în România şi o îndrăgesc fiindcă găsesc acolo tot ceea ce aici nu există, o alternativă radical opusă cotidianului insular. Lucrează în Londra, dar reprezintă o instituţie românească. Colaborează cu instituţii britanice, dar în serviciul ţării natale. E prinsă între două lumi, dar şi le-a integrat pe ambele fiindcă deseori contrariile dau naştere la originalitate şi valoare.

"Ce-mi doresc şi ce mi-am dorit întotdeauna e să pot simţi. În momentul în care nu voi mai putea filtra arta prin emoţii şi nu voi mai vibra la nimic, proiectele la care voi lucra  îşi vor pierde culoarea şi însemnătatea. Ar fi... (Nu găseşte continuarea, dar i se reflectă în privire.) Vreau să fac lucruri care mă mişcă."

Made in Romania, delivered in London

În octombrie 2014 va demara un program de evenimente de promovare a culturii tradiţionale, la care se bucură să poată colabora cu artişti care o inspiră. Printre invitaţi se vor număra Ovidiu Lipan Ţăndărică şi Fanfara 10 prăjini, Irina Sârbu, câţiva meşteri populari, printre care olarul Daniel Leş şi creatorul de măşti populare Paul Buţă, şi Ioana Ieronim care, împreună cu poeta britanică Fiona Sampson, vor susţine un eveniment literar intitulat Village Europe. Ambele autoare au scrieri inspirate de viaţa satului şi sunt fascinate de locul în care s-a născut veşnicia. După cum constatasem în decursul prezenţei mele la evenimente găzduite de ICR Londra, o pondere importantă a publicului o reprezintă, paradoxal sau nu, străinii.

Două întrebări s-au ridicat de la sine: sunt străinii interesaţi de diversitate şi cultură română sau românii din Londra sunt interesaţi de cu totul altceva decât străinii? Gabriela îmi clarifică dilema: "Sunt persoane care vin la evenimentele Institutului în mod constant. Sunt mai mulţi britanici. Dacă vorbim despre recital de poezie Dorel Vişan, vor fi în mod cert mai mulţi români. Dacă vorbim însă de Seria Concertelor Enescu, vor fi 70% britanici. Spre surprinderea mea, de când am venit aici, am întâlnit români care la un moment dat au venit la noi şi mi-au spus că nu ştiau de existenţa unui Institut Cultural Român în Londra. Or, asta mi se pare foarte interesant. Mergi să munceşti în străinătate şi, dintr-o dată, te loveşte o amnezie totală, autoindusă, vrei să uiţi de unde ai plecat, de unde vii, îţi negi identitatea." Dacă unii nu vor să primească, alţii se încăpăţânează să ofere şi să promoveze. "Chiar cred că avem foarte multe lucruri cu care să le deschidem ochii celor de-aici şi cu care să ieşim în faţă." Fireşte. Şi e nevoie de cineva care să ne reprezinte, să ne fie microfon, manager, afiş, reclamă, cu tenacitatea cu care am reuşit să ne facem loc în lume ca un miner săpând o galerie cu o unghieră.

I have a home / And I take it everywhere I go (Erykah Badu, Apple Tree)

La fel cum România nu e un capăt de lume, nici Anglia nu e destinaţia finală.

Carrol Sacks spunea: You can go home but you can't start from where you left. In order to fit in you create another space in the place you'd left behind. Pe măsură ce trece timpul, am ajuns la concluzia că fiecare dintre noi, dacă ajungem să petrecem o perioadă mai îndelungată într-o altă ţară, ne dăm seama că ar fi destul de greu să ne întoarcem de unde am plecat.

Andrei Vornicu: Că-ţi e bine sau ţi-e rău?
Gabriela Mocan: Indiferent.

Londra în 3 imagini (bazate pe memorie şi imaginaţie)

Prima
O tribună redusă la dimensiunile şi înfăţişarea Teatrului Globe.

A.V.: Pe scenă cine se află?
G.M.: Shakespeare himself.
A.V.: Şi spectatorii? Cine sunt, cum arată?
G.M.: Spectatorii sunt arăboaice acoperite cu hijab.
A.V.: Plouă? Ştii că Globe nu are acoperiş.
G.M.: Da, plouă.

A doua
"Mulţi oameni pe fast-forward. E o imagine comună şi banală, dar e o stradă supraaglomerată, cu oameni peste tot, şi maşini care merg pe fast-forward în toate direcţiile. N-am păţit chestia asta aici, în plan fizic, nu asta îmi exprimă efectiv oraşul, ci am păţit-o mental, probabil din cauza stilului în care am trăit în primele luni, totul era mult prea alert."

A treia
"Şi... copacii. Am o legătură specială cu copacii. Bineînţeles că mereu voi vedea un copac în faţă, chiar dacă el e în spate." (Râdem împreună)

Final de poveste, deschis, cu ploaie, copaci şi 69 de minute

Când opresc reportofonul, display-ul îmi indică 69 minute, 23 secunde. A început să plouă zdravăn, iar temperatura a scăzut considerabil. Părăsim foişorul şi o luăm pe o alee către Hyde Park Corner. Între noi se instalează o tăcere amplificată de căderea ploii, frunzele foşnind lichid şi traficul din apropiere. O conduc pe Gabriela până la Institut şi, între timp, cuvintele îşi fac din nou loc între noi. Ultimele sună a despărţire şi la revedere. Gabriela intră în căminul ei de dată recentă, eu intru curând la metroul ce mă va duce în cele din urmă acasă, acolo unde mă simt un străin şi unde îmi amintesc de casa din care am vrut să evadez aici, unde mă aflu acum, între cele două lumi în care nu îmi găsesc un loc, în spaţiul strâmt în care trebuie să mi-l creez pe al meu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • ....
    dana ona buzgau, 30.08.2014, 22:04

    O stiu pe Gabi de 17 ani.e un om cald,bun,frumos si in afara si inauntru. Iti transmite caldura, tihna, poveste, o lume altfel,rupta de lumea stiuta.

Spacer Spacer